Radu Drăgan :: Piatra filosofală. Spaţiu, spirit şi materie în tratatele alchemice de la sfârşitul Renaşterii (1595-1624)

Traducere în limba română de

Stela Gheţe

Ed. Paideia, Bucureşti, 2010

528p., ISBN: 978-973-595-601-0

Orice studiu serios dedicat alchimiei se constituie dintr-o muncă titanică şi aceasta din cel puţin două motive: Pe de-o parte este vorba de aducerea împreună a unui material bibliografic, extrem de zgârcit în explicaţii, mai cu seamă dacă ai în vedere sursele cele mai vechi cu putinţă, şi „traducerea” lui astfel încât să devină accesibil înţelegerii unui public care, ce-i drept, trebuia ca mai înainte să fi  fost puţin familiarizat cu elemente de simbolism şi practică alchemică.

Autorul nostru face ca un concept, acela de spaţiu, să fie urmărit de-a lungul întregii istorii a alchimiei în perioada ei de înflorire, Renaşterea, traducând pentru noi şi ordonând toate acele aspecte (concepte) ce formează la un moment dat fenomenologia unei idei ce mai apoi se va coagula într-o lucrare de doctorat de mai bine de 500 de pagini, extrem de bine scrisă şi documentată. Am citit cu cea mai mare plăcere textul, urmărind cu atenţie modul în care Drăgan construieşte din concepte filosofice şi simboluri piatra filosofală care nu este altceva decât materia spiritualizată, a cărei proces de formare se derulează în realitatea noastră spaţială.

Accentul construcţiilor ce formează procesele alchemice se axează în primul rând pe înţelegerea evoluţiei lor conceptual-istorice, adică pe modul în care ele suferă transformări ale sensurilor de la Antichitate în Renaştere, motiv pentru care, atunci când sensurile sunt depăşite, se impune apariţia unor noi simboluri care să facă cursiv procesul de transformare al „plumbului” în „aur”. În linii mari, sursele din care alchimia îşi extrage seva sunt filosofia greacă, gnoza ereticilor, magia şi uneori, creştinismul.

Aşa se face că alchimia Renaşterii reprezintă nu doar matricea chimiei moderne, ci şi cumulul ştiinţific al tuturor cunoştinţelor acelor timpuri (disponibile în Europa) ce puse în slujba vieţii, urmau a crea viaţă, de îndată ce aceasta ar fi fost complet înţeleasă. Pentru alchimistul Renaşterii, doar această lume-spaţiu contează, motiv pentru care el îndrăzneşte, pentru că aici nu există conceptul de „erezie”, devenind căutătorul iar la final, descoperitorul vieţii.

d.p.a.