Ed. Lucman,
Bucureşti, 2012
ISBN:
978-973-723-275-5
175 p., 15,00
lei.
Sub forma unei
compilaţii, cartea lui Skartsiuni se vrea a fi o cercetare orientată oarecum
istoric pe probabil cea mai obsesivă temă a creştinismului, după ideea de
păcat, semnele venirii lui Antihrist. Autorul nu aduce nici un semn de originalitate,
sau nu am găsit eu niciunul, dar încearcă şi reuşeşte oarecum să prezinte un
fenomen, pe care nu l-aş putea numi decât „supra-profeţic” sau „profeţie la
profeţie” şi despre care sunt convins că-l notifică fără să vrea. Iată despre
ce anume este vorba: Ioan, autorul presupus al Apocalipsei, relatează cu lux de amănunte spasmele finale ale
umanităţii. Până aici nimic deosebit însă, creştinătatea va trece treptat, de
la primul secol spre cel de-al doilea al aşteptării venirii lui Hristos şi...
nimic. Treptat, recitirea scrierii lui Ioan şi interpretarea ei, devine una din
preocupările creştinătăţii încă de timpuriu, aceasta şi în funcţie de
acceptarea Apocalipsei din punct de
vedere canonic. Aceasta este însă o altă discuţie, pe cât de controversată pe
atât de interesantă.
În fine, în urmă
cu doar câteva secole de momentul în care dumneavoastră citiţi aceste rânduri, ne
vedem puşi în faţa scrierilor a o serie de sfinţi ce pretind că au avut
revelaţii cu privire la semnele venirii şi persoana lui Antihrist. Sigur, totul
se petrece în ceaţă, căci nimeni nu poate preciza până la urmă ceva clar, motiv
pentru care ai şi impresia că reciteşti Apocalipsa
la nesfârşit, dar cu alte cuvinte. Aportul personal al fiecăruia e redus
dramatic la timpul în care îşi duce traiul, fapt ce mi-a dat senzaţia că toţi
cei care au scris cu teamă despre Antihrist şi-ar fi dorit ca măcar spre
finalul vieţii să îl întâlnească.
Sigur, am
întâlnit şi câteva lucruri interesante din care voi aminti profeţia lui Nil, ce
aminteşte de trei şi nu două personaje ce vor predica împotriva diavolului
încarnat: Ilie, Enoh şi Ioan Evanghelistul (p.71), pe celelalte le las spre
lectura arheologică a cititorului răbdător. Sigur sunt şi momente penibile cum
e spre exemplu cel cu privire la anul 1992, ce ar prezenta cu certitudine
timpul clar pentru arătarea potrivnicului, concluzie la care s-a ajuns după un
calcul „cabalistic” ce chiar nu merită redat (p.106).
Deşi la momentul
apariţiei sale, în anul 1990, a făcut furori (mai mult în Grecia), în 2012 când
a apărut la noi, ori în 2014 când i-a venit rândul să o citesc, nu are nimic
din strălucirea pe care o valoare ar trebui să o păstreze.
d.p.a.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu