:: Apocalipse apocrife ale Noului Testament

Traducerea textelor şi

îngrijire ediţie de

Gheorghe Fedorovici şi

Monica Medeleanu.

Ed. Herald, Bucureşti, 2007

ISBN: 987-973-7970-62-6. p.220

Am simţit o mare bucurie atunci când opt apocalipse apocrife au văzutlumina tiparului la deja prestigioasa editură Herald. Nu pot decât să laudutilitatea ştiinţifică a acestui demers editorial, precum şi a multor altora din aria lucrărilor apocrife şi gnostice pe care secularismul bisericesc a avutcontinuu tendinţa de a le îngropa în uitare şi ignoranţă.

Apocalipsele cuprinse aici sunt scrieri creştine relativ târzii care nu aufost acceptate în canon cu toate că nici eretice nu pot fi considerate. Din aceastăcauză au ajuns ca în timpul şi spaţiul creştin să fie puternic discriminate.

Considerentele pentru care o scriere poate fi trecută pe „lista gri” a lucrărilor apocrife ţin în primul rând de analiza textului, în urma căreia se deliberează în favoarea primirii acestuia în canonul cărţilor Sfintelor Scripturi sau nu. În acest sens, mărturiile Sfinţilor Părinţi cu privire la unele dintre ele sunt esenţiale. Instituţia bisericească care hotărăşte este Sinodul. Atunci când o scriere este considerată „apocrifă”, ea nu poate face obiectul cultului sau a dogmei, care se pliază amândouă pe canonul scripturistic aprobat. Cu alte cuvinte, dacă un adevăr de ordin divin este exclus (deşi Biserica crede altfel pentru că Părinţii care ajung la astfel de hotărâri o fac sub îndrumarea Sfântului Duh), atunci el poate rămâne nerecunoscut în textele apocrife şi nicidecum nu va putea fi cuprins vreodată în dogma bisericească.

Apocalipsa este genul literar caracteristic textelor profetice.  Din această cauză originea o găsim în profetismul iudaic, cu toate că titulatura („apocalips” – gr. descoperire, revelaţie) este utilizat pentru prima dată (ca titlu al unei cărţi) pentru ultima carte canonică a Noului Testament.Genul apocaliptic este încurajat de însuşi Iisus Hristos care îşi anunţă de mai multe ori a doua venire, precum şi piedicile pe care atunci diavolul le va ridica împotriva creştinilor.

Cele opt apocalipse apocrife dezvoltă în parte această idee, cu toate că aduc şi altele noi, una din ele fiind spre exemplu, revelaţiile pe care Fecioara Maria le face cu privire la lumea spirituală prin descrierile amănunţite cu privire la iad şi la rai. Citindu-le cu multă atenţie se poate observa spre exemplu, o angeologie şi demonologie neatinse de dogmă. Se vorbeşte despre „îngerii pedepselor”, care contrar aparenţelor nu sunt demoni. Aproape în fiecare lucrare apar împreună sau separat cei doi Arhangheli Mihail şi Gabriel. Ne sunt descrise stările pe care fiinţele angelice le au în apropierea păcătoşilor şi a sfinţilor părinţi acum de-o seamă cu ei. Viaţa lor palpită de acţiune.  Îi găsim peste tot, în rai, pe pământ şi în iad. Vedem cum se roagă pentru păcătoşii creştini (am putea să-I suspectăm subtil de discriminare) aflaţi în muncile iadului, cu toate că Dumnezeu rămâne surd la această parte din ruga lor, neuşurându-le chinul. Doar intervenţia Fecioarei Maria îl determină pe Iisus Hristos să le ofere damnaţilor o pauză scurtă de o zi pământească, la sărbătoarea Cincizecimii.

La rândul lor demonii apar în cele mai diferite reprezentări, singura lor activitate fiind aceea de chinuitori ai sufletului. Aceste viziuni apocaliptice prezintă ospitalitatea demonică la ea acasă. De ei îi este teamă până şi Fecioarei Maria, care pe moarte aflându-se se gândeşte la sufletul ei ca nu cumva să cadă pe mânile Satanei, pentru că, nu-I aşa, nimeni nu este curat de păcat în această lume. Iisus însă o linişteşte spunându-i că personal o va escorta în Raiul ceresc, demonii negăsind la ea decât urma păcatului strămoşesc şters şi acesta prin jertfa lui Hristos.

Raiul ni se prezintă ca un loc activ. El nu este doar o stare, căci la fel ca iadul, raiul e un spaţiu spiritual incomparabil ca mărime cu cel fizic. Aici se adună îngerii care transmit Domnului starea pământului. Este un loc al luminii şi al dragostei. Opus raiului, locul tutror chinurilor inimaginabile, iadul, este la rândul său descris în culori sumbre care mai târziu, în iconografia creştină a dechis drumul imaginaţiei inspirându-i pe sculptorii şi pictorii care l-au reprezentat în toată splendoarea-i întunecată, înăuntru sau  pe zidurile catedralelor, pictat sau în piatră, creându-ţi senzaţia că demonii şi damnaţii escaladează împreună nu doar zidurile ci şi „Piatra” ca instituţie.

Nu ştiu dacă am putea ridica toate aceste descrieri la nivelul mistic al experienţei autorului, sau dacă nu ar fi totuşi mai comod să rezumăm totul la un exerciţiu imaginativ influenţat de mitologiile semite şi nu numai. Ceea ce pot susţine cu siguranţă este că toate cele opt apocalipse au un scop comun, acela de a fixa raiul şi iadul ca limite extreme, estompând cumva, dar nu anulând, mult trâmbiţata „a doua venire” a lui Iisus Hristos.

Am înţeles citindu-le, că ceea ce contează până la urmă cu adevărat, nu este numărul revenirilor lui Iisus Hristos pe pământ, ci doar unde îţi ajunge sufletul după dezagregarea inevitabilă a trupului. Cu alte cuvinte, esenţa apocalipsei universale nu face problema omului aflat aici pe pământ. Ce îl va privi cu adevărat este apocalipsa personală care inevitabil îl va situa pe una
sau alta din cele două extreme spirituale.

d.p.a.

office.gnostic@gmail.com