duminică, 30 septembrie 2012

Manuscrisele de la Marea Moartă

Prefaţă de T.H. Gaster
Traducere şi îngrijire ediţie de
Simona Scrima
Ed. Herald, Bucureşti, 2005
336p., 27 lei
ISBN: 973-7970-35-7

Pentru toţi cei care studiază istoria religiilor, ca, de altfel, şi pentru biblişti, apariţia manuscriselor de la Qumran (Marea Moartă), în limba română, reprezintă o adevărată revărsare de mană cerească, mai ales că de ani buni se aşteaptă apariţia lor pe piaţa de specialitate românească.
De la descoperirea lor accidentală de către un păstor în anul 1947 s-a scris enor în presa occidentală. Desigur, o astfel de descoperire nu putea fi trecută cu vederea nici în România lui Ceauşescu. Drept dovadă, avem câteva zeci de studii în revistele teologice, dar şi câteva cărţi care au reuşit să vadă lumina tiparului prin nu ştiu ce minune.
Astăzi avem într-o colecţie aproape completă cele mai importante cărţi despre care s-a tot scris de-a lungul timpului. Nu voi discuta despre comunitatea qumranită, cum nu voi pune în discuţie nici vechimea ei sau a manuscriselor descoperite, toate aceste date urmând să fie descoperite de dumneavoastră după achiziţionarea cărţii. Voi lua în discuţie alte aspecte care mi se par mult mai interesante. Spre exemplu, voi spune că sunt cele mai importante douăzeci de cărţi descoperite şi traduse, din mult mai multele scrieri netraduse sau traduse şi nepublicate încă în limba română.
Mi se pare cu adevărat deosebit de important faptul că ediţia în discuţie este scrisă (adaptată) pentru publicul larg, respectându-se totuşi, cele mai multe reguli care ţin de rigoarea ştiinţifică impusă în astfel de cazuri. S-a  renunţat doar la acele tehnici (legitime de altfel pentru astfel de studii) care ar fi putut îngreuna oarecum înţelegerea textului de către cel nefamiliarizat cu o  astfel de lectură.

Sfântul Noul Mărturisitor Nicolae, Sufletul omenesc între boală şi vindecare. Învăţătura Sfinţilor Părinţi în lupta cu patimile




Ed. Sofia / Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010,
p.172, ISBN: 978-973-136-224-3, ISBN: 978-606-529-108-9.

Lucrarea pe care încerc a o prezenta în chip detaliat în cele ce urmează, este pentru mine un mic tratat de demonologie patristică ce are în discuţie puterea negativă a gândurilor demonice atunci când ele sunt urmate. Pentru că aici informaţia de calitate este densă, în puţine pagini, voi încerca să produc o recenzie cât mai amănunţit posibilă pentru cei interesaţi de aceste aspecte ale luptei uneori continue a sufletului cu ispita, pe care personal le găsesc foarte interesante pentru minte şi, mai mult decât atât, extrem de folositoare pentru suflet.
Titlurile de capitol şi subcapitol, prezintă la finalul lor, între paranteze rotunde paginile unde încep şi se sfârşesc, iar temele deduse din textele selectate pentru recenzare sunt afişate înclinat, finalul fiecărei pagini parcurse fiind terminat prin paranteze rotunde în care se află numărul pagini de unde s-au extras informaţiile mai sus expuse.

Viaţa Sfântului Nicolae (p.5-10)
Pe numele de mirean, Feodosii Nikiforovici Moghilevskii, născut în 1874, dintr-o familie de cântăreţi bisericieşti, face de mic cunoştinţă cu ortodoxia pe care mai apoi o îmbrăţişează complet, fiind tuns ca monah în 1903, primind numele de Nicolae. Va urca treptat până la treapta de arhiepiscop. Trece la cele veşnice pe 25 octombrie 1955, şi, începând cu august 2000, Nicolae este proslăvit ca sfânt.

Francis C. Burkitt, Biserica şi gnoza. Un studiu asupra gândirii şi speculaţiei creştine din secolul al II-lea



Traducere şi îngrijire a ediţiei de
Alexandru Anghel.
Ed. Herald, Bucureşti, 2008,
187 p., 20,00 lei

Nu poate fi decât salutară iniţiativa editurii Herald de a oferi spre lectură pasionaţilor de istoria gnosticismului cele cinici prelegeri ale lui Francis C. Burkitt, prinse în lucrarea cu titlul Biserica şi gnoza.
Gnosticismul, ca şi creştinismul de altfel parţial, reprezintă sistemul care prin termeni filozofici, teologici şi mitologici (aici e una din marile diferenţe dintre creştinism şi gnosticism) încearcă să traducă lumii misterele divine cuprinse în cărţile sacre ale mozaismului şi în evangheliile creştine.
Într-o perioadă în care terminologia creştină era în plină formare, sistemele gnostice vin cu variante proprii la rezolvarea chestiunilor dogmatice care ţin de existenţa din veci a Tatălui, de naşterea Fiului sau de purcederea ori prezenţa Duhului Sfânt. Gnosticismul nu acceptă treimea în jurul căreia se va coagula dogma creştină. Diferenţele de păreri devin diferenţe dogmatice şi de aici se trece direct la un conflict deschis, ideologiile construindu-se şi motivându-se, culmea, pe aceleaşi texte sacre.
Chestiunea ermeneuticii biblice sau a interpretării ori tâlcuirii, termen cu sens mult mai profund, e o chestiune care ţine în special de poziţionarea celui care se află într-un sistem pe care-l consideră propriu şi de neîmpărţit. Dacă te situezi în interiorul creştinismului, întreaga dogmă are logica ei, care te îndeamnă la apologie, până într-acolo încât condamni orice alt sistem „incompatibil”, pe care-l vei numi „eretic”. Pentru că religia creştină este „titulara” evangheliilor şi a epistolelor care împreună formează Noul Testament, gnosticismul e proprietarul acelor scrieri pe care astăzi le numim „gnostice”.
Primele secole de creştinism se dezvoltă alături de gnosticism ca sistem propriu-zis paralel şi nu aşa cum se crede că ultimul ar deriva din primul.

James L.Garlow & Peter Jones, Codul spart al lui Da Vinci



Traducere de Dumitru Dorian.
Ediţia a V-a revizuită.
Ed. Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2005.
197p. ISBN: 973-7758-11-0

După douăzeci de ani de la apariţia cărţii “Sângele sfânt şi Sfântul Graal”, romanul lui Dan Brown, “Codul lui Da Vinci”, bulversa lumea creştină, poate nu atât cea ortodoxă cât cea romano-catolică şi de ce nu, neoprotestantismul. Dovadă a faptului că lectura este greu digerabilă pentru feţele bisericilor creştiune este suita de articole şi studii în reviste mai mult sau mai puţin de specialitate, precum şi documentare prezentate cu mare pompă pe binecunoscutul canal de televiziune “Discovery”.
La noi, a ajuns la a cincea ediţie revizuită cartea lui James L. Garlow cunoscută personalitate în lumea teologiei, şi a domnului Peter Jones, profesor specialist în Noul Testament şi director a unei importante organizaţii creştine, se înscrie perfect pe linia apologiilor creştine. Cu alte cuvinte, aceşti doi domni s-au arătat deosebit de interesaţi în combaterea din punct de vedere teologic a unui roman. E adevărat, nu orice fel de roman, unul care nu face altceva decât să ofere o viziune inspirată din curentele gnostice asupra vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos.
Din perspectiva bisericilor creştine, reacţia împotriva cărţii lui Brown este naturală dacă luăm în considerare faptul că autorul demontează pur şi simplu întreaga personalitate divino-umană a lui Iisus Hristos, rescriind practic istoria creştinismului. Pentru că se are în vedere istoria ascunsă a apriţiei, formării şi dezvoltării religiei creştine, dominaţiunile existente, fundamentaliste sau nu, se văd puse în faţa unor fapte pe care trebuie să le dovedească ca mincinoase pentru a nu-şi nărui întreaga dogmă.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Simboluri şi semne



Traducere din limba sârbă de Gheorghiţă Ciocoi
Ed. Sofia / Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009
125p., 9,00 lei, ISBN: 978-973-136-122-2;
ISBN: 978-606-529-055-6

Nu vreau să judec spiritualitatea cuiva, cu atât mai puţin calitatea de „sfânt”, dar am dreptul să-i judec lucrările, în cazul acesta o carte ce se vrea o trecere în revistă, sub o formă oarecum tematică, cu subiecte de dicţionar, a câtorva dintre cele mai importante simboluri şi semne creştine, ce ar trebui să facă diferenţa între adevărata credinţă şi eresurile propuse de filosofi. Cu alte cuvinte, e o lucrare apologetică – de apărare a dreptei credinţe plecând de la simbolurile sale, care mi se par nu doar insuficient ci şi sperficial explicate. Aşa se întţmplă când când scrii o carte într-o după-amiază ce poate fi citită într-o oră.
Nu poate fi decât un singur adevăr, cel al ortodoxiei (p.8), deci lucrarea („Doamne fereşte!” – p.6) nu e produsul vreunei filosofii proprii, cum e a unora care au crezut spre exemplu că planetele sunt îngeri (p.24). M-a distrat pur şi simplu faptul că majoritatea animalelor expuse sunt „demonice”, prin aceea că fie au conlucrat cu satan (ex.: şarpele – p.45-46), fie sunt expresii ale păcatelor (asipida – p46-47, porcii şi câinii – p.47, precum şi fiarele sălbatice – p.49-50).  Porcii şi câinii sunt simboluri ale ateilor şi răzvrătiţilor împotriva credinţei. Săracul porc şi bietul câine...
Lucrători răi ai viei e în sine un simbol mort, dacă ar fi să-i dăm crezare autorului care vede în el doar pe „arhiereii iudeilor care l-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu” (p.66). Dar ierarhii actuali ai Bisericii ce sunt? Pentru că nu i-a amintit alături de arhiereii Vechiului Testament, Nicolae poate fi numărat astfel printre sfinţii ortodoxiei.

Christina Lunden, Legătura cu îngerii. Divinitatea în Noua Energie



Traducere de Ana Ionesei
Livingstone, Bucureşti, 2011
110p., 16,00 lei, ISBN: 978-606-92548-7-5

Ce-i drept, trebuie să recunosc că cercetările de angheologie s-au înmulţit vertiginos în ultimii ani. Fie că este vorba de viziunea teologică, istorico-religioasă, ocultă sau parapsihologică, încercarea de a înţelege la modul profund implicarea fiinţelor angelice în cursul destinului uman, reprezintă cumva dorinţa unanimă a unora dintre reprezentanţii acestor ştiinţe de a „legaliza” în faţa  acelora dintre noi care nu au cunoştinţă de existenţa îngerilor, o relaţie ce faptic durează de milenii şi despre care nu ar mai trebui să vorbim ca despre un basm reuşit.
Autoarea face parte dintr-un curent spiritualist angelic, deci o „aleasă” a fiinţelor cu aripi, ce urmează să devină obiectul a numeroase revelaţii pe cele mai diverse teme (cum spre exemplu avem expunerea despre cele şapte dimensiuni, (p.26-27). Interesant este că de multe ori cei care caută dovezi concrete în acest domeniu, se lovesc inevitabil de dogmatismul religiilor şi dominaţiunilor creştine, ce pur şi simplu nu se ridică la nivelul aşteptărilor, aşa cum s-a întâmplat spre exemplu şi cu autoarea noastră ce nu a primit răspunsuri satisfăcătoare din partea creştinismului penticostal, dar şi cu Jovanovici care la rândul său s-a lovit de reticienţa sau chiar necredinţa în existenţa îngerilor a unor prelaţi romano catolici.
Ceea ce merită reţinut e că o cercetare sinceră a angeologiei pornită din lumea laică ar trebui să se bucure de tot interesul Bisericii şi nu să fie catalogată rapid şi evident comod ca o lucrare a diavolului, ispititorul ce apare sub forma „îngerului de lumină”.

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Dr. Paul Ştefănescu, Spiritismul



Ed. Phobos, Bucureşti, 2005
459p., 30 lei
ISBN: 973-86638-6-5

Paul Ştefănescu, cunoscut ca una dintre cele mai renumite figuri ale ocultismului românesc, face ca, prin lumina tiparului, să apară cu o lucrare cât se poate de sinceră despre spiritism. Practicant al spiritismului şi a magiei deopotrivă, Paul Ştefănescu aduce pe piaţa românească de specialitate o carte incitantă care se apleacă asupra modului în care trebuie avut un contact cu cei de dincolo. E inutil să punem în discuţie poziţia Bisericii asupra tehnicilor şi doctrinei  spiritiste. Cu toate acestea mişcarea spiritistă din România a cunoscut cea mai mare dezvoltare între cele două războiaie mondiale. Regimul comunist a venit ca o persecuţie suplimentară, fără a reuşi însă să-l doboare. După răsturnarea comunismului, spiritismul se practică cu profesionalism doar în cercurile care au rezistat de-a lungul timpului, în rest, practicarea sa fiind apanajul dorinţelor noastre pur materiale, de a ne găsi obiectele de valoare pierdute sau de a cunoaşte cum vom termina un an şcolar sau ce note vom primi la examene.
Chiar dacă nu o spune, Ştefănescu scrie această carte pentru neprofesioniştii care, crezând că vorbirea cu morţii este un lucru simplu, la fel cum dai un telefon sau scrii un    e-mail, fac greşeli cu repercursiuni extrem de serioase. Aceasta pe lângă faptul că uneori cad pradă numeroşilor “mediumi”, excroci care pe lângă faptul că îi manipulează, le “dematerializează” cu uşurinţă banii din buzunarul sau pormoneul acestor neobosiţi  naivi.

Marc-Louis Questin, Magia ţiganilor. Tradiţii, practici, leacuri ancestrale



Traducere din limba franceză de
Doina Doru.
Ed. Paralela 45, 2009, 172 p.

Nu poate fi decât lăudabilă iniţiativa domnului Marc-Louis Questin de a aborda la modul cel mai serios cu putinţă, parte din tradiţia romă şi anume magia în Magia ţiganilor. Tradiţii, practici, leacuri ancestrale.
Recunosc că, mai înainte de a o citi, am manifestat o oarecare neîncredere în capacitatea unui ne-rom de a penetra un domeniu care deţine şi astăzi foarte multe necunoscute şi care riscă a fi confundat de cele mai multe ori  cu excrocheria. Mă bucur însă că m-am înşelat, mai mult decât atât, Questin chiar a reuşit să „tragă cu ochiul“, prinzând asfel nu doar crâmpie, ci expunând chiar secţiuni vaste din ceea ce numim astăzi la modul general „magia ţigănească“.
Dată fiind aplecarea noastră asupra lumii oculte, mai cu seamă pentru că revista „Gnosis“ a abordat problematica credinţelor religioase rome, am hotărât că studiul domnului Questin se încadrează perfect în această mişcare, motiv pentru care voi şi încerca a-l prezenta pe scurt în cele ce urmează.
Ceea ce m-a frapat încă de la început a fost asemănarea uimitoare între cosmogoniile romilor nomazi şi ale poporului român. Se pare că teoria bogumilă a Fârtatului şi Nefârtatului s-a mulat perfect pe sistemul sincretic al credinţelor rome, clasificându-le într-o formulă dualistă împărtăşită şi sedentarilor.
Acest aspect este foarte important pentru că formează, cred eu, coloana vertebrală a lucrării domnului Questin. O astfel de teorie, chiar dacă nouă, aşa cum am spus de origine bogumilă, deci gnostică, a avut un aport de ordonare a sistemului care forma credinţele rome, în sensul că teoriile, credinţele şi practice care ţin spiritualitatea acestor triburi nomade s-au ordonat „de-a dreapta şi de-a stânga“, devenind astfel clare, aşa cum autorul reuşeşte cu uşurinţă să le pună în evidenţă pe întreg parcursul studiului său.

Constantin Bălăceanu-Stolnici / Magdalena Berescu, Gândirea magică. Geneză şi evoluţie



Ed. Nemira, Bucureşti, 2009,
499p., 36,90 lei, ISBN: 978-606-92092-9-5

Un titlu de impact, Gândirea magică. Geneză şi evoluţie, lucrarea autorilor, unul deja consacrat, domnul academician Constantin Bălăceanu-Stolnici, şi a doamnei Magdalena Berescu, despre care recunosc că nu ştiu nimic, m-a atras ce-i drept, doar din prisma preocupărilor mele legate de ştiinţa demonologică. Dacă cuvântul înainte a fost semnat de domnul Stolnici, textul care alcătuieşte corpul lucrării mi-a făcut impresia că este mâna doamnei Berescu, domnul Stolnici având rolul de „consultant ştiinţific”. Chiar şi aşa, compilaţia o văd ca una reuşită, menită să ajute la înţelegerea multor aspecte legate de lumea magiei. Este o compilaţie pentru că note de subsol sau de final de capitol nu există şi, ca orice lucrare de gen, oferă la final o bibiliografie generoasă, care ar fi putut fi adusă la zi cu traducerile în limba românnă a unora din lucrările aflate într-una sau mai multe limbi de circulaţie internaţională (cum ar fi spre exemplu Le Mystere des Cathedrales, apărută şi în limba română, nu recent, ci în urmă cu ceva timp, culmea, la aceeaşi editură la care a văzut lumina tiparului chiar Gândirea magică), asta pentru a uşura orientarea concretă a cititorului spre piaţa românească de carte. Desigur apar multe lucrări în limba română, una din ele (Mesajul lui Nostradamus către români) având pentru mine o forţată tâlcuire a catrenelor cu privire la naţia noastră. Nu cred ca Nostradamus ne-a avut vreo clipă în vedere, rolul nostru în economia spirituală, culturală, politică sau economică a lumii neavând atunci şi în viitor vreun impact major cel puţin asupra Europei...
 Cantitatea informaţiei este enormă. În cele 499 de pagini se trec în revistă subiecte de zeci de volume, cum ar fi problema şamanismului, cea a simbolurilor, miturilor, spaţiului şi timpului. Se ia în discuţie lumea demonilor, trecând brusc la numerologie şi apoi, de la o ştiinţă atât de exactă la superstiţie, iar de acolo din nou la ştiinţa magiei, la sintagmele şi literele magice. Apropierea de final pune în discuţie alchimia şi astrologia, când normală ar fi exact abordarea inversă, alchimia precedând astrologia şi nu invers.

Hans-Werner Schroeder, Omul şi îngerii. Realitatea ierarhiilor



Traducere şi postfaţă de
Sorin R. Ţigăreanu
Ed. Univers Enciclopedic Gold Triade, Bucureşti, 2010
248p., 27,00 lei,
ISBN: 978-606-8162-64-5,
ISBN: 978-973-8313-45-3

Încă de la primele rânduri lucrarea teologului şi antroposofului Werner relevă o puternică cunoaştere de natură esoterică cu privire la lumea angelică. Desigur, formarea teologică îi trădează pe alocuri, dar într-un mod plăcut mai vechea preocupare ce aici primeşte noi valenţe ce pot uimi pe cititorul pasionat de existenţa îngerilor, precum şi de relaţiile acestora cu persoana umană încă de la începutul istoriei sale.
Cel puţin teoretic toţi suntem meniţi să devenim îngeri, şi mai apoi specii de îngeri, pe o scară de la unu la nouă, dacă ar fi să respectăm ierarhia lui Dionisie. Ba mai mult, autorul, parafrazându-l pe R. Steiner, relansează ideea celei de-a X-a ierarhii, a spiritelor creatoare, ierarhie ce se va înfiinţa odată după ce faptele prevăzute de Apocalipsă se vor fi întâmplat, stare de care se vor bucura măcar parte din sufletele umane.
Cercetarea angheologiei de către Werner, aduce la lumină de exemplu faptul că Arhangehlii sunt cei care „pun bazele” limbilor popoarelor, situaţie de care omenirea a luat cunoştinţă după „Turnul Babel”. Cititorul va constata că problema limbajului angelic sau uman apare de multe ori în această lucrare. Mai mult, decăderea şi dispariţia naţiunilor nu înseamnă altceva decât îndepărtarea îngerilor de la ele. Aflăm că astăzi arhanghelul Mihail nu mai este arhanghel, aceasta pentru că a fost avansat ierarhic ca „Spirit al Timpului”. Mi s-a părut la un moment dat că autorul are în vedere chiar şi o formă de „apocatastază antroposofică” (p.184), prinsă evident în contextul discuţiei mai largi despre Bine, Rău şi liberul arbitru.

Mireille Labonté, 72 de îngeri: călăuzele noastre de zi cu zi



 Traducere din limba franceză de
Diana Morăraşu.
Ed. Nemira, Bucureşti, 2012,
163p., 19,90 lei. ISBN: 978-606-579-322-4

Despre autoarea cărţii nu ştim nimic, cartea începând abrupt, chiar dacă este vorba pentru început de o introducere, cu modul în care trebuie invocat un înger. Mă aşteptam ca pentru început să prezinte detaliat originea acestor fiinţe, precum şi pretinsa lor relaţie cu lumea kabbalei (cu cele 72 de nume divine), precum şi a magiei (cei 72 de demoni ce în mod normal li se opun).
Mă aşteptam să văd modul în care calităţile acestor fiinţe se reflectă în energiile sefirotice, să văd semnătura ori sigiliul fiecărei fiinţe luate în discuţie aici. Mi-ar fi plăcut de asemenea să se exemplifice în mod practic modul de invocare a fiecăruia dintre ei, precum şi textul în limba latină cu o traducere evident pentru aceia dintre noi care nu o stăpânesc. Nu este suficientă periodizarea fiecăruia dintre ei, chiar dacă autoarea face aceasta şi este corect, dacă ea nu este imdeiat urmată de modalitatea practică (magică până la urmă), de a fi poziţionat şi invocat în cercul magic. Perioadele astrologice, din câte ştiu, sunt nişte coordonate fixe în care îngerii, respectiv demonii pot fi chemaţi. Expresii de genu, „Vehuiah îi călăuzeşte în sepcial pe cei născut între 21 şi 25 martie” (p.11), nu au din punctul meu de vedere nici o legătură cu realitatea magică. În general pot fi chemaţi oricând, dar dacă se doreşte un rezultat solid, atunci se respectă perioada, pe care ei o controlează (astrologic vorbind) şi care-i predispune la contactul cu cei iniţiaţi. 
Nu invoci un îngeri doar pentru că ai o migrenă sau pentru că încă eşti indecis să te muţi sau nu în casa soacrei. Astfel de probleme sunt hilare şi evident aparţin secolului XXI. Preferabil să nu invoci un înger pentru a-l întreba cu ce culoare norocoasă să îţi vopseşti maşina.

Éric Pier Sperandio, Magia albă





Traducere din limba franceză de
Diana Morăşanu. Ed. Nemira, Bucureşti, 2011,
151p., 19,90 lei, ISBN: 978-606-579-295-1

          Sperandio, jurnalist cu preocupări oculte, integral centrate în jurul spiritismului, vrăjitoriei în general, şi al wiccaîn particular, este mai cu seamă preocupat de magia caformă elevată de comunicare cu spiritele.

Pentru pasionaţii teoreticieni şi practicanţi ai acestor domenii este un lucru îmbucurător faptul că în limba română a apărut un - hai să-i spunem - manual de iniţiere practică, axat evident pe tradiţia magică vestică, de altfel cu mult diferită de cea a românilor.
Uşor de lecturat şi de înţeles prin exemplele practice, textul cărţii pune în evidenţă o gamă largă de probleme ce pot fi în principiu rezolvate cu ajutorul magiei. În prima parte a lucrării, autorul pleacă de la o perspectivă general teoretică asupra magiei, evident lăsând cititorului posibilitatea de a se documenta mai mult din alte surse, îndreptându-se treptat spre una practică, pregătitoare, ce constă în făurirea altarului şi procurarea obiectelor ritualice.
În a doua secţiune şi cea mai cuprinzătoare a cărţii, Sperandio se ocupă de reţete şi ritualuri, toate executate în funcţie de fazele Lunii. Înfluenţa wicca[1] (p.15-17) este de netăgăduit, rolul Lunii şi al Zeităţii Mame, Pământ, trădând „slăbiciunea” cercetătorului pentru acest tip de practică. Aici, ritualurile şi reţetele de dragoste cuprind secţiunea cea mai importantă, dovadă a faptului că oamenii încă mai suferă, dar nu „din dragoste”, ci fie din lipsa ei, fie din cauza incapacităţii de a recunoaşte că până la urmă totul se sfărşeşte în această lume, chiar şi dragostea. Sigur, imediat după dragoste urmează prosperitatea cu toate cele ale ei, simpatii, certuri, prietenii, noroc, daruri, spirite rău voitoare şi multe altele. Pentru toate aceste probleme, dileme sau dorinţe, autorul propune desigur o vrajă. Rolul magic al somnului nu este nici el lăsat deoparte, căci spre finalul celei de-a doua părţi, Sperandio tratează tot la modul practic, confecţionarea pernelor pentru vise, dar şi a cutiilor şi a sticluţelor magice ce pot reţine spirite malefice sau vrăji de apărare. În fine, ultima parte acestei secţiuni ia în discuţie şi pune în practică sfaturile cu privire la invocările şi incantaţiile din cercul magic.

Eric Pier Sperandio, vrăjitorul Abraxas, Iniţiere în magia albă şi în magia neagră



Traducere de sergiu Ciocoiu.
Ed. Polirom, Iaşi, 2006,
216p., ISBN: 978-973-46-0284-1

Recunosc că de la început m-am simţit oarecum intrigat de titlul lucrării. Cum poate „binele” să stea alături de „rău”? Dar citind ce era de citit şi parcurgând mare parte din tehnicile, metodele, formulele etc. expuse aici, am înţeles că fiecare înţelege ce vrea prin magie albă sau neagră. În primul rând e incredibil cum un mag „negru” este deacord să scrie o lucrare alături de un mag „alb”? Răspunsul este acelaşi: s-au înţeles în ceea ce priveşte editarea, adică, aşa cum spune Sperandino, „produsul final” (p.8). Multe din elementele luate în discuţiile din această carte sunt reluate în celelalte apărute în 2011 şi 2012. Dacă am reuşit să prind esenţa, atunci cred că aici, cei doi, dacă nu cumva e unul şi acelaşi autor, au vrut să ofere o paralelă teoretică dar mai ales ritualică între cele două tipuri de magie. O paralelă au oferit, dar nu cred că ea îşi avea rostul. Cele două practici nu sunt prezentate ca antagonice, aşa cum şi sunt de fapt. Îmi face impresia că unele elemente de magie albă pot lejer să fie utilizate în cea neagră, dar şi invers. Amestecul acesta mi se pare periculos pentru că face din magie o energie fără entitate. Singura entitate reală din această lucrare este omul. Ori se ştie foarte clar că în magia indiferent de culoare se apelează la spirite, ce nu sunt privite ca nişte „obiecte” ale magului, fiinţe obediente ce execută rapid orice poruncă.
Magia neagră spre exemplu, apelează în special la demoni, ale căror nume, ce transmit nişte atribute clare, trebuie neaparat cunoscute. Apare uneori Satan şi Lilith. Magia albă apelează la Hecate (zeitate nu tocmai bună), la Marte, precum şi la alţi zei şi mi se pare şi câţiva eroi, a căror apariţie ar trebui explicată în cadrul ritualului. Ce-i drept, undeva l-am întâlnit şi pe Lecabel despre care (în magia albă) se spune că este „îngerul gloriei şi al fericirii” (p.75), fără a se spune mai mult, fără a ni se oferi sigiliul angelic, a cărui rol esenţial e cunoscut de către practicanţii magiei.

Abraxas (Akzinor 555, vol.II), Magia neagră, vol.I-II



Traducere din limba franceză de
 Diana Morăraşu. Ed. Nemira, Bucureşti, 2011,
144p., vol.I, 123., vol.II, 19,90 lei / vol.
ISBN: 978-606-579-296-8 (vol.I),
ISBN: 978-606-579-297-5 (vol.II).


 
Despre autori nu ştiu nimic. Numele lor par desprinse din nick-urile mircului, sau ale mess-ului. Nu înţeleg de ce şi-ar ascunde identitatea din moment ce nu nemai aflăm în întunecatul ev mediu, iar inchiziţia aşa cum o ştim a dispărut demult. Bănuiala mea, nu am nici o dovadă clară, e aceea că Abraxas şi Sperandio sunt de fapt una şi aceeaşi persoană. Stilul scrierii celor doi mi se pare extrem de asemănător, pe lângă faptul că secretizarea inutilă a numelui vrăjitorului vine într-un moment istoric extrem de prielnic practicilor negre. Oricum „cei doi” au şi o carte scrisă împreună, sub coordonarea primului, despre care mă voi ocupa probabil într-una din zilele astea.
O altă chestiune ce nu-mi dă pace este modul de împărţire al materialului. Pur şi simplu nu înţeleg cuprinsul, adică ordinea de prezentare a ceea ce vrei ca omul să lectureze. De exemplu, era suficient de clar dacă exista un capitol despre „recipientele magice”, într-unul din volume şi nu să găsesc în volumul I despre sticlele maleefice, pernele vrăjite şi cutiile vrăjite, iar în al doilea despre sicriile malefice. Pe de altă parte, de ce trebuie să citesc aproape aceeaşi introducere din primul volum şi în volumul II? Scurta şi săraca expunere despre magia neagră şi satanism mi-a fost suficientă. Este drept că lucrarea se vrea una de magie practică, motiv pentru care aş fi fost încântat să fiu lămurit cu privire la practica ce se ia în discuţie. Adică să mi se explice rostul lumânărilor, a pietrelor şi a unguentelor ce fac obiectul practicii magice. Istoria fie şi pe scurt a magiei negre nu-şi avea după părerea mea rostul aici. În fine, de ce două volume? Are fiecare peste 300 de pagini? Nu. În total, cu tot cu introducerea repetată, cele două au 267 de pagini. Care este logica unei astfel de împărţiri, în afară de cea legată de preţ?

