Traducere şi
îngrijire ediţie:
Maria Genescu
Ed. Herald,
Bucureşti, 2010
ISBN:
978-973-111-189-6. 291 p.
Dacă Wayne Shumaker ne aduce
spre lectură o foarte bună introduce în ocultismul Renaşterii, Walker aprofundează
un segment al acesteia: magia de la Ficino la Campanella. Pentru renaşcentişti
existau două feluri de magie: naturală
sau nondemonică (a evocării numelor şi confecţionării talismanelor) şi demonică de care astrologia nu se va
detaşa ci, din contră, îşi va găsi aportul în tehnicile orare de evocare
demonică. După efectele magice, Bruno şi Campanella împart magia în subiectivă şi tranzitivă, proiectându-o cumva în spaţiul psihologiei. În contrast
cu succesul acestora, magia lui Ficino, n-a avut niciodată succes la publicul
larg, chiar dacă spre exemplu, în 1463 va fi primul care-l va face cunoscut
occidentului pe Hermes Trismegistul, prin
traducerea Tabula Smaragdina. Nu
doar că se păstrează ideea antică ce supravieţuieşte Evului Mediu, conform
căreia fiecare planetă îşi are demonul ei, ci, mai mult decât atât, se merge mai
departe, în sensul că magicianul chiar poate crea astfel de fiinţe. Evident se
încearcă punerea la punct a unui limbaj magic, materializat prin litere
„spirituale” şi nume divine, demonice sau angelice, de care, spre exemplu, nu
erau străini nici caldeeni, despre a căror magie ne vorbeşte pe larg într-un
excepţional studiu, François Lenormant.
Fiecare
maestru al Renaşterii îşi aduce aportul în cunoaşterea magică. La polul opus al
magiei lui Ficino se află cea practicată de Paracelsus, în care, după autorul
nostru, „demonii sunt prezentaţi la lumină” (p.110. După magul alchimist,
Trithemius va păstra aceeaşi linie directoare, doar că va masca prezenţa
demonică înt-un sistem criptografic ce va constitui corpul cărţii Steganografia (p.114). Doar Agrippa mai
îmbunează tonul, luând apărare magiei naturale a lui Ficino, căreia îi face
chiar o prezentare completă (p.116).
Pomponazzi, cu toate că l-a citit atent pe
Ficino, de la principiile căruia va dezvolta teoriile cu privire la magia naturală,
căreia îi va găsi trei mari atribute - acţiunea puterilor naturale, oculte şi ale imaginaţiei (p.138) - percepea „magia
lui Ficino ca fiind realmente demonică” (p.139). Odată cu secolul al VI-lea,
condamnările magiei lui Ficino au început să se înmulţească. Dacă până atunci
era vorba de o luptă între teoriile marilor maeştrii, de acum încolo însă,
catolicismul îşi va face auzită vocea prin personaje ce adorau dogma ca unic adevăr.
Sunt totuşi şi câţiva liberali ce nu ascultă această voce, ca Telesio şi
Francis Bacon.
Ultimul
capitol îi este dedicat lui Campanella ce va provoca renaşterea magiei lui
Ficino. Chiar dacă apropierea de Biserică era să-i aducă trecerea la cele
veşnice, va găsi la un moment dat o oarecare înţelegere la Urban al VIII-lea,
papă care încă se încăpăţâna să creadă în astrologie, dar şi în necromanţie, după
cum afirmă rapoarte din 1628, ce-l menţioneză ca apropiat al lui Campanella.
d.p.a.
office.gnostic@gmail.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu