Traducere de
Florica Bechet
Ed. Teora, Bucureşti, 1998
159p., ISBN: 973-601-811-3
Orfismul,
mişcare religioasă ce se dezvoltă în Grecia în jurul secolului VI î.Hr.,
contestă credinţa general declarată şi acceptată în eterogenitatea dintre zei
şi oameni. Orfismul poate fi încadrat în categoria religiilor de misterii, ce-i
acordă sufletului uman importanţa meritată, ce începe cu trezirea din somnul
iluziilor oferite de credinţele greşite. Orfismul pune pe primul plan grija ce
ar trebui să o avem încă din această viaţă pentru sufletul nostru care, la
momentul prescris de zei, va trece, poate pentru veşnicie, în lumea de dincolo.
Optimismul orfic stă tocmai în aceea că e posibil ca soarta ce „ne-o scriem” în
această viaţă, să poată îmblânzi destinul sufletului în lumea de dincolo.
Pe
de altă parte, scopul sistemului orfic este şi acela de a ne descoperi
diferenţele substanţiale ce există între entitatea noastră spirituală şi cea a
zeilor şi de aici, ca o rezultantă clară, soarta diferită de a acestora. Singura
asemănare stă în nemurire şi de aici speranţa reîncarnării, ca formulă de
scăpare din tărâmurile Hadesului. În acest sens vorbim de influenţarea destinului.
Reţeta salvării sufletului stă în perfecta cunoaştere a lumii de dincolo, a
numelor zeilor şi a riturilor prin intermediul cărora poate fi manipulată
soarta. De aici întreaga cosmogonie orfică, foarte complicată şi plină de
simboluri, din care, din păcate ni s-a păstrat foarte puţin.
Majoritatea
surselor bibliografice vechi sunt, de mâna a doua, puţine „piese originale”
trecând proba timpului. Pierderea originalelor face dificilă înţelegerea
întregului sistem, dar nu imposibilă şi de aici dorinţa lui Sorel de a-l
reconstitui, cel puţin în parte. Este deci şi cazul autorului nostru care în
cinci capitole reuşeşte să ofere o viziune, cred eu clară, asupra a ceva ce
trebuie reconstituit în cea mai amare parte din surse independente, unele
considerate apocrife, o muncă titanică ce merită a fi pe deplin apreciată.
Recunoaşterea
valorii orfismului va apărea mult mai târziu, în Renaştere, în umanismul
florentin al lui Marsilio Ficino, care „străduindu-se să concilieze pretinsa „teologie
platonică” cu revelaţia creştină, îl va cita pe Orfeu imediat după Hermes
Trismegistul în şirul acelor prisci theologi, ghizi ai omului către
cunoaşterea adevărurilor originare” (p.154). Pentru că spiritul omului este
divin, el ar trebui să-L atingă pe Dumnezeu în fiecare zi. Acesta este
dezideratul orfismului, un creştinism mai înainte de vreme.
d.p.a.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu