Octavian Simu :: Şamanismul. Călătorie între două lumi

Ed. Herald, Bucureşti, 2011

ISBN: 978-973-111-212-1, 283 p.

Mi-a făcut o deosebită plăcere să lecturez studiul Domnului Octavian Simu, motiv pentru care am subliniat şi notat pe marginile paginilor o mulţime o mulţime de idei tematice, fapt ce pentru mine reprezintă dovada că munca cercetătorului român este rodul unei laborioase cercetări. Puţine cărţi dedicate şamanismului dovedesc o cunoaştere atât de profundă a fenomenului deloc uşor de analizat din pricina vechimii, răspândirii şi a unei variate palete de simbolurilor ce-l constituie. Cartea domnului Simu se apropie de graniţele unei astfel de cunoaşteri, prin deosebita putere de sinteză a autorului ei.

Cu toate că parte din vechile practici şamanice s-au strecurat treptat (era inevitabil) în diferitele credinţe religioase, Octavian Simu pleacă dintru început de la ideea că „şamanismul nu este şi nu poate fi o religie în adevăratul sens al cuvântului” (p.9). Cu toate acestea, esenţial rămâne faptul că o serie de acte şi simbolurile necesită credincioşi care ce-i drept, se află împreună undeva, într-o blândă pendulare, la limita dintre magie şi religie, aceasta indiferent dacă ne ducem cu gândul la şaman sau pacientul acestuia. În primul stă magia, iar în al doilea religia.

Originea tuturor actelor şamanice e supranaturală, de aici şi eficienţa şamanizării sau a metodelor practice de evocare ori invocare a spiritelor. Cunoaşterea simbolică sau dogma şamanică e obţinută obligatoriu prin directa iniţiere a omului de către spirite. Pentru învăţăcel, ea reprezintă prima condiţie de aceptare a practicării riturilor (face diferenţa între escroc şi iniţiat), ca mai apoi învăţătura să fie continuată şi finalizată de şaman bătrân. Putem vorbi deci o tradiţie magică (iniţierea spiritelor) şi religioasă (iniţierea prin maestru) deopotrivă, ce se completează reciproc dar care într-adevăr, nu se transformă în religie (cult), aşa cum pe drept susţinea la început autorul nostru. În şamanism, totul se reduce la un loc (iurta sau cort), la un actant (şamanul) şi evident, la un pacient.

Împărţirea lucrării mi s-a părut deosebit de originală. Autorul nu urmăreşte o istorie profană sau ştiinţifică a fenomenului. Istoria pe care vrea să o trateze este una sacră, de aici şi titlurile capitolelor ce propun o axă conceptuală de gândire diferită (Obiectul; Subiectul; Acţiunea; Credinţa; Timpul şi Spaţiul). Prin intermediul lor, se dezvoltă sistmatic întreaga lucrare, în largi discuţii ce trebuie rezumate la lumea spiritelor bune şi rele şi la relaţiile cu cei vi. Tot în acest context aflăm despre calităţile sufletelor umane răpite (bolnave) de spirite şi mai apoi recuperate (însănătoşite) de către şaman, cititorul afându-se într-o permanentă lume de basm, unde fantasticul e buna şi singura miasmă respirabilă.

d.p.a

office.gnostic@gmail.com