Ioan Petru Culianu :: Studii româneşti. Soarele şi Luna. Otrăvurile admiraţiei, vol.II

Traducere de

Maria-Magdalena Anghelescu,

Corina Popescu,

Dan Petrescu

Notă asupra ediţiei de

Tereza Culianu-Petrescu

Ed. Polirom, Iaşi, 2009

ISBN: 978-973-46-0394-7. 247 p.

Dacă în cea mai mare parte a primului volum, autorul se dedică relaţiei dintre literatură şi mitul gnostic, al doilea este axat aproape integral pe încercările de a reconstitui prudent părţi din domeniul mitologiei româneşti. Desigur, nu scapă din vedere, într-unul din articolele sale, nici relaţia mefistofelică dintre Nae Ionescu şi Mircea Eliade (aproape zeificat de Culianu), după cum nu uită nici de profetismul ca expresie a dualităţii şi magiei în scrierile eminesciene. Un deosebit respect îl manifestă faţă de Constantin Noica, ce demult, pentru Culianu, nu mai este „o persoană, ci o instituţie” (p.228); sau Emil Cioran pe care-l defineşte ca fiind „prea singular să te identifici cu el” (p.232).

Preocuparea faţă de relaţia dintre Soare şi Lună, deopotrivă mitică şi simbolică, până la arhetipurile junghiene decodificate din paginile cărţilor de alchimie, transportă cititorul nu doar prin istoria religiilor, ci prin însuşi conceptul specific de istorie a religiilor aşa cum o înţelege Culianu. Într-o singură formulă conceptuală sunt tratate informaţii din mitologia nordică, vedică, românească, greacă, ori din creştinism, bogumilism, manihei sau din eretica credinţă cathară, pentru ca mai apoi scriitura să penduleze dinspre alchimie spre demonologie şi dualimsmul folcloric românesc.

Heiko Haumann :: Dracula. Viaţa şi legenda

Traducere din limba germană şi note de

Doina Fischbach

Ed. All, Bucureşti, 2012

147p., 19,90 lei

ISBN: 978-606-587-028-4

Cu toate că perspectiva istorică şi literară a mitului nu face obiectul prezentării de faţă, trebuie să remarc claritatea şi cursivitatea expunerii unui subiect despre care noi românii, la modul serios, am scris foarte puţin.

Ceea ce m-a interesat a fost discuţia deschisă în capitolul al treilea, despre credinţele şi mitul vampirului (p.80-105), de la origini şi în spaţiul Balcanic. Autorul consideră că atât credinţele cât şi mitul format în jurul existenţei vampirului, pleacă de la puternicul simbolism al sângelui, ce-şi desăvârşeşte valoare în era creştină, devenită deopotrivă lumea lui hominis nocturna, şi a jertfei Euharistice, sângeroase a Fiului lui Dumnezeu. Sângele e pe de-o parte sacru, pentru că reprezintă atât simbolic cât şi practic, esenţa vieţii, singura ce poate fi adusă jertfă spre eliberarea sufletului de păcat, ori, poate fi furat sau contaminat demonic, situaţie ce aduce peste aceeaşi fiinţă nemuritare, întunericul unei morţi veşnice. Vampirul, în formele sale maleefice e antipodul fizic al lui Hristos, Antihristul încorporat, ce golit de divin, îşi ostoieşte setea consumând sânge, esenţa fizică şi deopotrivă spirituală a omului. Hrana sa devine dacă vreţi, antipodul Cinei celei de Taină.

Haumann sintetizează foarte bine modurile în care ne naştem sau devenim vampiri (contaminarea demonică fiind de cele mai multe ori fatală) şi de aici, ca o rezultantă, avem categoriile de fiinţe demonice, ce vii sau moarte se găsesc peste tot răspândite în arealul geografic al Balcaniilor.