pr.dr. Eugen Jurca :: Cateheza baptismală în antichitatea creştină, vol.I

Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009

ISBN: 978-973-141-149-1. 253p.

Cateheza baptismală reprezintă pe scurt învăţătura de credinţă (dogmatico-morală) creştină ce educă pe acela care are în intenţie trecerea de la statutul de idolatru (păgân), la acela de creştin.

Lucrarea părintelui Jurca este pe de-o parte rodul unei munci de compilaţie, iar pe de alta, a uneia de explicare a textelor antice creştine selectate şi publicate în acest prim volum. Prin această abordare practică înţeleg că în cea mai mare parte demersul autorului a fost îndreptat spre oferirea înspre lectură a acelor scrieri ce aparţin creştinismului primelor veacuri cititorului care la rândul său să-şi facă el însuşi o idee cât mai clară asupra întregului proces de încreştinare a păgânismului antic.

Nu aş putea spune că munca de „recrutare” a textelor diferiţilor autori creştini reprezintă în sine o activitate ce necesită ani de studiu, după cum nici explicaţiile oferite în cele câteva zeci de pagini de la finalul lucrării, reprezintă efectul unor cercetări adânci, însă ceea ce cred că este cu adevărat lăudabil, e aceea că autorul reuşeşte să aducă într-un singur volum o temă ce dacă vrem, poate fi cu atenţie urmărită fenomenologic şi deci înţeleasă mai ales sub aspectul ei evolutiv, sub aspectul ei moral, liturgic şi de ce nu, demonologic, aceasta pentru cine deţine o cunoşatere cel puţin medie a dezvoltării creştinismului din acele vremuri.

Sigur, fiecare autor hotărăşte structura lucrării sale, după cum şi modul de abordare a textelor ce urmează a fi citate. Pentru cititorul ce dispune doar de volumul întâi (cum sunt şi eu spre exemplu), şi care nu deţine decât lecturi minimalre înspre medii cu prvire la istoria creştinismului primar, lucrarea de faţă nu spune mai mult decât că e o înşiruire de texte preluate din autorii creştini necunoscuţi şi cunoscuţi, fără a reuşi în speţă să ofere explicaţii pe text, măcar sub formă de note şi să aducă lumină acolo lectura unui ochi neavizat nu observă nimic. Explicaţia de final, sub forma unui rezumat, aduce după părerea mea, prea puţine elemente informaţionale care să explice complexitatea fenomenologică a mulţimii de texte citate în primele 193 de pagini.

 În fine, ceea ce rămâne cu adevărat bun la acest volum este că poate fi tratat ca o culegere de texte antice creştine, bun pentru lectura de curs a seminariştilor şi studenţilor de la seminariile şi facultăţile de teologie, indiferent de dominaţiune.

(RECENZIE)

 Catehizarea sau predarea corectă a învţăturii creştine, în sensul urmării şi înţelegerii receptelor hristice şi a învăţăturii Sfinţilor Apostoli, a reprezentat preocuparea de căpătâi a Bisericii în formarea omului creştin. Personal, dată fiind înclinaţia spre cercetarea demonologiei, nu am fost interesat în mod deosebit de metodele de catehizare a „candidatului” înainte de încreştinare, ci, aşa cum am spus, m-am axat în prezenta recenzie (extinsă şi prin propriile-mi păreri) doar asupra elementelor, nu puţine, care au legătură cu spaţiul vast al demonologiei.

Primul document pe care autorul îl analizează, este Didahia (sau „învăţătura”) celor Doisprăzece Apostoli, cea mai veche scriere păstrată de la Părinţii Aposolici, urmaşii direcţi (ucenici) ai Sfinţilor Apostoli, cei despre care putem vorbi ca despre începătorii reali ai tradiţiei creştine. Lucrarea este scrisă în jurul anului 1000 undeva în Egipt, Siria sau Palestina. Cu alte cuvinte, provine dintr-un mediu iudeo-creştin, din păcate necunoscându-se autorul.

Didahia este alcătuită din porunci sau mai degrabă recomandări cu titlul de poruncă, pentru că majoritatea, dacă nu toate, încep cu „să nu...” Se respectă astfel varianta biblică a poruncii divine date lui Adam de către Dumnezeu: „să nu mănânci...” (Fac. II, 17).

Vrăjile

Prima recomandare din punct de vedere demonologic evident, care mi-a atras atenţia, este aceea de a face vrăji[1][1]. În text, ea este ultima, reprezentând „corolarul” dintr-o serie de păcate ce-i pot sta permanent alături (uciderea, adulterul, homosexualitatea, desfrânarea şi furtul), cea mai periculoasă dintre toate, pentru că-l pune faţă în faţă pe om cu demonul. Mai gravă decât ea sunt doar producerea otrăvurilor (tot o practică ce aparţine vrăjitoriei), a avortului, precum şi uciderea noilor născuţi (ultimele două intrând în dmeniul magiei negre, de aici originea reacţiei pedepsite canonic de către Biserică şi în ziua de azi). Creştinii antichităţii aveau cunoştinţă de faptul că una din „plăcerile” vinovate ale vrăjitoriei era uciderea copiilor, mentalitatea magică românească avându-o în acest sens ca exemplu, pe Avestiţa (Lilith, în varianta ei semită), demonul ce ucide pruncii în pântecele mamelor sau imediat după ce au fost născuţi. Evident demonul „femelă” acţionează la comanda actantului magic, nimeni altcineva decât vrăjitorul.

Autorul, în nota legată de practica vrăjitorească atrage atenţia asupra faptului că „există destui „credincioşi” ce reprezintă mai degrabă o mentalitate magică şi un comportament superstiţios (frică, anxietate, angoasă, panică chiar) faţă de cele sfinte, decât o concepţie şi atitudine, cu adevărat, creştine. Mai curând cred în „farmece”, „făcături”, „vrăji” etc., decât în Dumnezeu” (n.56,p.42).

În cele două propoziţii apar două aspecte ce merită puţin discutate. Mentalitatea magică faţă de cele sfinte este produsul necunoaşterii corecte a sacralităţii de către majoritatea creştinilor, dar şi a unora (şi nu puţini) dintre preoţi. De acest handicap nu este vinovat „drept credinciosul”, ce confundă prin diferite asocieri elemente teoretice şi practice ale magicul cu religiosul, ci preotul care la altar nu catehizează suficient şi mai ales corect pe acest subiect, rezumându-se să ameninţe cu muncile iadului pe cei ce nu-şi iubesc aproapele. Credinţa actuală cel puţin, a creştinilor în farmece şi vrăji este deja „vina personală” a celui care se consideră a fi creştin. Preotul pare a fi absolvit de această eroare, care poate fi în acelaşi timp o consecinţă a lipsei catehizării, proces permanant (căci de aceea există predica) ce nu l-a derulat în parohia sa.

Evident, textul Didahiei face referire la practica vrăjitoriei dincolo de orice element predat de dogmă şi morală creştină, aceasta pentru că ia în discuţie stări păcătoase ale omului înainte de încreştinare. De asemenea cred că textul prin formularea sa ca poruncă, atenţionează în mod ferm pe acela care s-a hotărât a urma drumul propus de credinţa creştină, să nu se întoarcă la acţiunile de natură magică îndreptată împotriva iubirii şi implicit a vieţii. Mai cu seamă, mi se pare că el se adresează acelora care s-au lepădat de ea, îmbrăţişând creştinismul, aceasta pentru că o pendulare între aceşti doi poli, creştinism şi vrăjitorie, aduce multă pagubă sufletului, bulversându-i spiritualitatea cu valori (învăţături) ce până la urmă sunt contradictorii.

O altă interdicţie este legată de juratul strâmb, mărturia mincinoasă (minciuna), vorbirea de rău şi ţinerea de minte a răului, pe care autorul nostru român le asociază bârfei sau judecării aproapelui, despre care afirmă pe bună dreptate că „a devenit deja o plagă naţională” (n.59, p.42). Astăzi, poate mai mult ca oricând ea este „o consecinţă a sentimentului de culpabilitate, a celui de inferioritate şi a celui de neputinţă într-o societate nereconciliată nici cu sine, nici cu alţii, nici cu Dumnezeu” (ibidem).

Din perspectiva mea cred că textul afirmă orientarea greşită a logosului personal spre rău, într-o formă activă, prin procesul efectiv al vorbirii (de rău). Prin cuvântul rău voit, jurăm şi mărturisim minciuni, vorbind de rău persoana şi ni faptele, postându-ne astfel în funcţia de judecător despre care ştim Cui aparţine. Singura, ţinerea de minte a răului, este starea de gând permanent transformat în ură, care precum lava unui vulcan aşteaptă să erupă prin cuvânt. Ţinerea de minte a răului este cuvânt bolnav al sufletului care a uitat de mult de ce urăşte.

În esenţă, iată cum descrie Didahia care este cea mai importantă „Constituţie creştină bisericească” (cf. ibidem, p.52) calea morţii: „Ea este rea şi plină de blestem: ucideri, adultere, pofte, desfrânări, hoţi, idolatrii, vrăji, farmece, răpiri, mărturii mincinoase, făţărnicii, inimă vicleană, vicleşug, mândrie, răutate, obrăznicie, îngânfare, fudulie, lipsă de teamă..., „umblători după mită” (p.44, cf. 5,1-2).

Exorcismul

Despre aplicarea exorcismului asupra celor ce urmează a fi eliberaţi de spiritele necurate, sau acelora care ajung să se boteze, Didahia vorbeşte concis în câteva locuri, pe care autorul nostru, cu vigilenţă, le are în vedere.

În capitolul 15 se vorbeşte despre posedarea demonică efectivă, fixându-se momentul în care se poate începe concret procesul de catehizare: „Dacă cineva este posedat de diavol, nu va asculta cuvântul de învăţătură până ce nu va fi purificat” (ibidem, p.53), adică exorcizat. Este normal ca primirea învăţăturii să presupună în mod obligatoriu libertatea de alegere a catehumenului (a celui ce vrea să devină creştin). Demonii nu primesc cuvântul lui Dumnezeu şi nu îl lasă nici pe cel poseadat de el, chinuindu-l cumplit, să-l primească. Ei nu pot fi catehizaţi nici în forma pură, ca duhuri, nici în cea „corporală”, adică pe toată perioada cât se află în victima lo umană. Cârtirea lor este evidentă, bolnavul permanent chinuit neputând primi şi medita tot o dată în linişte la eloementele de dogmă şi morală creştină, cu atât mai mult cu cât durata instrucţiei durează timp de trei ani (p.55).

Înainte de a primi botezul, se aplica un exorcism, iar în momentul primirii Sfântului Botez, chiar în timpul ritualului, un alt exorcism. Astăzi nu se mai procedează aşa, mergându-se pe considerentul că pruncii nu sunt posedaţi decât de urmările nefaste ale păcatului adamic, de care se leapădă pentru ei naşii. În primele veacuri, majoritatea celor botezaţi erau oameni maturi, despre ei se pare că vorbeşte textul, căci ce cuvânt catehetic poţi aduce unui prunc de până la şapte ani?

Exorcizarea prin punerea mâinilor

După o selecţie atentă, urmărindu-se evoluţia morală a celor „care au fost selectaţi, li se vor pune mâinile în fiecare zi, fiind exorcizaţi. Când se apropie ziua în care vor fi botezaţi, episcopul îi va exorciza pe fiecare dintre ei, pentru a şti dacă este curat. Dacă vreunul nu este bun sau nu este curat, va fi îndepărtat, pentru că nu a ascultat cuvântul cu credinţă, căci este imposibil ca stăinul (demonul – n.a.) să fie alungat întotdeauna. Sunt preveniţi cei care trebuie să fie botezaţi, ca să-şi facă baie şi să se spele joi” (p.58-59, cf. Didahia, 20).

Cel mai probabil procesul de punere a mâinilor dura şapte zile culminând cu exorcizarea de la botez, aceasta dacă candidatul era considerat demn. Probabil în ultimile trei-patru zile până la primirea Sfântului Bozet, punerea mâinilor şi rugăciunile de exorcizare erau aplicate şi citite de către episcopul locului sau al cetăţii. Doar el este cel care simte lucrarea harului în trupul şi sufletul celui ce urma să devină creştin. Dacă descoperea prin această lucrare că vreunul nu este bun (adică a păcătuit cu vorba sau cu fapta), ori nu este curat (adică e posedat de demon).

Prin punerea mâinlor se urmărea binecuvântarea, adică transmiterea după puterea actantului (a preotului, respectiv a episcopului), a harului curăţitor al Duhului Sfânt. O astfel de coborâre a harului ardea impurităţile sufleteşti şi curăţa neputinţele trupeşti, făcând deci greu posibilă înfăptuirea păcatului şi locuirea demonului.

Cât despre durata acestui procedeu, pot afirma că prin ciclicitatea repetării sale se urmărea eliminarea răului în măsura în care aceasta făcea posibil primirea Sfântului Botez. Pentru că într-o singură zi nu se vindecă o boală, iar un tratament ce dă rezultate sigure durează mai multe zile, este acesta cel mai probabil principiul aplicat şi în cazul exorcismelor de dinaintea botezului, crescând şansele de „însănătoşire” şi implicit de primire a catehumenului în rândul creştinilor, prin primirea Tainei Sfântului Botez.

Foarte corect aleasă sintagma de străin, ce-l defineşte pe demon. El este acela care locuieşte abuziv în om. El nu e al omului. Nu este îngerul păzitor sau prietenul, ci nefârtatul din poveştile româneşti cu iz bogumil. Întotdeauna diavolul va fi străinul ce fortează libertatea umană şi îi violează integritatea prin îndemnul şi acţiunea spre păcat. Primii creştini aveau deja experienţa faptului că mulţi dintre cei maturi ce-şi doreau botezu, urmând procesul de catehizare, erau posedaţi, mulţi fără ca ei să ştie, căci din text reiasă viclenia diavolului de a nu se da pe faţă, desoperit fiind spre final de către eipiscop.

Experienţa creştină a primelor veacuri îşi spune aici cuvântul, pentru că demonii înşeală uneori chiar şi pe exorcist dând senzaţia că au plecat, părăsind pentru totdeauna catehumenul, acesta urmând să primească nedemn Sfântul Botez. Era deci necesară repetarea exorcismului pentru a descoperi dacă diavolul a plecat sau s-a întors în gazda sa, prin aceasta din urmă descoperindu-se lucrarea sa vicleană. Multitudinea de zei cărora oamenii se închinau a produs o adevărată epidemie de posedaţi, mulţi dintre aceştia, aşa cum am mai spus, neştiind nici măcar că au cuibărite în trupurile lor spirite malefice.

Ultimile pregătiri înaintea botezului: „securizarea vasului”

Baia purificatoare, pentru aceia dintre catehumeni ce au trecut „testele” exorcismelor, prefigurează cufundarea în apele sfinţite ale Botezului creştin, ea curăţind deopotrivă trupul şi sufletul de „rezidurile” răului.

De la botez vor fi deci amânaţi aceia care au fost găsiţi nedemni precum şi femeia care se va afla la vremea regulei (perioada de ciclu). Cei rămaşi, vor posti vineri şi sâmbătă. În această ultimă zi vor fi adunaţi de episcop. Ceea ce va urma este descrierea cea mai autentică cu putinţă a parte eminamente importantă din demonologia creştină.

Celor rămaşi, episcopul „le va porunci... să se roage şi să îngenuncheze şi, punându-şi mâinile peste ei, va porunci duhurilor străine să-i părăsească şi să nu se mai întoarcă în ei. După ce va înceta să-i exorcizeze, va sufla în faţa lor şi după ce le-a însemnat fruntea, urechile şi nările, îi va face să se ridice. Ei vor petrece toată noaptea în veghe; li se vor face lecturi şi vor fi instruiţi” (ibidem, p.58).

Textul este cât se poate de edificator cu privire la modul în care, în creştinismul timpuriu, catehizarea şi practica exorcismului cunoşteau se aflau într-o completă emulaţie. Persoanele ce urmau să primească botezul trebuiau menţinute în „vrednicie” până după momentul întreitei scufundări, motiv pentru care rugăciunea, îngenuncherea (ascultarea fizică), privegherea (continua îndreptare a atenţiei înspre cele sfinte), lecturile şi instruirea (asucultarea minţii / spirituală) erau considerate elemente esenţiale, fără de care nu se putea garanta o stare de cunoaştere şi pace sufletească în pragul marelui eveniment. Aceste elemente, deşi par exterioare, pentru creştinismul primar erau exhivalentul unei devărate iniţieri. Un istoric al religiilor ar putea vorbi în parte de o copie infidelă, mai degrabă adaptată, a unora dintre elementele religiilor de mistere practicate cu relativ succes în acea perioadă. Scopurile aici sunt însă total diferite.

Episcopul îşi va pune mâinile peste ei, afirmă textul. Am putea înţelege acest aspect ritualic, extrem de important, în două moduri. În primul, episcopul atinge pe fiecare în parte, iar în al doilea, episcopul atinge o singură persoană, celelalte punând mâinile pe cel din faţa lui. În ambele situaţii se urmăreşte desigur transmiterea curăţitoare a harului lui Dumnezeu. Personal, textul îmi dă de înţeles că e vorba de a doua variantă, cu toate că, din punct de vedere practic, nu exista nici o grabă în a atinge pe fiecare în parte. Din câte am citit în alte studii, mâinile erau puse pe creştetul capului celui ales, acesta stând în genunchi în faţa episcopului[2][1]. Sigur, ritualul ar fi putut suferi unele diferenţe de gestică, dar acestea în ansamblul procesului de sfinţire, nu reprezintă vre-o inovaţie periculoasă. Oricum, în primele secole se „inovează” întreg cultul creştin, căci în rest e doar o muncă de sistematizare (liturghii, molitfe, etc.).

În această fază avem de-a face cu o exorcizare de grup, fapt care susţine teoria mea despre punerea mânilor pe o singură persoană, celilaţi atingându-o pe ea şi între ei, dacă erau la distanţă de aceasta. Episcopul va porunci duhurilor „străine” să-i părăsească pe aceia în care mai au posibil sălaş, pentru ca, devenind curaţi să primească cu demnitate botezul. Teoria duhurilor „străine”, din perspectivă demonologică, este una de interes pentru această perioadă. E clar că textul face referire la demoni. Însă, nu e clar dacă înainte (în timpul catehizării) sau după botez catehumenul primea un înger sfânt ce-l îndemna la urmarea Căii Vieţii. Este deci posibil, cred eu, ca în teologia creştinismului primar să fi apărut teologumena (părerea teologică) conform căreia, începânc cu momentul instruirii catehumenale, viitorul creştin să primească de la Dumnezeu un duh slujitor, un înger, care să-l întărească mai ales în această perioadă. Este posibil ca acest înger să-i rămână mai apoi aproape pe tot parcursul vieţii, dacă va fi cazul (adică dacă nu va fi intervenit apostazia[3] sau lepădarea de Hristos). Textul este foarte clar pentru a nu se înţelege că se alungă şi îngerul. Credinţa că demonul sau îngerul locuiesc în inima omului este deja cunoscută în mediile creştine din primele secole. Păstorul lui Herma[4]  (scris undeva la jumătatea secolului al II-lea) afirmă clar (cap.II) faptul că omul, prin inma sa, poate fi luat în posesie, pentru un timp, fie de îngerul rău, fie de îngerul bun. Se explică astfel faptele „pendulatoare” ale omului, care acum face bine şi peste puţin timp înfăptuieşte răul. Pentru a rămâne în „parametrii generali” ai unei recenzii mă voi opri aici cu argumentarea mea, adăugând la finalul acestor aprecieri doar că exorcismul aplicat de episcop asupra tuturor acelora care urmează să fie botezaţi este unul final, în sensul că alungă demonii primiţi sau moşteniţi pe întreg parcursul vieţii lor religioase păgâne, el neavând rolul decisiv din cadrul botezului, acela de a şterge înrâurirea satanică a păcatului adamic. Se alungă deci daimonii (în sensul de demoni în interpretarea creştină) personali, urmând ca la momentul liturgic potrivit să se aplice „lepădările de satana” şi de toată puterea lui exercitată prin păcatul strămoşesc.

Apoi episcopul va sufla în faţa lor, în una din cele două variante expuse de mine, pe fiecare personal, sau peste toţi cei de faţă. Este un moment de sfinţire, suflarea în sine este simbol al prezenţei reale a Duhului Sfânt. Pentru cei prezenţi este de presupus că exista credinţa că prin suflarea ieşită din gura episcopului, nu doar aer ci chiar Duhul Sfânt era prezent, curăţindu-i. De asemenea, este interesantă aprecierea autorului nostru (părintele Jurca) care în nota pusă în legătură cu acest act afirmă: „Este o practică asemănătoare acelei effeta din botezul roman: exsuflaţia, însemnarea frunţii, a urechilor, a nărilor. Ritualul roman nu vorbeşte de frunte, dar prescrie utilizarea salivei, sub influenţa textului de la Matei 7,33-34” (ibidem, n.107, p.79).

E deci normal ca după exorcizare, demonii fiind alungaţi, „vasele” (adică trupurile) să se „sigileze” pentru a nu primi nici o impuritate, curate fiind pentru umplerea lor cu harul Duhului Sfânt odată cu Sfânta Taină a Botezului. Pecetluirea „orificiilor” şi însemnarea frunţii nu doar menţin răul în afara trupului, ci oferă sufletului liniştea de care are neaparată nevoie în perioada ce va urma, pentru a petrece în pace noaptea, în starea de trezvie (veghe), în aşteptarea botezului. Astfel pecetluit, lecturile şi instrucţia finală îşi vor face pe deplin efectul, pentru a primi nu doar bitezul ci şi prima Sfântă Împărtăşanie.

Dimineaţa zilei botezului este anunţată de cântatul cocoşului. Atunci se fac cele dintâi rugăciuni pentru sfinţirea / binecuvântarea apei[5]  (proces ce implică deopotrivă exorcizarea apei şi sfinţirea ei), aceasta pentru că orice sfinţire presupune în prealabil o exorcizare. Se vor boteza în primul rând copiiii, adulţii (nu neaparat naşii) aducând mărturie pentru ei, apoi bărbaţii şi la final femeile. Femeile înainte de a intra în apa sfinţită îşi depun bijuteriile şi, foarte important, „nimeni nu ia cu sine obiecte străine (pe când coboară) în apă” (p.59). De ce această interdicţie? Orice obiect poate conţine, având proiectată asupra lui, o înrâurire de natură magică. Astfle de lucruri pot pângări apa ce mai înainte a fost sfinţită, distrugând ritualul. Faptul că e menţionat un astfel de aspect, înseamnă că cel puţin în primele veacuri creştinii credeau în forţa distructivă şi deci reală a magiei negre. Toţi creştinii convertiţi proveneau din medii păgâne. Aceia dintre ei care erau evrei deţineau de asemenea informaţii sau chiar au participat ori evocat în trecut forţele întunericului. E de la sine înţeles că toţi aceştia erau conştienţi de capacitatea întunericului de a contamina lumea. Dacă demonii puteau poseda un om, ce i-ar fi reţinut să-şi găsească lăcaşul în piatra unui inel consacrat magic. Evident că se pleca de la că orice act ce ducea la convertire ar fi plecat de la prezumţia de nevinovăţie şi deci de la credinţa că cel ce dorea să-L cunoască pe Hristos s-ar fi detaşat în prealabil de toate obiectele impregnate magic. Dar creştinii practicanţi ai primelor veacuri nu ofereau prezumţia de nevinovăţie ci erau mai degrabă pragmatici, aceasta pentru că luau în calcul şi posibilitatea ca în viclenia sa demonul să se ascundă în unul dintre aceste obiecte, despre care posesorul, de bună credinţă de altfel, e posibil să nu aibă cunoştinţă. Multe dintre acestea erau făurite încă de păgâni, consacrate demonilor (zeilor), sau cumpărate fără a şti că sunt deja consacrate spiritelor de către cel care la origine păgân fiind, nu vedea nici un rău în aceasta. Ele rămâneau sub influenţa demonilor pe întreaga perioadă a cetehumenatului, pentru că exorcismul aplicat de preot şi mai apoi de episcop asupra persoanei nu afecta obiectele ce le putra acesta. Pentru că în întreaga antichitate exista deja credinţa că demonii pot sălăşlui liniştiţi în lucruri, nu văd de ce creştinii până la urmă aleşi dintre păgâni să-şi schimbe această mentalitate. Nu existau şi nu există prevederi dogmatice cu privire la acest aspect demonologic. Încă o dată deci: Dacă diavolii pot poseda oameni şi animale, de ce nu ar putea intra în lucruri? Rămâne deci neîncrederea pentru astfel de situaţii, ce funcţionează ca o măsură suplimentară de precauţie, motiv pentru care, obiectele străine sau personale (în afară desigur de haine) nu inntrau împreună cu catehumenul în apa sfinţită a botezului.

Cu atât mai mult era văzut ca un real pericol coborârea în apa botezului cu obiecte străine, despre a căror origine şi uzanţă nu se ştia nimic. Aici trebuie observat un alt aspect, asupra căruia autorul nostru, părintele Jurca nici măcar nu-l sesizează. Există o tendinţă trecută dar şi actuală de a „fura harul” divin. La origine este o credinţă magică. Practic lucrurile se contaminează în contact cu sacrul, egal că prin sacru înţelegem la fel ca Mirecea Eliade, demonii sau sfinţii îngeri. Simon Magul e cea mai clară dovadă a acestei încercări de „furt”. El vrea să cumpere harul Duhului Sfânt, oferind o sumă mare de bani. Păcatul său se numeşte de atunci simonie, după cum simoniaci, adică „magi” sunt toţi preoţii care cumpără harul lui Dumnezeu, oferind bani pentru a intra la şcolile teologice cu scopul de a ajunge preoţi. Preotul care ajunge uns după ce a „donat” o astfel de sumă, nu e preot, ci vrăjitor. Practica magică e clară, indiferent dacă o tratăm cu delăsare sau ignoranţă. Să revin deci.

Este posibil ca din diferite motive, date fiind efectele curative recunoscute ale apei sfinţie, şi cu atât mai multe cea a botezului, unii dintre practicanţii magiei acelor timpuri să fi încercat, amăgind pe unii dintre catehumeni să poarte cu ei obiecte, cum ar fin un toiag sau inel, pentru ca ieşindu cu acesta încărcat haric din apa botezului să îl utilizeze chipurile pentru a-l vindeca de o boală închipuită, promiţând în schimbul vindecării convertirea la creştinism. Orice creştin aflat în fluxul exaltat al procesului convertirii se vede pe sine un potenţial „convertor”, motiv pentru care va accepta cu bucurie primirea unui obiect „nevinovat” prin intermediul căruia va converti un suflet. Păcatul mândriei este evident aici, motiv pentru care nu va observa viclenia magului şi va intra în apa botezului cu acel obiect.

Obiectul nu este consacrat, adică nici un demon nu sălăşluieşte în el. Motiv pentru care nu va fi detectat ca periculor. Odată sfinţit, el va putea fi utilizat de mag în practicile sale de invocare, demonii dându-i ascultare în momentul în care magul sau vrăjitorul se va folosi de oricare dintre aceste obiecte încărcate haric. Intenţia magului nu este aceea de a se converti, ci aceea de a avea o stăpânire şi mai mare asupra demonilor. Practic creştinul aduce un deserviciu mişcării creştine, prin aceea că e utilizat ca unelată de către de acum duşmanii lui.

Am expus întreg acest scenariu pentru a explica în amănunt interdicţia aparent banală de a pătrunde în apa botezului cu obiecte personale sau ale altora. Este important să înţelegem demonologia creştină ca răspuns la mentalitatea magică a acelor timpuri. Cu alte cuvinte, nu neaparat Sfinţii Apostoli, ci mai târziu după ei creştinii convertiţi din mediile păgâne, unii dintre ei foşti practicanţi ai magiei, au adaptat practica liturgică, mai ales cea care are în vedere intrarea în creştinism, în aşa fel încât, vicleana mişcare demonică să nu neutralizaze ritualul sacru, pânărindu-l şi făcând deci nul botezul, discreditând mai apoi, prin persoane nedemne, credinţa în Iisus Hristos.

Rolul uleiului consacrat în actul exorcizării

Foarte interesant este în continuare modul în care e introdus în context valoarea sacră şi implicit dublă-simbolică a uleiului. Iată textul: „În momentul stabilit pentru botez, episcopul va cere harul asupra uleiului, pe care-l va pune într-un vas: se numeşte ulei de lucrare a harului (Sf. Mir; lat. oleum gratiarum actionis; gr. εύχαριστία)[6]. Va lua de asemenea un alt ulei, pe care-l va exorciza: se numeşte ulei de exorcizare. Un diacon ia uleiul de exorcizare şi se aşează la stânga preotului şi un alt diacon ia uleiul de lucrare a harului şi se va aşeza în dreapta preotului”[7]. Urmează apoi imediat exorcizările despre care desigur voi discuta după ce mai înainte voi încerca o interpretare din perspectivă demonologică a utilizării uleiului.

Sunt deci două tipuri de unegeri cu ulei:

1.uleiul de lucrare a harului, ce va fi aplicat pe corpul noului botezat abia după ce el se va fi lepădat în prealabil de Satana. El e implementează simbolic şi practic, elementul uman creştin în cadrul cultului. Cu alte cuvinte, din acel moment eşti recunoscut ca parte integrantă din corpul Bisericii. Acest tip de ulei, pecete a harului, ce face trupul şi sufletul locuinţă a lui, interesează mai puţin din perspectivă demonologică, el reprezentând deja victoria Duhului asupra duhurilor. El va fi aplicat (pe cap, prin turnare) după lepădare şi întreita scufundare, după ce va fi declarat în prealabil că-l va primi pe Hristos în sufletul lui, recunoscând verbal şi alte forumle dogmatice de credinţî. Acest ulei va fi aşezat la dreapta preotului, simbol al stabilităţii şi finalităţii actului împlinit.

2.uleiul de exorcizare, este tot untdelemen la fel ca cel menţionat mai sus, doar că asupra lui se aplică o altă rugăciune şi anume cea de exorcizare, ce are în vedere curăţirea lichidului de orice impuritate posibil demonică sau contaminare prin păcătoasa atingere umană. Acet ulei se va folosi în timpul ritualului de lepădare de satana, urmând ca abia mai apoi, cel astfel uns şi deci încă o dată purificat, să primească întreita scufundare în apă. Acest ulei nu l-am întâlnit decât în practica baptismală, situaţie care indică cel puţin faptul că nu va fi utilizat spre exeplu în cazul altor exorcisme. Valoarea lui spirituală o primeşte prin rugăciune chiar în momentul botezului, fiind cel mai probabil integral cosumat în cadrul actului. Textul nu specifică pe care parte a corpului este turnat, dar e de presupus că pe cap. La fel, textul îmi dă de înţeles că fiecare catehumen avea recipientul său de ulei, fapt ce ar întări teoria conform căreia el va fi utilizat integral. Nu asistăm neaparat la o personalizare a uleiului, cu toate că este posibil să avem de-a face cu una, aceasta chiar dacă nu deţinem rugăciunea de exorcizare a uleiului. Din alte rugăciuni (creştine) de exorcizare însă, a caselor sau animalelor, reiasă cu claritate faptul că ele sunt efectualte spre binele unei persoane sau familii, proprietari ai acestor bunuri. Este posibil deci ca, pentru un eveniment atât de important cum este botezul, cu atât mai mult cu cât fiecare catehumen vine cu propriul său recipient de botez, să avem, în cadrul rugăciunii standard de exorcizare, amintirea numelui celui asupra căruia urmează să fie aplicat uleiul exorcizat. El va fi aşezat la stânga preotului. Este deci uleiul care „curge cu sine” ultimile impurităţi ale catehumenului. Stânga este a Satanei, în multe din practicile magice ale orientului apropiat sau îndepărtat. Astfel că nu mă miră această asociere.

Ceea ce merită să menţionez, pentru că mi-a venit această idee şi nu cred că merită pierdută, este o oarecare înrudire între practica vechi testamentară a curăţirii poporului evreu de ziua ispăşirii şi utilizarea simbolică a celor două tipuri de uleiuri.

Se ştie prea bine că de Iom Kipur (ום’כפור – yom kippùr) se aduceau jertfă pentru curăţirea sau exorcizarea întregului popor doi ţapi, unul alb, lui YHWH, iar altul, închis la culoare, lui Azazel (cf. Lev. XVI,8-10). Astfel păcatele erau nu doar simbolic, ci şi practic, returnate îngerilor răi, a căror căpetenie (cel puţin în parte dacă ar fi să ţin cont de apocriful lui Enoh) era nimeni altul decăt îngerul (rău) mai sus menţionat.

Din punctul meu de vedere, creştinismul nu face altceva, decât să preia această idee, de altfel genială, pentru că are în vedere expiaţiunea instantanee de păcate acumulate pe parcursulu unui an de un popor întreg, şi să o transpună simbolic dar şi practic în practica generală de asemenea de curăţire a întregii umanităţi, prin apelarea la cele două vase cu ulei, unul ce stă de-a stânga şi altul ce stă de-a dreapta preotului, la fel ca în ziua de Iom Kipur, când cei doi ţapi stau unul de-a dreapta şi altul de-a stânga preotului, unul din uleiuri având roul ţapului trimis lui Azazel, iar celălalt sfinţind ceea ce mai înainte a fost curăţat, jertfă curată adusă lui Yahweh. Sigur, ritualul creştin nu urmăreşte o transpunere fidelă în variantă creştină a ceea ce se întâmpla de Iom Kipur, ci, după părerea mea, el are în vedere esenţialul, că ceea ce a fost adus ca rău asupra omului să se întoarcă la originea lui (Satan), iar ceea ce a rămas curăţat (trupul şi sufletul) să primească Duhul Sfânt, sfinţindu-se astfel prin întreita jertfă în apele sfinţite ale Botezului.

Mai târziu, atunci când practica liturgică a cunoscut inevitabila dezvoltare şi mai ales centralizare (după 313), a preferat renunţarea la folosirea uleiului exorcizat, poate pentru a nu crea confuzie cu privire la calitatea sfinţitoare a celor două uleiuri şi poate, şi pentru a nu mai exista nici o asociere cu ritualul de Iom Kipur, cu originea iudaică a unora din ritualurile atât de importante ale creştinismului. Îmi permit să cred că s-a pierdut de asemenea ideea simbolică a celor două tipuri de curăţire şi deopotrivă jerfe. Aşa se face că exista pericolul de a interpreta cele două uleiuri ca nişte forme de cult aduse la doi dumnezei, unul bun şi altul rău şi de aici dualismul.

Practicile discutate aici, în încercarea de a fi cât mai corect înţelese, nu trebuiesc gândite prin comparaţie cu actualul sistem cultic creştin ce a cunoscut o dezvolatare permanentă, aceasta dacă ar fi să luăm în considerare şi dominaţiunile. Perspectiva pe care o susţin este aceea că ele, ca formule de cult ale creştinismului primar, trebuiesc înţelese ca fiind întotdeauna generate din altele mult mai vechi, precreştine deci, evreieşti sau de aiurea. Mai apoi, ele au fost compilate şi modificate în conformitate cu interesul cultic al noii religii. Nu este rău să te inspiri, lucru acceptat de apostol atunci când spune că trebuie să fim ca albinele care iau doar ce este bun din fiecare floare. Aşa cred că au procedat creştinii primelor veacuri, atunci când după moartea apostolilor au trebuit să pună în practică, în cazul de faţă, actul sacru al botezului.

Lepădarea de Satana

Iată în continuare cum descrie textul actul lepădării de Satana: „Preotul, luând pe fiecare din cei ce primesc botezul, îi va porunci să se lepede (de satana), zicând: Mă lepăd de tine, satano, de toată trufia şi de toate lucrurile tale! După ce fiecare s-a lepădat, (preotul) îi unge cu ulei, zicând: Să se depărteze de la tine tot duhul cel rău. În acest fel îl va încredinţa episcopului sau preotului care se găseşte în apropierea apei pentru a-l boteza”[8].

Se observă cu claritate încă de la început că o singură lepădare era suficientă, textul nemenţionând că ea se execută de trei ori, aşa cum o găsim întreit aplicată în ritualul actual al botezului. Într-o notă autorul nostru foarte bine punctează foarte bine faptul că unele „documente primare atestă că lepădările se făceau cu faţa către apus, iar mărturisirea de credinţă, cu faţa spre răsărit, ca în vremea noastră, deşi în textul de faţă nu se precizează acest lucru”[9]. Orientările spre apus sau răsărit sunt după părerea mea, reminiscienţe mimetice ale actului de Iom Kipur, despre care am discutat mai sus, pentru unii, forme primare ale dualităţii Bine / Rău. Nu este exclusă dezvoltarea unei astfel de practici în paralel cu aceea a utilizării celor două tipuri de ulei. Din păcate, la acesta din urmă s-a renunţat, păstrându-se oarecum ciuntit doar orientările rituale ale corpului înspre apus şi răsărit. Spun ciuntit pentru că, dacă ar fi să dăm crezare formei actului botezului aşa cum este expus în creştinismul primar, utilizările mirurilor sunt în perfectă emulaţie cu poziţionarea trupului în timpul ritului, pe când, fără ele, inovatorii cultului s-au văzut nevoiţi să lege poziţia corpului de întreitele lepădări şi apoi acceptări / primiri ale lui Hristos. Aşa cum s-a constatat încă de la început, întreita repetare nu face însă obiectul lepădărilor la botezului în creştinismul primar. E drept, apare atunci când după lepădare se afirmă credinţa în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Lepădarea de Satan („mă lepăd de tine satano”) reprezintă supremul act de auto-exorcizare prin care autorul iasă de sub influenţa satanică a demonilor şi a stăpânului acestora, influenţă în care a căzut prin naştere, dată fiind credinţa creştină, preluată din cultul mozaic, în păcatul primordial al protopărinţilor Adam şi Eva. Sigur, în locul pruncului care se boteza, rostea lepădarea cel mai probabil un membru al familiei. Esenţial este a privi ca normală ideea de a boteza pruncii aceasta pentru că în primul rând botezul e un ritual de protecţie. Ce creştin nu doreşte să-şi protejeze copii? Oricum, dacă vor vrea să se lepede de Hristos, o vor putea face oricând vor voi. E deci greşită concepţia teologilor neoprotestanţi conform căreia tinerii trebuie să ajungă la vârsta maturităţii pentru a se boteza. Se uită faptul că botezul nu este un lucru rău, precum un medicament dat la vreme ce poate salva viaţa pruncului. Copii nebotezaţi sunt permanent expuşi nu doar păcatului adamic ce pentru mulţi astăzi apare ca un mit, ci în mod cu totul real ei sunt permanent expuşi mai mult ca oricare dintre cei ce au primit botezul, tentaţiilor şi atacurilor demonice. Nu există statistici în acest sens, însă e logic ca ceva ce oferă protecţie să-şi dovedească eficienţa măcar pentru perioada tinereţii, până la momentul marilor decizii.

În momentul lepădării catehumenul nu este încă creştin. El se află acum într-o fragilă neutralitate. Practic, nu aparţine nimănui. Este singurul moment în viaţa sa trupească când este cu adevărat liber, dar nu pentru a rămâne aşa ci pentru a alege. Desigur, se întrezăreşte direcţia de urmat, cu toate că tehnic vorbind, el nu este nici în posesia lui Satan şi nici înfiat de Domnul.

Exorcismul se termină scurt şi la obiect amintind două elemente esenţiale cum este păcatul (trufia) şi înfăptuirea lui (toate lucrurile tale). Creştinismul în contradicţie cu unele mişcări gnostice afirmă mândria ca fiind sursa păcatului şi nu ignoraţa. Desigur ignoranţa ar putea fi considerată mândrie sau „odraslă” a mândriei. Totuşi, pentru creştini, mândria reprezintă mama tuturor păcatelor ce-şi găsesc valoare în lucruri şi fiinţe. Oarecum interesant de aprofundat este ideea de „lucruri” ale diavolului. Evident, la o primă citire vedem în ele păcatele şi mai ales erezia[10]. Însă sigur e vorba numai de ele? Credinţa mea este că prin lucruri primii creştini făceau trimitere şi la practicile magice de care am amintit mai sus. Am vorbit atunci de motivul pentru care nu aveau voie spre exeplu să intre în apa sfântă a botezului cu obiecte personale sau străine. După părerea mea, exista credinţa în prezenţa şi lucrarea reală a magiei şi astfel se credea în obiectele imprimate demonic. Cum la acea vreme majoritatea păgânilor înainte de a deveni creştini, erau mai mult sau mai puţin practicanţi ai artelor magice, era deci normal ca în planul cultic să apară o precauţie cu privire la obiectele considerate a fi lucrări demonice, fapt ce evident a impus introducerea în exorcism a acestei esenţiale specificaţii.

Punctul meu de vedere e acela că astfel de elemente, aparent banale, cum este şi cel mai înainte discutat, pot oferi informaţii esenţiale pentru studierea demonologiei primelor veacuri de creştinism.

