Hierotheos Vlachos : Psihologia existenţialistă şi psihoterapia ortodoxă

Traducere din limba greacă,

introducere şi note de

Nicuşor Deciu.

Ed. Bizantină, 2007

În spaţiul occidental al ultimilor ani au apăru diferite şcoli psihologice, ca urmare a „dominaţiei raţionalismului şi intelectualismului de după Renaştere şi Iluminism” (p.13). Concluzia generală e că omul nu se rezumă doar la raţiune, ci merge în profunzime înspre centrul existenţei, care se află în subconştient care determină cumva comportamentul omului.

O disciplină nouă, logoterapia deschide noi discuţii cu privire la principiile fundamentale ale psihologiei. Bazele logoterapiei sunt puse de evreul Victor Frankl (n.1905), care a studiat medicina şi filosofia la Viena, unde a obţinut atât diploma, cât şi doctoratul. Opiniile lui sunt probate ştiinţific în lagărul de concentrare unde a fost închis în timpul războiului. Sistemul său este bazat pe gândirea pozitivă, fiind considerată „o practică mai modernă decât psihnaliza” (p.16). Logoterapia nu este altceva decât „introducerea filosofiei existenţialiste în psihologie” (ibidem). Pe de altă parte, teoriile ei se apropie mult de tradiţia neptică ortodoxă.

La început în anul 1920 metoda lui Frankl purta denumirea de analiză existenţială, pe care mai târziu a schimbat-o în logoterapie (p.17), termen cu profunde conotaţii filosofice (cf. p.18-20). Pentru autor, logoterapia are înţelesul de sens sau scop: „logoterapia este psihoterapie orientată către sens şi reabilitarea bolnavului în conformitate cu sensul” (p.18), ajungând la dobândirea cunoaşterii de sine, la găsirea propriului sens al existenţei sale (p.18-19).

Logoterapia este o metodă psihanalitică pentru că îl întoarce pe om spre adâncurile existenţei sale, fiind în acelaşi timp si psihoterapie căci încearcă să-l reorienteze pe om spre un sens pozitiv, ocolind astfel depresiile şi psihozele. E clar că logoterapia nu trebuie integrată în fenomenul religios (p.20), cu toate că nu îl exclude. Valoarea logoterapiei stă în faptul că identifică suferinţa omului contemporan: golul existenţial (omul neagă sensul şi implicit valoarea vieţii). Golul provoacă nevroze (noogene), cea mai des întâlnită fiind angoasa existenţială (p.21). Plăcerea, de cele mai multe ori de natură sexuală, vine să „umple” acest gol, creând astfel iluzia trecerii peste greutăţile vieţii. Când realizează că efectul a trecut, omul îşi reia plăcerea fără a obţine nici un rezultat în oprirea foamei existenţiale (p.21).

Solaris Boncompagni :: Lumea simbolurilor. Numere, litere şi figuri geometrice

Traducere din

limba italiană de

Cornel Nicolau,

Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004

254 p.

Este foarte dificil să scri despre simbol indiferent din perspectiva cărei ştiinţe ar fi privit. Motivul l-ar consta în primul rînd vechimea lui. Este probabil şi motivul pentru care Solas îşi începe disertaţia prin cuvintele: „Înaintea cuvintelor a existat simbolul”, chiar dacă, pe de altă parte Evanghelia spune că „La început a fost Cuvântul” (Io.I,1). Pe cine să crezi? Poate că în egală măsură şi fără vreun compromis au existat împreună. De ce? Pentru simplul motiv că mesajul Logosului stă codificat în creaţie. Codul este simbolul, iar interpretarea este conştientizarea lui istorică în lumea noastră. Nu ştim dacă autorul a avut în vedere acest aspect, dar pare a-l dovedi pe tot parcusrul lucrării fie că îl discută în număr, geometrie sau alfabet. Toate cele mari teme ar reprezenta pentru om încifrarea Cuvântului în materie. Este acesta motivul pentru care, credincios sau nu, omul simte o nevoie nestăpânită de a înţelege semnul pentru ei şi cei ce-l vor urma. Desigur, interpretarea lui reprezintă o altă problemă la fel cum noi, în lumea noastră, ne cunoaştem aproapele interpretându-i gesturile, cuvintele sau spaţul habitual.

Cine se poate considera un iniţiat în simbolism, mai ales în cel religios? Oricât le-am cerceta, constatăm că iţele care leagă simbolurile unele de altele sunt nesfârşite. Esenţial este, cred, că ele transmit un mesaj cât se poate de clar: divinul se lasă prins în semn.

Pe de altă parte, o carte despre simboluri este obositoare. Cu fiecare rând citit eşti practic bombardat cu informaţii. Unele îţi sunt cunoscute, însă la cele mai multe nici măcar nu te-ai gândit. Ajuns la final eşti bulversat şi îţi trebuie timp să te trezeşti, chiar dacă totul este structurat în chip logic de la bun început. Citindu-o însă poţi conştientiza un lucru: nu poţi trăi fără simbol care se află pretutindeni. Iar dacă nu te stăpâneşti observaţia poate deveni obsesie...

Henry L. Mansel :: Ereziile gnostice din primele două veacuri

Traducere din

limba engleză de

Laurian Kertesz

Ed. Herald, Bucureşti, 2008

ISBN: 978-973-111-078-3

Observ cu o plăcută uimire că editura Herald nu se dezice de la scopul său, acela de a publica lucrări de mare valoare din cât mai multe perspective ale cunoaşterii spirituale, de la studii extrem de bine documentate la documente mistice.

Capitolele ce construiesc corpul studiului despre gnosticism reprezintă prelegerile despre erezile gnostice ţinute de Mansel în faţa audienţei Universităţii din Oxford, ca profesor de istorie eclesiastică, chiar dacă, profesional vorbind, competenţa eminentă era filosofia. De altfel, filosofia îl va ajuta să privească gnosticismul dintr-o perspectivă puţin probată, fapt ce oferă savoarea comparativă între sistemele filosofice şi cele religioase ca păgânismul, iudaismul ori creştinismul.

Aplecarea asupra fenomenului gnostic este cât se poate de serioasă, gnosticii încetând a mai fi priviţi ca produs delirant al unui amalgam de credinţe şi superstiţii presărate cu non-sensurile filosofiilor omeneşti, o căutare aiuristică ce face imposibilă găsirea sacrului.

Nu vreau să vă povestesc cartea, aş dispersa savoarea unei apetisante gustări intelectuale, dar nici nu mă voi abţine să vorbesc despre efortul naşterii unei valoroase cercetări.

În principu, gnosticismul se vedea produsul uman al găsirii rostului spiritual al omului pe pământ. Evident că ne întrebăm cine suntem, de unde venim, ce căutăm aici şi desigur, ce se va întâmpla cu noi după ce nu vom mai fi. Urmărind istoria gnosticismului, nu ai cum să nu conştientizezi zbaterile interioare la originea cărora stă dorinţa obsesivă de a găsi un răspuns imediat (pentru că viaţa e scurtă), la aceste întrebări.

Otto Rahn :: Cruciada împotriva Sfântului Graal. Lupta dintre catari, templieri şi Biserica Romei

Traducere din

limba engleză de

Marius Chitoşcă

Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2010

ISBN: 978-973-669-900-9, 241 p.

Pentru că cel puţin în ultimii ani am fost supuşi unei adevărate invazii de literatură ocultă, care face mai cu seamă referire la sistemele gnostice şi urmaşele lor (ce nu sunt tratate din perspectiva dogmei, aşa cum se poate crede, ci din afara ei), am fost aproape inexplicabil atras de cartea lui Rahn, care se vrea un zid de apărare împotriva braţului secular al Bisericii.

Ieftină ca preţ, dar de calitate superioară ca studiu, Cruciada împotriva Sfântului Graal ne introduce în lumea de basm a catarilor, a Sfântului Graal, în mistere de credinţă total diferite de imaculata mistică creştină, obsedată de perfecţiunea sferică a dogmei.

Autorul are darul de a transmite imagini ale ororilor morale şi represiunilor sângeroase, în urma cărora numeroşi catari dar şi creştini deopotrivă au fost masacraţi până la unul de cruciaţii credinţei lui Hristos. Cât despre cruciaţi, se pare că majoritatea au manifestat suficientă naivitate, lăsându-se manipulaţi de „oamenii în negru”, aceşti servi credincioşi ai papalităţii. Lor li s-au alăturat oportuniştii, comercianţii şi... ţiganii. Marea armată a lui Hristos, o adunătură pestriţă de fanatici, manipulatori şi profitori, hoţi până la unu, a luat cu asalt rând pe rând cetăţile ce îi adăposteau în pace deopotrivă pe catari dar şi pe creştinii catolici neatinşi încă de erezie, şi care trăiau într-o perfectă armonie. Creştinii îi respectau, ba mai mult, îi admirau pe catarii canonisiţi drept eretici de Biserică. Tocmai în această admiraţie, vedeau prelaţii marele pericol al convertirii, ignorând în acelaşi timp calitatea morală deplorabilă a fraţilor slujitori la altar, de la mic la mare, aproape toţi subjugaţi de carnalitatea dorinţelor care uneori păreau a nu fi doar umane.

Ioan Petru Culianu :: Studii româneşti. Soarele şi Luna. Otrăvurile admiraţiei, vol.II

Traducere de

Maria-Magdalena Anghelescu,

Corina Popescu,

Dan Petrescu

Notă asupra ediţiei de

Tereza Culianu-Petrescu

Ed. Polirom, Iaşi, 2009

ISBN: 978-973-46-0394-7. 247 p.

Dacă în cea mai mare parte a primului volum, autorul se dedică relaţiei dintre literatură şi mitul gnostic, al doilea este axat aproape integral pe încercările de a reconstitui prudent părţi din domeniul mitologiei româneşti. Desigur, nu scapă din vedere, într-unul din articolele sale, nici relaţia mefistofelică dintre Nae Ionescu şi Mircea Eliade (aproape zeificat de Culianu), după cum nu uită nici de profetismul ca expresie a dualităţii şi magiei în scrierile eminesciene. Un deosebit respect îl manifestă faţă de Constantin Noica, ce demult, pentru Culianu, nu mai este „o persoană, ci o instituţie” (p.228); sau Emil Cioran pe care-l defineşte ca fiind „prea singular să te identifici cu el” (p.232).

Preocuparea faţă de relaţia dintre Soare şi Lună, deopotrivă mitică şi simbolică, până la arhetipurile junghiene decodificate din paginile cărţilor de alchimie, transportă cititorul nu doar prin istoria religiilor, ci prin însuşi conceptul specific de istorie a religiilor aşa cum o înţelege Culianu. Într-o singură formulă conceptuală sunt tratate informaţii din mitologia nordică, vedică, românească, greacă, ori din creştinism, bogumilism, manihei sau din eretica credinţă cathară, pentru ca mai apoi scriitura să penduleze dinspre alchimie spre demonologie şi dualimsmul folcloric românesc.

pr.dr. Eugen Jurca :: Cateheza baptismală în antichitatea creştină, vol.I

Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009

ISBN: 978-973-141-149-1. 253p.

Cateheza baptismală reprezintă pe scurt învăţătura de credinţă (dogmatico-morală) creştină ce educă pe acela care are în intenţie trecerea de la statutul de idolatru (păgân), la acela de creştin.

Lucrarea părintelui Jurca este pe de-o parte rodul unei munci de compilaţie, iar pe de alta, a uneia de explicare a textelor antice creştine selectate şi publicate în acest prim volum. Prin această abordare practică înţeleg că în cea mai mare parte demersul autorului a fost îndreptat spre oferirea înspre lectură a acelor scrieri ce aparţin creştinismului primelor veacuri cititorului care la rândul său să-şi facă el însuşi o idee cât mai clară asupra întregului proces de încreştinare a păgânismului antic.

Nu aş putea spune că munca de „recrutare” a textelor diferiţilor autori creştini reprezintă în sine o activitate ce necesită ani de studiu, după cum nici explicaţiile oferite în cele câteva zeci de pagini de la finalul lucrării, reprezintă efectul unor cercetări adânci, însă ceea ce cred că este cu adevărat lăudabil, e aceea că autorul reuşeşte să aducă într-un singur volum o temă ce dacă vrem, poate fi cu atenţie urmărită fenomenologic şi deci înţeleasă mai ales sub aspectul ei evolutiv, sub aspectul ei moral, liturgic şi de ce nu, demonologic, aceasta pentru cine deţine o cunoşatere cel puţin medie a dezvoltării creştinismului din acele vremuri.

Sigur, fiecare autor hotărăşte structura lucrării sale, după cum şi modul de abordare a textelor ce urmează a fi citate. Pentru cititorul ce dispune doar de volumul întâi (cum sunt şi eu spre exemplu), şi care nu deţine decât lecturi minimalre înspre medii cu prvire la istoria creştinismului primar, lucrarea de faţă nu spune mai mult decât că e o înşiruire de texte preluate din autorii creştini necunoscuţi şi cunoscuţi, fără a reuşi în speţă să ofere explicaţii pe text, măcar sub formă de note şi să aducă lumină acolo lectura unui ochi neavizat nu observă nimic. Explicaţia de final, sub forma unui rezumat, aduce după părerea mea, prea puţine elemente informaţionale care să explice complexitatea fenomenologică a mulţimii de texte citate în primele 193 de pagini.

Manfred Lurker :: Lexicon de zei şi demoni. Nume. Funcţii. Simboluri. Atribute

Traducere din limba română de Adela Motoc.

Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999,

468p., lei (preţ de anticar). ISBN: 973-45-0290-5

Unul dintre cele mai complete dicţionare moderne de demonologie apărute în limba română. O lucrare de mari dimensiuni, ce presupune o muncă enormă de cercetare şi de continuă aducere la zi a informaţiilor de pe tărâmul demonologiei, fapt pe deplin dovedit de numeroasele pagini dedicate bibliografiei de la finalul lucrării. Prin aceasta, dicţionarul lui Lurker o întrece pe mult mai vechea cercetare pe acelaşi tărâm a lui Jacques Collin de Plancy, apărută şi aceasta la noi, dar cu mult timp în urmă. Diferenţa dintre cele două este că Lurker se rezumă la a lua în discuţie numele zeilor şi demonilor diferitelor religii şi credinţe religioase, pe când Collin de Plancy are în vedere şi anumite practici mantice întâlnite încă la acea vreme în Europa. De fapt, întreg dicţionarul celui din urmă vizează demonologia europeană, cu evidentele ei influenţe semite şi nu numai.

Lurker abordează demonologia dintr-o perspectivă generală, căci e un dicţionar ce are în vedere întreg spectrul demonologic al lumii pentru a oferi cititorului din zilele noastre o cât mai bună perspectivă asupra acestui tărâm cu atât mai mult cu cât, majoritatea articolelor sunt inter-conectate prin numeroase trimiteri.

Jacques Collin de Plancy :: Dicţionar diabolic, vol.1-3

Selecţie şi traducere de Rodica Rotaru

Ed. Viaţa Românească, Bucureşti

Nici o cercetare ce are în vedere abordarea cât mai „ştiinţifică” a demonismului nu ar trebui să treacă cu vederea în aparatul său bibliografic, dicţionarul lui Jacques Collin de Plancy.

Plancy nu s-a arătat în mod deosebit interesat de demonologia altor religii decât în măsura în care acestea au intrat, prin demonii şi practicile demonolatre, în contact cu religia creştină (catolică). Metoda sa practică este rezultatul a două cauze. Pe de-o parte, lipsa de informaţii detaliate cu privire la demonologia altor sisteme religioase (cum ar fi spre exemplu cele din orientul îndepărtat), iar pe de alta, abordarea demonologiei „europene”, din perspectiva concretă a surselor ce i-au stat la dispoziţie (grimoare, kabbala, vieţile sfinţilor e.t.c.), au făcut totuşi din dicţionarul lui Plancy o lucrare de reper pentru câteva secole bune.

Dicţionarul său ia pulsul demonlogiei europene, o demonologie ce se inspiră profund din sursele magiei şi ale vrăjitoriei, precum şi a practicilor mantice oculte, ce au bântuit profund Europa Evului Mediu.

Pierre Jovanovic :: Anchetă asupra existenţei îngerilor păzitori

Traducere din limba franceză de

Monica Mitarca / Liviu Dascălu

Ed. Philobia, Bucureşti, 2011

ISBN: 978-606-92914-0-5. 430 p.

Nu poate fi decât lăudabilă încercarea „independentului” Jovanovic de a cerceta la modul cel mai serios cu putinţă, nu atât lumea îngerilor, cât mai degrabă modul în care se produce interacţiunea lor cu umanitatea. Am spus că e vorba de un independent şi aceasta pentru că autorul nu aparţine vreunei confesiuni religioase, oculte etc. Aproape că la început vorbim de un ateu, până în momentul în care o forţă invizibilă l-a salvat în mod miraculor. Acesta este punctul de plecare al cercetării.

Lucrarea în format mare şi destul de voluminoasă, se prezintă cititorului din perspectiva a două aspecte, ambele încercând să dovedească faptul că îngerii nu sunt închipuri bolnave sau imaginaţii mitologice sau ale copilăriei, ci realităţi cât se poate de „palpabile” ale lumii spirituale, ce nu se află la distanţe de ani lumină, ci chiar aici, printre noi.

Prima oprire, mai degrabă o „piatră de poticnire” a fost chiar Biserica (romano-catolică), ce fie propune o stare de infiderenţă cu privire la o discuţie serioasă despre îngeri, fie manifestă o „teamă sacră” de a nu confunda îngerii cu demonii şi prin aceasta să se producă dezaxarea de la calea cea dreaptă a credinciosului.

Odată trecut acest şoc de autorul care se vede oarecum singur în faţa dilemei existenţiale a îngerilor, îşi regândeşte priorităţile de cercatare şi pentru aceasta, prima parte a lucrării se adresează lumii „paranormalului”, în sensul că ia în discuţie, pe teme de interes, cazurile cele mai importante de „moarte clinică” în care apăreau îngerii (şi uneori demoni), oferind cititorului secolului XXI, poate cea mai clară dovadă a existenţei, nu doar a vieţii după moarte, dar şi a existenţei unei lumi spirituale vii, extrem de complexe, de care vrem sau nu, la un moment dat trebuie să ţinem cont.

:: Apocalipse apocrife ale Noului Testament

Traducerea textelor şi

îngrijire ediţie de

Gheorghe Fedorovici şi

Monica Medeleanu.

Ed. Herald, Bucureşti, 2007

ISBN: 987-973-7970-62-6. p.220

Am simţit o mare bucurie atunci când opt apocalipse apocrife au văzutlumina tiparului la deja prestigioasa editură Herald. Nu pot decât să laudutilitatea ştiinţifică a acestui demers editorial, precum şi a multor altora din aria lucrărilor apocrife şi gnostice pe care secularismul bisericesc a avutcontinuu tendinţa de a le îngropa în uitare şi ignoranţă.

Apocalipsele cuprinse aici sunt scrieri creştine relativ târzii care nu aufost acceptate în canon cu toate că nici eretice nu pot fi considerate. Din aceastăcauză au ajuns ca în timpul şi spaţiul creştin să fie puternic discriminate.

Considerentele pentru care o scriere poate fi trecută pe „lista gri” a lucrărilor apocrife ţin în primul rând de analiza textului, în urma căreia se deliberează în favoarea primirii acestuia în canonul cărţilor Sfintelor Scripturi sau nu. În acest sens, mărturiile Sfinţilor Părinţi cu privire la unele dintre ele sunt esenţiale. Instituţia bisericească care hotărăşte este Sinodul. Atunci când o scriere este considerată „apocrifă”, ea nu poate face obiectul cultului sau a dogmei, care se pliază amândouă pe canonul scripturistic aprobat. Cu alte cuvinte, dacă un adevăr de ordin divin este exclus (deşi Biserica crede altfel pentru că Părinţii care ajung la astfel de hotărâri o fac sub îndrumarea Sfântului Duh), atunci el poate rămâne nerecunoscut în textele apocrife şi nicidecum nu va putea fi cuprins vreodată în dogma bisericească.

Apocalipsa este genul literar caracteristic textelor profetice.  Din această cauză originea o găsim în profetismul iudaic, cu toate că titulatura („apocalips” – gr. descoperire, revelaţie) este utilizat pentru prima dată (ca titlu al unei cărţi) pentru ultima carte canonică a Noului Testament.Genul apocaliptic este încurajat de însuşi Iisus Hristos care îşi anunţă de mai multe ori a doua venire, precum şi piedicile pe care atunci diavolul le va ridica împotriva creştinilor.

:: Cartea lui Adam şi a Evei. Lupta lui Adam şi a Evei cu Satana

Traducere din etiopiană, note şi

comentarii de S. C. Malan

Traducere din limba engleză şi

îngrijire ediţie de Monica Medeleanu

Ed. Herald, Bucureşti, 2008,

ISBN: 978-973-111-051-6. 253 p.

 

Unele cărţi chiar merită cumpărate, iar aceasta este una dintre ele. Vechimea ei nu contează pentru mine, poate secolul VI d.Hr., ci doar ideile prinse aici. Se presupune că mai mulţi autori au alcătuit-o, apocriful fiind astăzi împărţit în trei părţi care iau în dis-cuţie starea primilor oameni, imediat după alungarea din Grădina Edenului şi până după potop. Ce m-a interesat în primul rând a fost preocuparea teologică a autorului faţă de problematica vieţuirii protopărinţilor noştri imediat după cădere. Pe lângă simţirea reală a lui Dumnezeu şi vederea îngerilor, oamenii au pierdut comoditatea primitoare a Edenului. Pentru ca tăvălugul miilor de probleme prăvălit asupra lor să fie complet, Satan le doreşte moartea împiedicând astfel înmulţirea neamului omenesc. Ruperea comunicării cu divinul aduc cu sine stări depresive majore, cei doi încercând de mai multe ori să îşi curme zilele. Chiar reuşesc asta o dată, Dumnezeu, aducându-i imediat la viaţă, dă de înţeles că noi trebuie să trăim. Se întâmplă ca prin purtarea de grijă a Satanei, Adam să fie ucis. Cel care-l omoară este însuşi diavolul. Nicio şansă. Dumnezeu îl învie. Într-un târziu, diavolul va înţelege că protopărinţii nu pot fi ucişi, ceea ce-l va face să se reorien-teze asupra noastră, urmaşii celor doi părinţi neascultători. Păcatul intră în omenire şi formează două tabere, a „fiilor lui Dumnezeu“ şi a fiilor păcatulului care le învaţă pe fiicele acestora „arta seducţiei“. Primii, locuind pe muntele Domnului se vor fi simţit atraşi de fiicele oamenilor păcătoşi, aceasta desigur prin şiretenia diavolului.

Jean Delumeau :: Liniştiţi şi ocrotiţi. Sentimentul de securitate în Occidentul de altădată, vol.I-II

Traducere de

Laurenţiu Zoicaş.

Ed. Polirom, Iaşi, 2004

311 p., 13,90 lei, vol.I,

314 p., 23,90 lei, vol.II

Sentimentul de securitate apare doar atunci când, în mod constant, te simţi ocrotit, protejat de o instanţă superioară în care te încrezi fără cârtire. Liniştea se impune atunci când durata ocrotirii creşte fără prea multe incidente. La rândul ei, liniştea impune pacea, iar aceasta nu poate veni decât de la Dumnezeu. Delumeau, recunoscut desigur ca specialist în viaţa religioasă a Evului Mediu occidental, tratează fenomenologic cauzele religioase care au impus sentimentul de securitate, parte din el transmiţându-se chiar şi până în zilele noastre. Ce anume asigură securitatea religioasă a unei persoane? Sau prin ce anume devine Biserica credibilă atunci când vrea să-şi ţină credincioşii laolaltă? Prin rit.

Virtutea procesiunilor este cea care trebuie în primul rând recunoscută. În sânul lor credinciosul se simte protejat, sigur pe sine, motivat spre o viaţă bună oferită şi de prezenţa-i fizică în cadrul grupului. Este în siguranţă doar când se încadrează în marea regulă impusă de canoane. Atunci primeşte binecuântare, un “bonus” al harului pe care oricum îl simte în cadrul cultului. Binecuvântarea vine ca plus la elementul cultic. Ea te asigură de faptul că eşti ocrotit şi deci poţi trăi liniştit împăcat cu Dumnezeu, cu tine şi semenii, cunoscuţi sau duşmani. Încălcarea regulilor (canoanelor) impuse de buna vieţuire, produc mustrarea şi, dacă continuă, pot aduce chiar blestemul. E de înţeles că blestemul aduce pierderea protecţiei divine şi luarea automată în custodia demonilor. Cu alte cuvinte, păstrarea securităţii impune de la sine accepţiunea de a fi manipulat şi de aici, mai ales pentru clasa politică, obligaţia de a împărţi puterea cu Biserica. Pe de altă parte, sfinţii, prin intermediul bogatului cultul adresat lor, ne asigură de o sociabilitate plăcută şi comodă cu Dumnezeu şi cu ei în acelaşi timp. E foarte important de amintit aici că nimic nu ne asigură de protecţie mai mult decât prezenţa oferită de acoperământul (cultul) Maicii Domnului, cea care-i are în grijă pe toţi, fie ei păcătoşi sau îmbunătăţiţi duhovniceşte. Aceasta cât timp eşti în viaţă. Ce se întâmplă după ce mori?

Monica Broşteanu :: Numele lui Dumnezeu în Coran şi în Biblie

Prefaţă de Nadia Anghelscu

Ed. Polirom, Iaşi, 2005

298 p.

Monica Broşteanu face un lucru demn de laudă în domeniul cercetării româneşti a domeniilor religioase. Ea scrie o carte despre ceea ce rar şi doar în anumite medii se cercetează: Numele lui Dumnezeu. Studiul este unul comparativ între trei mari religii monoteiste, islamică, mozaică şi creştină.

Meritul lucrării este acela că tratează toate numele prin care a fost numită divinitatea în cele trei mari religii respectând întocmai rigoriule ştiinţifice. Accentul este pus pe munca grea a compilării căci informaţiile sunt luate şi „sudate” în corpul studuluii. Pentru că rar îţi este dat să citeşti o compilaţie reuşită, nu-ţi rămâne decât să mulţumeşti autoarei pentru profesionalismul de care dă dovadă.

A doua parte a lucrării este pus pe studiul comparativ al datelor deja prezentate. Chiar dacă nu este la fel de voluminoasă ca prima, este mai importantă pentru că subliniază aspecte pe care în mod obişnuit, chiar dacă am fi citit mult în domeniu, nu le-am fi observat cu uşurinţă.

Pe de altă parte simţi cum în spatele stilui rigorist, ştiinţific descoperi ceva mai mult... pasiunea naşterii unui studiu. Ea, poate mai mult ca orice, este cea care face să rămînă viu peste ani munca unui om. Este adevărat că stiulu riguros, ştiinţific, poate prea ştiinţific, e limpede şi rece ca o apă de munte. Te năvălesc (organizat) informaţii care sunt expuse astfel încât nu ai cum să nu înţelegi textul chiar dacă nu eşti specialist în fenomenologia numelor divine. Cînd te trezeşti, abia după ce o termini, descoperi, ca o iluminare, dorinţa autoarei de a scoate în evidenţă frumuseţea şi bogăţia simbolurilor ascunse în spatele fiecărui nume. Fire nevăzute, literele apelativelor, ne unesc pe noi cu Dumnezeu. Cu riscul de a spune o erezie afirm că resorturile ascunse în nume încît crează o interdependenţă între noi şi El. Şi atunci, cum să nu respecţi o astfel de muncă în care rigoarea ştiinţifică şi pasiunea se îmbină într-o lucrare de primă mână, despre un subiect vital pentru orice populaţie religioasă aşa cum este cel despre numele lui Dumnezeu?

Ioan Petru Culianu :: Studii româneşti. Fantasmele nihilismului. Secretele doctorului Eliade, vol.I

Traducere de

Corina Popescu &

Dan Petrescu

Ed. Nemira, Bucureşti, 2000

ISBN: 973-569-445-X. 397 p.

V. Voiculescu, Eminescu, Slavici, Bulgakov şi Mircea Eliade sunt autorii ale căror personaje devin protagoniştii fantasmelor nihilismului lui Ioan Petru Culianu. Personajele lor trăiesc negarea şi afirmarea existenţei la limitele unde doar eroii miturilor se simt capabili. Aşa se face că, de la iluzie la speranţă, deopotrivă mitul şi simbolul, sunt abordate în proza şi poezia romantică, plecând de la fantasma nihilismului ca mai apoi trecând prin eros să deschidă eroilor drumul libertăţii şi totodată al fricii, al unei posibile nimiciri, prin căderea spre nimic. Pe tot acest parcurs, amestecul dintre bine şi rău creează bogata ţesătură ce va acoperi cadavrul. Relaţia contrariilor pare blândă în lumea noastră, chiar dacă personajele o trăiesc la maxim. Răul, spre exemplu, este domesticit, precum Mefistofel sau biblicul Azazel, totul pentru a putea fi ingurgitat în linişte de mintea ce-şi doreşte cunoaşterea. Ori altu-i rolul important al răului decât acela de a duce în ispită, după cum esenţial e pentru bine ca noi să fim doar proşti (simpli).

Explozia gnosticismului în literatură îşi aştepta doar momentu-i prielnic ce apare începând cu secolul al XIX-lea. Startul literaturii gnostice îl dă Shelly, apoi se continuă cu Byron... Hugo, Blok, iar la noi, îl găsim la Eminescu. Pentru toţi aceştia şi mulţi alţii, cunoaşterea, fie ea şi luciferică, este ştiinţa şi implicit progresul umanităţii, pe când golul neştiinţei de Dumnezeu refulat în concepte ca ascultare ori credinţă, nu mai satisfac raţionalul fiinţei umane.

Gilbert Durand :: Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală

Traducere de

Marcel Aderca

Postfaţă de

Cornel Mihai Ionescu

Ed. Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 2000

ISBN: 973-9243-99-1. 477 p.

Contactul cu realitatea începe în momentul în care am deschis pentru prima dată ochii, urmând ca înţelegerea ei să se producă abia atunci când vom privi cu atenţie, imaginile făcând obiectul minţii, a lumii imaginarului. Este poate şi motivul pentru care cercetarea imaginarului din perspectivă antropologică, nu poate ignora, ca primă etapă, imensul bagaj al simbolului religios, ca primă explicţie a spaţiului ce ne înconjoară. Înţelegerea actuală a construcţiei unui astfel de mecanism nu este deloc o sarcină uşoară pentru cercetătorul nostru. Dificultatea deosebită constă de cele mai multe ori în a interpreta cât mai corect cu putinţă, prin conexare, toate particulele ce alcătuiesc acest aproape infinit ocean de date, plecând dinspre abis (de la începuturile istoriei omenirii) şi urcând spre suprafaţă. O astfel de abordare depăşeşte evident canoanele cursurilor universitare. De aceea, „pentru a putea vorbi cu competenţă de Imaginar nu trebuie să te încrezi în îngustimile sau în capriciile propriei imaginaţii, ci să posezi un repertoriu aproape exhaustiv al Imaginarului normal şi patologic în toate straturile culturale pe care ni le propun istoria, mitologiile, etnologia, lingvistica şi literatura” (p.19).