pr. monahul Teognost, Taina Sfântului Maslu. Taina tămăduirii sufletului şi trupului



Ed. Mănăstirea Mihail şi Gavril. 2002,
288p., ISBN: 973-8256-09-7

Când am cumpărat această carte cu încrederea naivă a celui care cumpără fără să se aplece atent asupra produsului, în cazul ăsta, cuprinsul, am sperat că voi găsi în paginile ei experienţa spirituală a monahului care este şi autorul ei.
Dezamăgirea totală a venit după ce am consultat cuprinsul şi am început să o citesc. Despre ce este vorba? Teognost („cunoscătorul de Dumnezeu” – nume de călugărie cam pretenţios) adună o serie întreagă te texte cu privire la aspectul dogmatic, liturgic şi spiritual al Sfântului Maslu. Practic el nu scrie nimic. Dacă nu eşti atent, ai impresia că toate textele sunt ale lui. Dacă nu ştii, descoperi că nu, abia la sfârşit, când în concluziile finale recunoaşte gruparea tuturor materialelor cu privire la subiectul său de la diferiţi autori, concluzii care după părerea mea ar trebui să fie introducerea.
Lucrarea e valoroasă deci prin materialele copiate, aportul autorului fiind zero. Ceea ce a făcut el poate realiza orice elev de la orice seminar teologic ortodox din ţară. Nimic extraordinar deci. În concluzie, ar fi trebuit să nu îşi pună numele pe copertă ca autor ci doar ca editor a unor texte ce evident nu-i aparţin, oferind acolo unde este cazul, în mod vizibil numele autorului fiecărui material în parte.
Legat de aspectul demonologic al problemei, pentru că evident există unul, deoarece vorbim de Sfântul Maslu, „prietenul demonilor”, în carte găsim două texte, practic relatarea unor „interviuri” luate demonizaţilor, diavolii vorbind prin gura lor, în timpul şi după slubă. Sunt două astfel de cazuri deci, de primul eu dispunând integral şi pe care al să-l public cât mai curând pe acest blog şi în paginile revistei Demonologia.

Arhimmandrit Spiridonos Logothetis, Împărăţia Cerurilor şi semnele vremurilor din urmă




 Traducere din limba greacă de
 pr. Şerban Tica.
Ed. Sofia, Bucureşti, 2011,
254p., 20,00 lei, ISBN: 978-973-136-194-9

După lucrarea lui Teognost, o altă dezamăgire mi-a fost dat să trăiesc, lecturând paginile, nici nu ştiu cum să spun... „cuvântării catehetice” despre Împărăţie, semne şi vremurile de pe urmă.
Este forţat spus „un studiu” ce se vrea plin de citate biblice, integral copiate, cu toate că se putea face o citare rezumativă din versete a ceea ce era de evidenţiat, lăsând spaţiu pentru eventualele comentarii, unele poate de natură patristică.
Legat de patrologie, Sfinţii Părinţi sunt citaţi fără a se oferi sursa bibliografică şi deci lăsând cititorul în afara posibilităţii de a verifica realitatea citatelor sau de a-şi îmbogăţi mai apoi lectura prin apelarea la sursele patristice la care autorul ar fi trebuit să facă trimitere.
Sincer, cu puţin efort, aceasta este o lucrare, la care dacă i se mai adaugă şi o bibliografie de „Doamne ajută”, poate liniştit să se transforme într-o lucrare de master în teologie. Evident, mai trebuie schimbat ceva şi cu aceasta ar trebui să se şi înceapă: cuprinsul.
Se pleacă de la ideea de veşnicie şi se ajunge la aceea de Împărăţie veşnică, ca mai apoi să se vorbească despre rai şi iad, şi semnele venirii Împărăţiei, Antihrist, modul în care se va manifesta venirea Împărăţiei, dar şi felul în care trebuie să fim pregătiţi pentru ea. Este un „talmeş-balmeş” de informaţii, căci ce sens are discuţia despre iad în contextul în care esenţială e abordarea despre Împărăţie şi semnele de pe urmă? Oricum discuţia despre iad înfricoşează autorul într-un mod care personal m-a făcut să zâmbesc. 

Ieromonah Savatie Bastovoi, Pentru cine bat clopotele la Tanacu?



 Ed. Catisma, Bucuresti, 2007, 62p., 7,99 lei

Chiar dacă s-a petrecut undeva în prima jumătate a anului 2005, cazul de la Tanacu, în care ritualul de exorcizare eşuează lamentabil provocând moartea unei tinere, mai suscită încă la multe controverse.
Pentru că tot am discutat despre exiorciştii romano-catolici, am considerat inspirat să leg de cartea doamnei Tracy Wilkinson, pe ce a ieromonahului Savatie Baştovoi, Pentru cine bat clopotele la Tanacu?
Părintele Baştovoi se lansează într-o serie de acuze la adresa conducerii BOR care ar trebui nu numai să cunoască canoanele, pentru a-şi apăra la nevoie propriul cler şi de a nu-l da fără judecată la judecată, dar ar trebui să o cultură spirituală mult mai dezvoltată care să nu-l excludă pe diavol doar pentru că ar vrea să intrăm astfel „exorcizaţi” în UE. De necunoaştere la laşitate nu e decât un singur pas, căci nu sinodul ci presa a judecat cartea vieţii exorcistului căruia i s-a luat nu doar dreptul de a fi preot ci şi pe cel de a rămâne călugăr (voturile monahale nu pot fi retrase de nimeni căci sunt un pact între om şi Dumnezeu).
Evident că au existat voci pro şi altele contra. Mai multe contra. Şi cum în această lume „adevărul” e dictat de mulţimea zgomotelor celor mulţi, călugărul face astăzi puşcărie.
Din perspectivă demonologică, posedatul poate fi legat, pentru că în timpul crizelor manifestă o putere atât de mare încât nu pot fi ţinuţi. Tot din această perspectivă, călugărul a făcut şi anumite greşeli. Era prea tânăr pentru a exorciza singur, ceea ce arată o lipsă de experienţă, iar încăpăţânarea de a scoate demon arată o supra evaluare, ori nu egoul preotului e important în astfel de momente. O altă greşală e că trebuia să cheme mai mulţi preoţi, pentru că, se ştie, unde sunt mai mulţi adunaţi în numele lui Iisus Hristos, acolo e şi El în mijlocul lor.

Tracy Wilkinson, Exorciştii Vaticanului. Alungarea diavolului în secolul XXI



Ed. House of Guides, Bucureşti, 2007, 144p., 22,89 lei

A fost o mare surpriză pentru mine să desopăr pe rafturile librăriei o lucrare despre a cărei apariţie mi-o doream, nu o bănuiam a fi atât de aproape. Tracy Wilkinson, ziaristă şi pasionată de practica exorcizării în cultul Bisericii Romano-Catolice, reuşeşte să ofere tiparului o lucrare extrem de actuală prin abordare, să ofere o viziune actuală asupra exorcismului în creştinismul de rit catolic. Autoarea încearcă să cuprindă succint, în capitole foarte bine structurate fenomenul posesiunii diabolice pe de-o parte evidenţiind frământările interpretative cu privire la tipurile de exorcism practicate în sânul Bisericii, iar pe de altă parte, observă balansul dintre radicalismul laic şi naivitate. Poate că în aceste „dezbateri” nesfîrşite între sisteme stă cauza greutăţii izgonirii diavolului (p.5).
Veche de 2000 de ani, tema utilităţii exorcismului creştin rămâne încă actuală. Dovada o face prezentarea selectivă a unei şedinţe de exorcizare („Prolog”, p.5-11). În capitolul întâi („Introducere”, p.13-17), după ce stabileşte originea cuvântului „exorcism”, din grecescul oath, cu un sens care poate pleca de la o simplă rugăciune şi urma un crescendo care culminează cu adevărate şedinţe şi rit complex, Wilkinson ne face cunoştinţă cu cel mai faimos exorcist catolic din zilele noastre, părintele Gabriele Amorth, de care va aminti pe întreg parcursul lucrării.
Statutul de exorcist este greu de acceptat de societatea civilă dar şi de Biserică. Aceasta din urmă manifestă uneori reticienţă atunci când ritualul este aplicat: „Nu există o poziţie unitară, de la centru: exorciştii li se subordonează episcopilor lor, iar autonomia de care se poate bucura un exorcist poate varia de la o dioceză la alta. Mulţi oficiali din cadrul Bisericii preferă să-l considere drept un fenomen secundar, deoarece cei care practică exorcismul reprezintă doar o foarte mică parte a clerului” (p.14-15). Pe de altă parte oficialii de la Vatican se mai tem de tenta de senzaţional pe care o poate primi ritualul de exorcizare, decât de faptul că prin intermediul său oamenii se eliberează de puterea diavolului. Diversele probleme de genul celor enumerate mai sus nu pot opri ca numărul exorciştilor din Italia să scadă. Ba mai mult, aceştia se asociază dând naştere diverselor orientări şi de aici modurile diferite în care este abordat exorcismul.

Glenn Peers, Trupurile imateriale. Reprezentări bizantine ale îngerilor



 Traducere din limba engleză de
Maria Yvonne Băncilă.
Prefaţă de Ştefan Ionescu-Berechet.
Ed. Nemira, Bucureşti, 2011,
308p., 45,90 lei, ISBN: 978-606-579-220-3

Între secolul IV şi secolul IX creştin are loc una dintre cele mai interesante confruntări de natură teologică, mai precis de angeologie ce interesează deopotrivă şi demonologia. Deşi nu este teolog, autorul uimeşte printr-o profundă cunoaştere a tuturor momentelor iconofile şi iconoclaste, cuprinse de perioada sa de cercetare, precum şi printr-o aprofundată înţelegere a artei creştine (e doctor în istoria artei), fapt ce denotă o dublă cunoaştere teologică şi culturală deopotrivă.
Ideea lucrării este simplă şi uşor de urmărit. Autorul vizează momentele marcante ale dezvoltării cultului icoanei ce-i are drept promotori pe îngeri, în contextul unei susţineri a iconofililor, ce aduc alături de dogmă tradiţia scripturistică şi primară creştină. Pe de altă parte, îi avem pe iconoclaştii care prezintă argumentele ce indică imposibilitatea reprezentării sub aspect „grafic” sau sub orice formă materială icoanele ce-i „reprezintă” pe îngeri.
Rolul puterilor cereşti, îngeri sau arhangheli (Mihail, primeşte la un moment dat chiar şi o închinare cultică, după unii sinonimă cu idolatria) este de necontestat în istoria sacră a tradiţiei iudaice şi creştine deopotrivă, motiv pentru care este de înţeles respectul iconic manifestat de credincioşii creştini faţă de aportul lor real şi continuu în procesul de mântuire a umanităţii. Pe de altă parte, constat eu, închinarea la îngeri reprezintă cea mai mare ispită pentru ei, pentru că prin riscul de a ajunge la idolatrie, ei pot primi ispita de a se crede dumnezei, cu sens de mândrie şi nu haric, fapt ce constituie prototipul ispitirii satanice. Este, dacă vreţi, din punct de vedere demonologic, modul în care diavolul ispiteşte prin idolatria angelică, puterile cereşti (v.p.188-189).

Iana Teiu, Jocul cu focul. Vrăji. Farmece. Descântece



Ed. Miracol, Bucureşti, 1993, 221p.

Probabil printre primele zece lucrări apărute la noi după „revoluţie” despre magia românească, execeptând studiile de folclor, lucrarea doameni Teiu, în cea mai mare parte o compilaţie, reprezintă pentru cercetarea demonologiei populare româneşti, un aport substanţial la acel moment, un act de un oarecare curaj pentru o perioadă în care se încerca depărtarea de materialismul simplu al vieţii. Regimul comunist nu a permis publicarea unor astfel de studii, fapt care a menţinut în ignoranţă mare parte a populaţiei.
Teiu surprinde prin aceea că oferă spre lectură o carte bine echilibrată din punctul de vedere al curpinsului, conţinutul trebuind să se restrângă din păcate, pentru a se putea adapta la numărul totuşi mic de pagini pentru cele douăsprezece capitole ale cărţii.
Există cinci capitole ce au reuşit să-mi capteze atenţia. Primul, (cap.III) despre Descântece, al doilea (IV) despre Farmece, cel despre Vrăji (VI), Dezlegări (VII) şi, în fine, cel ce are în vedere Deochiul (VIII). Autoarea intră de fiecare dată abrupt în tratarea practică a temei oferind cuvintele cu caracter magic ce trebuie citite şi acolo unde este cazul, dă explicaţii de ordin practic de altfel extremd e utile. Dacă ar fi să definesc cartea doamnei Iana aş putea să spun că este poate prima încercare de publicare a unui grimoar românesc.
Capitolele enumerate mai sus respectă în mod corect practica magică, pentru că pleacă de la cele mai simple elemente de natură practică, cum sunt descântecele şi farmecele, tratând apoi pe cele mai complexe, cum sunt vrăjile şi dezlegările şi încheind cu unul dintre cele mai periculoase cum e desigur deochiul. Chiar dacă nu întâlnim aici toată magia românească, găsim fărmituri ce-i drept bine alese din ea, dar suficiente, cred eu, pentru a ne face o idee de început asupra complexităţii actului magic la români, despre care s-a scris ce-i drept foarte mult de-a lungul timpului.

vineri, 28 septembrie 2012

Endre V. Ivánka, Elenic şi creştin. Învăţătura spirituală a Bizanţului timpuriu



Traducere din limba germană şi
postfaţă de Vasile Adrian Carabă
Ed. Nemira, Bucureşti, 2012
135p., 27,90 lei, ISBN: 978-606-579-332-3

Cum adaptezi cultura elenică la creştinism? Răspunsul poate fi doar unul singur, prin erezie. Autorul de origine austro-ungară Endre V. Ivánka, oferă cititorului român o expunere fără cusur în care surprinde toate momentele importante de coliziune între cele două sisteme, unul cultural (elen) şi altul spiritual (creştin). Ele au generat mişcări (arianismul, origenismul, nestorianismul, monofizitismul sau iconoclasmul) ce au marcat pe rând, dar permanent, Biserica drept-măritoare. Autorul ne descrie o luptă mai mult sau mai puţin dreaptă nu atât între vechi şi nou, cât între două tipuri de realităţi ce-şi extrag seva argumentărilor din două surse diferite dar la fel de importante pentru umanitatea acelor vremuri.
Perspectivele culturale şi spirituale ale antichităţii deopotrivă păgână şi creştină, vizează de fiecare dată umanitatea, fiecare refuzând pe rând limitele celeilate, în sensul că avem o cultură greacă ce înţelege implicarea până la un punct a spiritualului în materie şi prin aceasta absurditatea îndumnezeirii a ceva atât de perisabil (cum este trupul), pe când, din contră, creştinismul vede în aceeaşi îndumnezeire, posibilitatea realizarii integrale în Dumnezeu a fiinţei umane. Pentru că întreaga luptă se poartă la graniţa dintre suflet şi trup, se ajunge până într-acolo încât în procesul de argumentare se produc exagerări, pe care mai apoi Biserica le interpretează ca erezie. Este de asemenea considerată un produs al filosofiilor păgâne (cu toate că apare în mijlocul ei), ce din păcate au infestat pe iniţiatorii lor creştini care cele mai multe ori sunt feţe bisericeşti.

joi, 27 septembrie 2012

René Guénon, Stările multiple ale Fiinţei




Prefaţă de Florin Mihăescu
Traducere din limba franceză de
Daniel Hoblea
Ed. Herald, Bucureşti, 2012
156p., 17,00 lei, ISBN: 978-973-111-287-9

Filosofia ezoterică a lui Guénon este deja cunoscută cititorului român atras de ocultul ce se află în spatele sensurilor uneori sărace ale cuvintelor ce ar vrea să exprime într-un mod accesibil ce este Fiiţa, cum fiinţează ea, care-i sunt propriile-i stări de fiinţare, creaţia şi mai ales ce este Nefiinţa, văzută de autor într-un mod diferit de, să spunem, cercurile dogmatice ale teologiei creştine.
Ocultismul revelat al lui Guénon afirmă că atât Fiinţa cât şi Nefiinţa, nu sunt superioare una alteia, ci contingente fiind, se susţin fără a se înlocui şi fără a se amesteca. Cele două stări sunt de fapt două „principii”, nu în sensul aclamat de gnosticismul creştin, sau mai degrabă „feţe” ale aceleiaşi divinităţi, ce par a se afla într-o perfectă armonie.
Filosofia lui Leibniz, a lui Aristotel, vedele dar mai ales teologia mistică a monoteismului islamic, nu-i permit autorului o expunere într-o formulă dualistă a ceea ce în chip unic ar trebui să-L reprezinte doar pe Dumnezeu. De aceste stări ale divinului sunt legate cele ale fiinţialităţii create, de care se va ocupa pe larg autorul. Nu doar omul ci şi îngerii sunt vizaţi aici, iar dacă am înţeles bine, există o formă evolutivă a fiinţei spirituale, ce în momentul în care constată că este fiinţă. Abia atunci poate în sfârşit fiinţa, căci adevărata fiinţare nu constă în existenţă, ci în realizarea conştientă a actelor ce vizează existenţa ca urcuş spiritual, ca realizare completă de sine. Fiinţa devine astfel raţională, liberă şi prin aceasta superioară altor fiinţe. Depăşirea de sine este provocarea ocultismului revelat al lui René Guénon. De acest aspect ţine desigur elementul iniţiatic ce provoacă trezirea, până la urmp baza sistemelor de iniţiere, chiar şi în creştinism.
Bloguri, Bloggeri si Cititori