Este acesta momentul ungerii cu uleiul exorcizat, preotul rostind mai degrabă formula de exorcizare, decât o rugăciune: „Să se depărteze de la tine tot duhul cel rău”. Avem de-aface cu un om sfinţit, este vorba de o „înnoire reală a întregii fiinţe a credinciosului”[11]. De fapt, prin ea, preotul confirmă rostul uleiului de exorcizare. Declaraţia cubiectului botezului e aceea că se leapădă de rău, uleiul şi formula de exorcizare a preotului nefăcând altceva decât să protejeze fragila neutralitate a „Elveţiei”. Se curăţă trupul şi se „pecetluieşte” precum un vas, astfel încât nici o impuritate să nu-i afecteze nu doar conţinutul ci şi exteriorul. Niciodată un om în trup, până la primirea botezului, nu este mai curat ca acum.

Lepădările de puterea potrivnică le vom întîlni şi undeva pe la anul 380 în arealul siriac apare „o compilaţie de tradiţii şi documente proprii”[12] mediului sirian, dar, unui cler arian. Important este că este „cea mai întinsă colecţie canonico-liturgică din primele două perioade patristice”[13]. Dincolo de discuţiile cu privire la păstrarea sau nu a filonului creştin al textului, fapt care din perspectivă demonologică interesează prea puţin, în această compilaţie intitulată sugestiv de cercetătorii moderni Constituţiile Apostolice, găsim în ritualul botezului o lepădare în cadrul botezului ce aduce elemente noi cu privire la credinţa demonologică a acestor prime veacuri creştine.

Iată textul pe care mai apoi voi încerca să-l comentez:

„Când se leapădă, candidatul va declara: „Mă lepăd de Satana, de toate lucrurile sale, de toată trufia sa, de toată slujirea sa, de îngerii săi, de toate născocirile lui şi de tot ceea ce aminteşte de el”[14].

Satan este privit acum ca o persoană şi nu ca un obiect prin care lucră diavolul, ori ca slujitori direcţi ai lui, cum sunt spre exemplu demonii. În exorcismul anterior discutat, Satan nu apare cu majusculă, întărind astfel ideea că oamenii se află sub puterea lui Satan prin slujitorii săi (satan). Aici, în situaţia ce tocmai al luat-o în discuţie, radicalismul textului este evident; omul se leapădă de cel care nu prin intermediari, ci direct i-a ispitit pe protopărinţii noştrii şi deci, tot la fel, urmaşii lor, trebuie acum să lepede de „sursa” nu a păcatelor (satan), ci de aceea a păcatului primordial de care resposabil în mod direct este însuşi Satan. Din acest punct de vedere, părerea mea este că acest exorcism, cel puţin până acum, e mult mai corect formulat.

Comparativ cu exorcismul anterior, avem inversate lucrările cu trufia. E drept că lucrările rezultă din trufie, însă tocmai acesta este şi motivul pentru care cauza ar fi trebuit pusă la începutul enumerării efectelor. Sigur, acest motiv nu ar fi constat poate prea mult, însă din punct de vedere demonologic sunt de părere că exorcismul anterior păstrează într-un mod corect acest element de adevăr.

De aici încolo, exorcismul nostru dezvoltă într-o formulă cel puţin interesantă teoriile demonologice ce ţin de practica exorcismul din primele secole creştine. Avem deci elemente noi, cum ar fi pe de-o parte, slujirea directă a diavolului, aprobarea sau primirea de la acesta cu temă de adevăr, a ceea ce acum sunt numite născociri, precum şi de tot ceea ce aminteşte de el (obiecte, practici ce prin pierderea sensului au devnit „superstiţioase” etc.). În al doilea rând, am întâlnit aici încă o dovadă a faptului că primii creştini, credeau la fel ca evreii, sau cel puţin o parte dintre ei, în existenţa îngerilor răi, figuri actualmente destul de controversate şi greu de digerat de dogma şi demonologia creştină ce-i slujeşte. Despre aceştia din urmă voi detalia la final.

Este de la sine înţeles că prin slujirea lui Satan se înţelegea practica vrăjitoriei şi arta magiei. Lepădarea de ele era din condiţiile esenţiale pentru primirea botezului şi intrarea în creştinism. Această practică aducea cu sine vrăjile şi mantica sau născocirile ce din pricina mulţimii lor nu sunt numite, dar ce altceva ar putea fi decât metodele sau tehnicile de lucru dezvoltate în cursul mileniilor de practica demonolatrică. Tot ceea ce aminteşte de Satan ce altceva poate fi decât obiectele (grimoare, talismane, ingrediente, idoli etc.) ce făceau posibilă comunicarea şi răspândirea răului în lume.

Cred că prin toate cele enumerate nu se urmărea decât uitarea diavolului şi orientarea spre un alt zeu, Dumnezeul creştinilor. Aici se poate naşte o întreagă discuţie, pentru că, până la urmă, procedeul este tot unul magic. Dacă cineva este uitat, puterea lui reală sau imaginară asupra subiectului nu se diminuiază ci se pierde complet, cu atât mai mult cu cât îl înlocuieşti rapid cu un Altul. Ceea ce practica înainte era idolatri, magie şi vrăjitorie, acum e credinţă şi nu oricare, ci una curată. Episcopii creştinismului primar, unşi şi deci îndrumaţi de apostoli au realizat că pentru a ieşi de sub puterea tenebrelor, omul avea neaparată nevoie de un surogat, şi cine Altul e mai puternic decât Dumnezeu?

Uitarea zeilor era oricum o problemă a lumii antice[15], după cum în şi creştinism, uitarea lui Dumnezeu (ateismul), reprezintă practic acelaşi fenomen. Pentru că lepădarea  înseamnă a da uitării orice trecută relaţie, în sine ea este un exorcism, dar care trebuia exprimat verbal şi evident exemplificat. Aşa se face că ceea ce succint, tot ceea ce s-a discutat acum, în primul exorcism era înţeles ca lucrări ale lui (satan), în acesta din urmă, ele sunt explicit amintite, pentru a elimina orice dubiu sau viclenie prin intermediul căreia, din cauza omiterii sau a prea generalei exprimări, în creştinism să se strecoare la propriu, reprezentanţi ai răului. Una din regulile de bază ale exorcismului este aceea că textul exorcismului este unul foarte clar. El nu suferă interpretări de natură duală (vrea să spună sau nu vrea să spună cutare ori cutare lucru), ci doar interpretări de natură explicativă, mai ales când este vorba de un context atât de vechi ca cel luat în discuţie aici.

Îngerii răi

Ultima chestiune ce merită de asemenea o atenţie sporită este apariţia în exorcism a îngerilor săi, adică ai lui Satan. Cu alte cuvinte, peste nişte, încă îngeri, stăpân este Satan. Pentru un creştin practicant (dogmatic şi credincios practicant), această expresie e o hulă îndreptătă împotriva Duhului Sfânt care-i sfinţitor peste îngeri. E adevărat, este o hulă, dar nu a celor care au pus aceste cuvinte în exorcism, ci a îngerilor, alţii decât aceia care au căzut împreună cu Satan, care nepăstrându-şi ascultarea faţă de porunca divină, au dat ascultare ispitirii demonice, supunându-se ei.

Pe scurt, este vorba de bene elohim, despre care Facere capitolul VI vorbeşte oarecum succint, cu toate că e un capitol extrem de important din istoria umanităţii, motiv pentru care, din cauza lor şi neputinţa noastră de a ne opune în faţa miracolului, am ajuns în pragul extinţiei noastre ca specie, o dată din cauza uriaşilor sau nefilimilor ce au ajuns să consume carne de om, iar pe de altă parte, din pricina răzbunării divine, deopotrivă asupra nefilimilor, dar mai cu seamă parcă, asupra noastră, ce oricum nu am fi putu opune rezistenţă acestei reale invazii. În fine, aceşti „fii ai lui Dumnezeu” trebuiau să ne poarte de grijă, dar prin ascultarea de Satan şi unirea cu fiicele oamenilor, s-au născut uriaşii şi a apărut cu adevărat magia pe pământ, la originea vrăjitoriei stând demonii. Ei sunt îngerii lui Satan sau îngerii răi, apelativ sub care sunt cel mai des întlnit. Cert este că aici ni s-a revelat încă o dovadă a faptului că în creştinismul primar exista credinţa şi implicit „dogma” că îngerii răi există şi slujesc diavolului, fiind consideraţi mai periculoşi chiar decât demonii prin aceea că, pe de-o parte sunt încă depozitari ai unor cunoştinţe imense a ceea ce noi numim magie, nerevelate încă, iar pe de altă parte, îngeri fiind, au puterea şi încă în mod inexplicabil harul divin, ce pe de-o parte îi leagă, iar pe de alta, fa finalul lumii, îi va face (obliga) slujitori ai voii divine. E clar că o astfel de explicaţie, ce desigur impune de la sine alte explicaţii, nu va fi pe placul creştinului mai sus amintit. Problema mea este legată încă de misterul pe care Biserica l-a creat în jurul lor. Explicaţiile cu privire la ei ar fi adus esenţiale modificări în dogmă. Spre exeplu, este sau nu Duhul Sfânt hulit prin aceştia? E posibil ca atunci când Hristos a vorbit oamenilor de hula împotriva Duhului Sfânt (cf. Matei, XII, 31) să fi făcut referire directă la veghetori (bene elohim)? După părerea mea, răspunsul nu poate fi decât unul singur: Da!

Deci complicaţiile de natură dogmatică sunt clare şi acesta este cel mai important aspect. Motiv pentru care, trecerea îngerilor răi în rândul demonilor, ignorarea lor în şi din texte, unele chiar biblice, ce fac referire clară la ei, interpretarea acestora atunci când situaţia o impunea, într-o manieră ce trimite la moralitate, sau chiar îi consideră pe aceştia oameni, cum s-a întâmplat în cazul versetelor ce vorbesc explicit despre bene elohim din Facere (cap.VI), reprezintă după părerea mea un evident proces de „muşamalizare”, prin „tâlcuire” biblică a unui adevăr ce nu trebuia să iasă la iveală. De aici şi dogma Bisericii care despre îngeri spune că nu există o a doua cădere după cea a lui Satan şi nici nu mai poate exita una. Actualmente îngerii nu mai pot cădea, aceasta nu pentru că asupra lor ar exista o forţă de natură divină (harică), ci pentru că, au urcat fiecare suficient de mult, pentru ca să nu mai fie posibilă o astfel de cădere. Împotriva a ce se exprima această dogmă dacă nu chiar împotriva a ceea ce, fraţii noştrii creştini din primele veacuri credeau cu tărie? Să fi crezut ei greşit atunci şi noi corect acum? Eu rămân la varianta că ei aveau dreptate, iar noi doar o mimăm.

Exorcistul nu trebuie să fie neaparat preot

În Constutiţiile Apostolice, în cartea a VIII-a, avem un text ce este atribuit Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei, unde se vorbeşte de rolul exorcistului în cadrul botezului. Interesant e că „exorcistul nu e hirotonit, căci succesul luptei sale ţine de voia şi harul lui Dumnezeu prin Hristos şi de lucrarea într-însul a Duhului Sfânt... Dar dacă e nevoie de el ca episcop, preot sau diacon, va fi hiroronit”[16].

Practica exorcismului este deci una individuală, nu aparţine unei instituţii în mod special, ea nu este a Bisericii în special, ca instituţie, ci a lui Hristos. De relaţia spirituală a exorcistului cu Iisus, stă capacitatea acestuia, de a alunga demonii. E drept că, fiind vorba de un exorcist creştin, prezenţa harului este esenţială. Prin această apartenenţă exorcistul este ataşat de Biserică, dar nu dependent de ea, aceasta pentru că putea practica exorcismul ori de câte ori era nevoie, fără să anunţe vreo autoritate bisericească, sau să primească voie (binecuvântare) de la episcop sau preot pentru a elibera un îndrăcit de demoni. Recunosc ca foarte interesantă şi binevenită această abordare cu privire la exorcistul primelor veacuri. Personal îmi este cât se poate de clar că se ţinea cont de faptul că trăirea personală nu poate fi instituţionalizată şi din acest motiv, harismele sunt ale persoanei în primul rând şi abia după ce ele sunt puse ocazional sau permanent în interesul Bisericii (cum este situaţia aplicării exorcismului în practica botezului), ele pot eventual sluji unei formule acceptate de exorcist şi implicit instituţionalizate. Harisma este lucrarea independentă a harului în persoanele pe care Sfântul Duh le alege, în conformitate cu trăirea lor spirituală. Ea dezvoltă într-un mod absolut misterios, acele „părţi” ale sufletului, ce puternice fiind de la „natură” (prin naştere), dar nedescoperite, pot fi utilizate în folosul semenilor. Sunt o infinitate de harisme, unele combinate, motiv pentru care nu trebuie să ne mirăm atunci când le vedem în acţiune. Purtătorul de harismă va fi întotdeauna un om cu har.

Pentru că exorcistul acestei perioade era o persoană independentă, legată de Biserică doar prin faptul că era creştin, pot vorbi atunci despre o perdectă democraţie spirituală şi de aici nostalgia multora din zilele noastre pentru aceste timpuri. Mai târziu, aşa cum am mai spus-o undeva, parte dintre aceşti harismatici se vor retrage în pustiu, motivând diplomatic dispariţia lor dintr-o Biserică din ce în ce mai instituţionalizată, prin dorinţa asiduă de a se uni cu Hristos. E adevărat nu minţeau, dar cu siguranţă nu spuneau tot adevărul, aceasta pentru a nu intra în conflict cu feţele bisericeşti, personaje ce devin din ce în ce mai lumeşti prin implicare directă în viaţa economică şi politică a societăţii. Tragedia este că în timp harismaticii devin din ce în ce mai de neînţeles, atât pentru conducătorii religioşi cât şi pentru laicitate, fiind căutaţi doar în momente de criză, după cum, cu doar câteva secole în urmă, în păgânism, erau cercetaţi la momente de ananghie magii şi vrăjitorii. Aici încă o dată Ecclesiastrul are dreptate: „nimic nou sub soare” (I, 9).

Textul nostru vorbeşte de o voinţă şi acţiune îndoită, pe de-o parte a lui Hristos, iar pe de alta a Duhului Sfânt asupra exorcistului. Impresia mea este aceea că în concepţia acelor prime veacuri creştine, aportul omului este nul. Se pare că atât voinţa cât şi acţiunea efectivă a omului sub imboldul liberului arbitru îndreptată spre înalt, nu este luată în discuţie. Omul pare a fi obiectul voinţei divine, sub care, presupun, s-a pus mai înainte, într-u totul, la dispoziţie. Nu este aceasta o abordare prea ortodoxă, dar pare a fi în consens cu ceea ce spunea şi Păstorul lui Herma despre libertate şi despre care am vorbit la începutul materialului nostru. Se pare că problema libertăţii umane era soluţionată foarte clar: Omul este liber doar până în momentul când alege binele sau răul. De îndată ce a ales pe una dintre ele, se pune în slujba sa, fiind condiţionat sau posedat de ea. După părerea mea, creştinismul primar este oarecum tributar fatalismului mitologiei greco-romane, motiv pentru care îi va lua foarte mult timp până va ajunge la formula, după părerea mea de compromis, că eşti liber doar în Bine. Din punctul meu de vedere, libertatea va fi o chestiune mereu luată în discuţie şi care mereu ne scapă printre degete. Aceasta pentru că discutăm despre ceva ce nu am avut niciodată cu adevărat.

Deocamdată nu exita o tendinţă clară în a instituţionaliza exorciştii, însă nu pot să nu observ că apar primele semne în acest sens. Ele sunt oferite de chiar finalul frazei: „dacă e nevoie de el ca episcop, preot sau diacon, va fi hiroronit”.

Nu toţi posedaţii supravieţuiesc procesului de exorcizare

Atunci când se are în vedere accesul la catehumenat, textul Tradiţiei Apostolice (cap.XV) ia în discuţie două aspecte demonologice deosebit de interesante.

Primul vorbeşte despre statutul şi starea persoanei demonizate, situaţii ce trebuiesc bine clarificate înainte de primirea în creştinism. Astfel, „cel care este demonizat, să fie învăţat cucernicia, dar să nu fie primit în comunitate înainte de a fi purificat; totuşi dacă este ameninţat de moarte, să fie primit”[17].

Avem aici câteva realităţi de ordin spiritual dar şi de ordin practic. Asupra demonizatului se aplicau desigur exorcismele, dar la rândul său, trebuia să îşi aducă aportul în procesul de vindecare. Nu se poate vorbi de vindecarea unei boli dacă nu respecţi medicamentaţia şi dieta alimentară. Dacă prima este oferită de exorcism, de cea din urmă trebuie să se ocupe cel direct interesat. Cucernicia sau modestia este actul spiritual personal de umilinţă în faţa lui Dumnezeu pentru situaţia păcătoasă în care te aflii. Demonii nu se pot umilii, dată fiind mândria ce le-a devenit natură în urma răzvrătirii, motiv pentru care, această luptă interioară cu toate că e dificilă, este benefică pentru sufletul uman ce caută har de la Dumnezeu. Exorcismul fără practicarea în chip real al acestei virtuţi, poate fi mult îngreunat sau chiar ineficient. Întregul proces de exorcizare ce se finalizează prin alungarea demonului, îşi găseşte cu adevărat finalitatea actul sau actele de purificare, despre care nu se oferă amănunte. Pot totuşi bănui că ele constau într-un cumul de rugăciuni, citiri biblice şi probabil miruiri repetate, la care se adaugă constant învăţătura creştină sau procesul propriu-zis de catehizare.

Ultima parte a textului nostru oferă din punctul meu de vedere un amănunt deosebit de interesant. Cred că aici se ia în discuţie şi posibilitatea morţii, dar nu a unei morţi naturale, căci vorbim de un posedat, ci a uneia provocate de către demon. Existau deci numeroase experienţe nefaste, nu doar în religiile păgâne, atunci când se aplica exorcismul, ci iată chiar că şi în creştinism. E drept că situaţiile se judecă în context, ori acestea nu sunt expuse. Apare posibilitatea ca o persoană muncită de mult de forţele întunericului să fie adusă prea târziu la un exorcist creştins. Dacă resursele sufleteşti, precum şi traumele psihice combinate cu epuizarea erau prea mari, moartea ar fi survenit ca un proces normal, la fel ca în urma unei boli îndelungate. La fel ar fi păţit şi parte din posesiunile violente vindecate de Mântuitorul, dacă Acesta nu i-ar fi întâlnit sau nu ar fi fost aduşi la El.

De asemenea, nu poate fi exclusă nici posibilitatea ca parte dintre cei posedaţi să nu poată fi efectiv eliberaţi de exorcişti. Discuţiile pe această temă sunt multe. Cum este posibiil un om care are har să nu poată scoate unul sau mai mulţi demoni dintr-un îndrăcit? Apostolii au păţit la fel, şi aveau har de la Dumnezeu. Factorul uman, adică exorcistul, nu se exclude. La rândul său, exorcistu nu este „posedat” de harul lui Dumnezeu, ci îl primeşte, îl menţine prin înmulţire, îi slăbeşte sau chiar îl pierde după modelul de viaţă spirituală pe care-l are. Totul se află deci într-o continuă mişcare, motiv pentru care este greu de cuantificat fiecare element în parte.

Ar mai fi o explicaţie, care şi pentru mine pare deplasată, cu toate că nu-i pot nega valabilitatea. Ascunsă este uneori voia lui Dumnezeu cu privire la astfel de situaţii. Unii posedaţi mor, fără a putea fi eliberaţi de demoni, fie ca pedeapsă divină aplicată unui suflet lipsit de căinţă, fie, ca în cazul de faţă în care vorbim totuşi de buna intenţie a bolnavului de a se elibera de demon prin venirea la creştinism, dar care moare înainte de a fi vindecat, înţelegând prin aceasta că Dumnezeu deşi l-a pedepsit pentru viaţa-i păcătoasă cu posesiunea demonică, îi acordă viaţa veşnică, pentru căinţa din ceasul al unsprăzecelea.

Există desigur posibilitatea iertării. Cel mai elocvent exemplu este al tâlharului care a fost pedepsit alături de Hristos pentru păcatele sale pe drept, dar care cerând iertare Mântuitorului în cele din urmă momente ale vieţii sale, a fost primul primit în Împărăţia Cerurilor. Din acest motiv, textul încheie prin a afirma că în situaţia în care posedatul este ameninţat de moarte, să fie primit în rândurile creştinilor, aducă să i se acorde botezul. Aceasta este una dintre marile diferenţe între practica botezului în creştinism şi misterele păgâne ce în principiu cel puţin, nu făceau excepţie indiferent de situaţie.

Care este însă reuşita acestui ritual, presupunând că până la urmă cel botezat moare, răpus fiind de demoni? Din punctul meu de vedere această „găselniţă” este deosebit de ingenioasă prin aceea că, botezându-l pe om, fură de la diavol în ultimul moment sufletul, ce are prin botez un înger păzitor menit să lupte pentru el. Demonii rămân cu trupul, nefolositor, în timp ce sufletul ce l-a primit pe Hristos are mari şanse de a ajunge în raiul ceresc. Desigur, nu există garanţii de sută la sută că va primi mântuirea, dat fiind faptul că procesul de catehizare şi celelalte ritualuri nu au fost făcute. Cu toate acestea, comunitatea creştină a apelat la un alt ajutor, rugăciunile pentru cei răposaţi. Acestea împreună cu proaspătul act sfinţitor al botezului, urmat de prezenţa îngerului şi evident marcate de dorinţa celui ce mai înainte a fost în viaţă, de a se mântui, măresc şansele de mântuire într-un procent ce nu poate fi calculat, dar care poate fi simţit de întreaga comunitate. Uneori se primesc confirmări spirituale de la repausat că totul s-a terminat cu bine.

Este prima atestare creştină a faptului că uneori exorcismul eşuează, demonul fie neputând fi scos, fie victima sa moare. În nici una din aceste situaţii exorcistul nu se face vinovat, la fel cum s-a întâmplat destul de recent în cazul Tanacu. Exorcistul care execută pedeapsă pentru că a încercat să salveze un bolnav (posedat de demon), reprezintă în principal expresia pură a demonologiei instituţionalizate despre care am vorbit pe larg cu o altă ocazie. Exorcistul se face responsabil doar de „calitatea sa spirituală”, factor considerat esenţial în procesul de alungare al demonului, dar care nu este nici singurul şi nici cel mai important.

Categoriile funcţiilor magice excluse de creştinism

Ultimul text demonologic ce ia în discuţie condiţiile ce se impun catehumenului cu privire la accesul în religia creştină prin actul botezului, e cel care enumeră o serie întreagă de acte ce fac improprie primirea creştinismului. Se spune deci că „autorul unor fapte degradante, desfrânatul, leneşul, magicianul (sublinierile din citat îmi aparţin), descântătorul, astrologul, ghicitorul, fermecătorul, proxenetul, fabricantul de amulete, purificatorul[18], prevestitorul, interpretul prevestirilor sau tremurătorii, cel care la anumite ocazi urmăreşte (prin superstiţie[19]) defectele de vedere, ale picioarelor, păsările, pisicile, sunetele, zgomotele cu cracter simbolic: să fie supuşi probei timpului, căci răutatea lor este greu de extirpat; dacă încetează, să fie primiţi, dar dacă nu se supun, să fie îndepărtaţi”[20].

Textul încearcă în primul rând să surprindă într-o formulă succintă tot ceea ce nu aparţine demonologiei creştine cu privire la botez, adică ceea ce are legătură cu tărâmul magiei, vrăjitoriei, a actului idolatric sau a demonolatriei. Se poate observa foarte clar că deja, cel puţin în cadrul cultului, există o diferenţiere cât se poate de evidentă între demonologia creştină şi demonologia păgână care fără excepţie se transformă în demonolatrie. Întregul cumul de practici ce intră în relaţie cu zeităţile păgâne devin inacceptabile în creştinism. Orice scăpare ar fi infestat imediat în primul rând sistemul cultic creştin, până într-acolo încât nu ar mai fi putut face diferenţa între idolatrie şi noua religie.

Hristos nu vorbeşte despre idoli şi idolatrie, El face referiri explicite la demoni ca şi cauze ale oricărei închinări greşite. Dar şi demonii la rândul lor lucrează prin oameni, asupra oamenilor, de aici şi enumerarea de funcţii oferită de textul nostru. Interesant este că desfrânatul, leneşul şi proxenetul sunt singurele atribute „laice” pierdute parcă în marea masă a celor ce ţin în mod clar de actul magic. Curvia (exemplificată prin desfrânat şi proxenet) au o oarecare legătură cu magia, însă ele nu devin corp comun cu magicul decât atunci când slujesc direct acestuia, or nu pot fi legate în mod continuu de ea, cu toate că nu poate fi negată nici strânsa lor legătură. Lenea era şi este considerată în creştinism un mare păcat, prin aceea că omul nu respectă porunca lui Dumnezeu de a munci, dată în cartea Facerii, după căderea protopărinţiilor noştrii. Există şi un demon al lenii, uneori identificat cu cel al melancoliei, ce-l face pe om să-şi piardă aiurea timpul, gândind scenarii nerealizabile, prezentându-l ca „incompatibil” pentru această lume şi ducându-l la deznădejde, uneori la sinucidere. Legat de arta magică, leneş ar putea fi considerat orice persoană ce practică magia şi latria (ghicitul), ce apelează uneori la excrocherie şi la superstiţie pentru ca prin înşelăciune să-şi rotunjească veniturile. Dacă lenea este pusă alături de practicile magice, pe semne că în concepţia creştină, ea reprezenta apanajul magilor, vrăjitorilor şi ghicitorilor ce îşi duceau traiul fără să muncească, bazându-se pe naivitatea şi suferinţa oamenilor.

După cum avem de-a face cu o graduaţie a răului atunci când vorbim de activitatea demonilor, avem una şi în cazul în care avem în vedere catalogarea din această perspectivă a funcţiilor „instituţiilor” umane ce slujesc acestuia. Textul e foarte atent conceput în acest sens. Cei mai elevaţi sunt magii, pentru că ei reprezintă intelectualitatea, filozofii şi artizanii tuturor sistemelor demonolatrice. Pentru creştini, ei reprezintă elita umană ce se află într-o directă şi permanentă relaţie cu diavolii, de la care îşi extrag învăţăturile pe care mai apoi le pun în aplicare.

Magul e artizanul relaţiei cu răul, după cum misticul creştin e opusul lui în relaţia cu binele. Magii sunt cei mai greu sau aproape imposibil de convertit, datorită cunoştinţelor şi permanentei practici cu lumea duhurilor. Infestarea lor este una de nivel maxim, căci posesiunea lor nu este una asemănătoare celei demonice, trupeşti, ci una ce ţine de intelect şi, mai mult, de suflet care, prin intermediul demonilor îşi rescrie relaţia cu Dumnezeu. Toate celelalte funcţii demonolatrice derivă din magie.

Descântătorul este „evocatorul”, sau cel care cheamă spiritele. El e necromantul, sau cel ce „cheamă morţii”. Practica lui se întinde mult dincolo de evocarea spiritelor celor trecuţi la cele veşnice, ajungându-se la chemarea demonilor, precum şi a spiritelor elementale. Un astfel de personaj se expune permanent relaţiei cu duhurile şi controlului lor. Din acest motiv libertatea lui reprezintă pentru creştinism o aparentă iluzie. El poate uşor confunda spiritele demonilor cu ale sfinţilor îngeri, căci sunt lipsiţi de darul deosebirii duhurilor, un dar al Duhului Sfânt, oferit doar creştinilor. Sunt pricepuţi însă la a cataloga şi cunoaşte demonii după numele şi atributele lor. De asemenea cunosc locurile infernale, neştiind nimic despre cer. Ei sunt aceia care au inspirat antichităţii ideea de destin fatal, căci pentru ei, spiritele tuturor oamenilor ajungeau în Hades, locul de unde puteau fi şi scoase pentru a profetiza sau alte aplicaţii mai mult sau mai puţin macabre. Descântătorul mai este şi cel care utilizează influenţa acestor spirite (fie că le numim ale morţilor sau demoni, pentru creştini sunt tot una) pentru a impregna obiectele magice sau a curăţa anumite spaţii. În fine, uneori descântătorii se erijează în exorcişti.

Astfel de persoane sunt de neîncredere pentru creştinism datorită practicilor cel puţin dubioase ce le pot introduce în cult. Rugăciunile pentru cei morţi, pomenile şi altele ca acestea, sunt după părerea mea, rămăşiţe „îmcreştinate” ale necromanţiei, pentru ca religia creştină să facă faţă dorinţei viului de a comunica cu cel trecut în veşnicie. Dar acesta este un alt subiect şi nu îl voi dezbate aici.

Astrologul, văzut de asemenea ca mag, este aici privit ca un personaj negativ, cu toate că trei astfel de persoane au anunţat lumii păgâne naşterea lui Iisus, de o „stea” trimisă de Însuşi Dumnezeu[21]. Astrologii sunt cei care leagă destinul uman de stele, în care Origen vedea spre exemplu pe îngeri, fapt neacceptat de către dogma creştină, pentru că omul a fost creat „liber”. Dintre toate formele de mantică (ghicit) ale antichităţii, astrologia a fost cea mai răspândită. Prin faptul că a fost acceptată de toate categoriile sociale, factorii politici şi mai ales militari, punea mari probleme celor care trebuiau să o abandoneze, lăsându-se în mâinile unui Dumnezeu unic ce a intrat în război cu întreaga lume a căreia culmea, Creator este.

În creştinism nu există ideea de destin, iar dacă am putea-o lua în discuţie, acesta ar exista doar pentru ca toţi oamenii să se mântuiască. În locul destinului, creştinismul propune liberul arbitru. Omul e liber în Hristos, liber să-L accepte sau chiar să-L respingă. Astrologia îşi pierde astfel controlul, iar dacă cumva prin absurd îl are, el se manifestă doar asupra acelora care nu l-au cunoscut sau îl reneagă pe Mesia. Sigur, teoriile creştine ce ţin de astrologie sunt controversate mai cu seamă în primele secole creştine, expunerile lui Origen fiind un exemplu ăn acest sens. Treptat se cristalizează pentru creştini ideea că astrologia nu este altceva decât o metodă practică, demonică, de opresiune şi subjugare a libertăţii umane, prin introducerea în locul ei a ideii de destin, anulându-se astfel capacitatea de luptă împotriva răului, omul ajungând să trăiască într-o continuă deznădejde. Prin intermediul destinului, oamenii nu sunt liberi, ci din contră, permanent şi grosolan manipulaţi, în chip deopotrivă mincinos dar şi ingenios de spiritele care se pretind a fi „planetare” şi care chipurile, au „sub control” supravieţuirea omenirii cu bunele şi relele ei. Doctrina în Hristos anulează toată această teorie, cu toate că întotdeauna m-am întrebat, dacă nu cumva cei 12 apostoli sunt un răspuns astrologic la cele 12 zodii, Soarele astrologic, fiind de fapt „Soarele Dreptăţii” Hristos?

Ghicitorul diferă de prevestitor, despre care o să discu spre final, prin aceea că el provoacă zeii prin metode mantice (spre exemplu: datul în bobi) la dezvăluiri personale sau generale, pe când prevestitorul, citeşte semnele pe care zeii le trimit de bună voie în natură. Ambii se ocupă cu mantica, însă ghicitorul e superior prevestitorului tocmai prin aceea că deţine ştiinţa de a „deschide gura zeilor”.

Pentru creştini, cunoaşterea viitorului este rezervată doar lui Dumnezeu. Nici măcar Iisus, în trup fiind, întrebat când anume va veni sfârşitul lumii, a răspuns că aceast moment nu e cunoscut de El, sau de îngerii din cer, ci numai Tatăl. Este evident că pentru creştinism, cunoaşterea viitorului nu ajută, cu atât mai puţin la mântuire, care până la urmă e personală, clădindu-se pe munca fiecăruia dintre noi. Dacă eşti un creştin devotat vei ajunge în rai. E suficient să ai în vedere acest viitor. Ceea ce se întâmplă pe pământ nu e relevant sub aspect spiritual, pentru că spiritul primează înaintea materiei. Oricum voia lui Dumnezeu nu o poate cunoaşte nimeni, de vreme ce voia noastră nu e cunoscută de nimeni dacă nu o spunem şi altora. Iar dacă totuşi El vrea să transmită ceva o va face prin intermediul sfinţilor îngeri şi nu prin a demonilor cărora le slujesc ghicitorii, prevestitorii şi toţi ceilalţi care au fost amintiţi sau ce vor urma a fi luaţi în discuţie. Între Dumnezeu şi diavol nu există comunicare din perspectiva revelaţiei. Astfel diavolul nu cunoaşte practic nimic din voinţa divină, pe care mincinos pretinde că o ştie şi de aici milioanele de adepţi. Dumnezeu nu trebuie deci ispitit de creştini şi de aici totalul dezinteres faţă de mantică.

Fermecătorul este pus alături de proxenet probabil pentru că ambii au rolul de a atrage atenţia, unul, demonilor, celălalt oamenilor, cu privire la intenţiile lor. Fermecătorul este mai degrabă vrăjitor decât mag, cu toate că la origine, practica ţine de magie. Obiectele dedicate pentru a fi vrăjite sunt încărcate cu efluvii demonice, un fel de „bale” eterice ce leagă precum un lanţ cu zgardă pe demon de obiectul consacrat. Fermecătorul de obicei îşi utilizează arta mai mult în acţiuni ce ţin de sexualitate, aşa cum spre exemplu era la origine vrăjitorul Ciprian ce mai târziu, mulţumită virtuţii creştine a unei tinere (Iustina) ce nu a cedat vrăjilor lui, se încreştinează, lepădându-se, cum spune şi acest text, de toată practica rea, fapt ce i-a adus prezenţa harului lui Dumnezeu şi implicit sfinţenia.

Creştinul nu are nevoie de o astfel de metodă pentru a se face iubit sau apreciat. Pentru că Hristos este iubire, iar această iubire se împărtăşeşte dezinteresat tuturor creştinilor şi chiar necreştinilor, fermecătorul nu îşi are locul în acest context. Adevărata iubire nu este carnală şi din acest motiv nu se impune. Ea nu poate fi cumpărată sau constrânsă în vreun fel. Prin iubire sau iubirea în sine nu posedă anulând deci liberul arbitru. De aceea cei care merg la fermecători greşesc prin neiubire crezând că iubesc. Adevărata iubire stă în aceea că oferă libertate celui iubit cu riscul de a fi rănit. Adevărata iubire nu constrânge, ci eliberează.

Fabricantul de amulete sau „iconarul idolatru” este în funcţie de statutul religios sau magic înţeles ca funcţie preoţească, magică şi laică. Prima e legată de cultul din templu şi are în vedere făurirea, repararea sau întreţinerea idolilor şi a amuletelor ce se află sub protecţia acestora. Tot aici, dar de data aceasta poziţionaţi la intrarea în templu, se află laicii care ca vânzători ambulanţi, printre altele, puneau în vânzare amulete a căror proprietăţi evident exagerate le prezentau potenţialilor cumpărători. Existau şi laici ce fabricau amulete şi idoli, reprezentări la scară redusă a celor din temple, precum şi idoli familiali, dar puţini dintre aceştia urmăreau „cosacrarea” lor religioasă. La aceştia putem mai degrabă vorbi de „artizanat sacru”. Dar şi aceştia sunt taxaţi cu duritate de religia creştină, pentru că, prin arta lor întreţineau idolatria. Nu de puţine ori, la rândul lor creştinii, au avut de suferit, uneori chiar moartea martirică, pentru că au fost daţi pe mâna autorităţilor de aceşti meşteri care îşi vedeau în pericol meşteşugul şi implicit câştigul din propagarea rapidă a creştinismului.

În fine, cei pe care cu adevărat îi putem numi fabricanţi de amulete sunt magii şi uneori, vrăjitorii. Existau amulete pentru orice moment al vieţii, unele cu caracter temporar, altele permanent, despre care e imposibil de discutat aici, fie şi succint. Cert rămâne faptul că magilor li se acorda credibilitatea maximă în ceea ce priveşte calitatea nu doar a confecţionării amuletelor ci şi în ceea ce însemna consacrarea lor magică. De aceea, fabricantul de amulete profesionist era în acelaşi timp şi fermecător. Dar pentru că nu toţi se încadrau în această clasificare restrânsă şi pentru că, aşa cum am văzut încă de la început, putem lua în discuţie trei mari clase de fabricanţi, era de la sine înţeles că aceia dintre creştini care au hotărât interdicţiile cu privire la botez, să ia în considerare întreaga paletă de producători de amulete.

Purificatorul, sau acea persoană care, în conformitate cu practica ritualurilor „păgâne” elimină răul. Practic vorbim de exorcistul sistemelor magico-religioase politeiste. Nu este clar la ce „secţiune” din gama largă de practici de purificare face referire textul, dar prin aspectul general al exprimării, creştinii aveau în vedere pe toţi aceia care deopotrivă slujeau magiei şi religiei. Îmi permit deci să cred că se face printre altele referire şi la exorcistul păgân, a cărei practică era considerată incompatibilă cu ritualurile creştine evident monoteiste.

Pe de-o parte naturală această detaşare de braşa exorciştilor politeişti a exorciştilor creştini, cum de-o potrivă este şi interesantă prin aceea că în principiu ar fi de înţeles că ambele sisteme serverc binelui în lupta clară contra răului. Dacă purificatorul păgân şi exorcistul creştin duc lupta contra răului, de ce, activitatea celor dintâi este etichetată de ritul creştin ca fiind incompatibilă cu religia lui Hristos? Răsunsul ar fi unul de natură în primul rând dogmatică. Pe de-o parte politeismul este un sistem insuflat de către demoni, fapt ce-i predispune pe toţi aceia care-i slujesc înşelării demonice. Pe de altă parte, de aici rezultă că, tot ceea ce are legătură cu practica exorcismului păgân reprezintă un act fals menit mai degrabă să aducă o stare şi mai mare de ataşament faţă de zeii „eliberatori”, la origine tot nişte demoni. Practic credinciosul era pasat pur şi simplu de la o entitate la alta, fără a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi deci fără a fi vorba cu adevărat de o eliberare. Acesta este şi probabil motivul pentru care creştinismul nu poate vedea în aceşti purificatori adevăraţii exorcişti.

Totuşi sunt consideraţi purificatori, aceasta pentru că cel mai probabil era unul din apelativele generale ce făcea referire la persoanele capabile prin cunoştinţele magice şi religioase pe care le deţin să „purifice” anumite lucruri, persoane sau obiecte de anumite influenţe negative, folosindu-se evident, aşa cum am mai spus, tot de ajutorul zeilor, practic de a altor demoni mai puternici. Ca o paranteză, se cunoaşte suficient de bine de către cititor, episodul în care Iisus Hristos este acuzat că scoate demonii cu ajutorul demonilor. Este exact aceasta mentalitatea moştenită de către monoteismul creştin de la cel iudaic, care la rândul său are o bază reală. Evreii cunoşteau astfel de practici pe care le-au întâlnit frecvent mai ales în perioada captivităţii babiloniene, perioadă care de altfel pune bazele demonologiei monoteiste iudaice.

Pentru creştini nu exista deci nici o îndoială că aceşti purificatori alungă demonii prin utilizarea magică a altor spirite malefice mult mai puternice, fără însă a descoperi prin aceasta pe adevăratul Dumnezeu, pe care, de altfel, nici nu-L cunosc. Exorcismul lor nu este deci unul valid, chiar dacă am avea de-a face cu un exorcism în urma căruir demonul părăseşte trupul bolnavului, pentru că, odată eliberat de spiritul maleefic omul nu se îndreaptă spre Dumnezeu, ci spre idoli, alţi demoni şi mai puternici decât cei care tomai l-au părăsit.

Prevestitorul şi interpretul prevestirilor sunt personaje care de multe ori formează o unitate în procesul de previstire şi descifrare a simbolurilor mantice. Prevestitorul ar fi pe departe echivalentul profetului Vechiului Testament, însă un profet fals, de care creştinismul nu va avea scăpare până la sfârşitul veacurilor. Dacă Dumnezeu comunică uneori oamenilor prin aleşii Săi, care în acele momente devin profeţi, demonii, imitând lucrarea divină, produc un proces asemănător prin intermediul prevestitorilor. În perioada de început a creştinismului aceştia erau emisarii zeilor, a spiritelor elementale sau de ce nu, direct a demonilor, urmând ca mai apoi, odată cu stingerea sistemelor idolatre, ei să se erijeze în „profeţii lui Dumnezeu”. Iisus şi chiar apostolii previn asupra iminenţei transformării prevestitorului în profet „creştin”. Demonologia creştină îi consideră „înainte mergătorii Satanei”, după cum profeţii Vechiului Testament au fost înainte mergătorii lui Iisus Hrtistos.

Uneori mesajul prevestitorului apare auditoriului ca unul mai mult sau mai puţin ocultat prin limbaj şi simboluri, moment în care, în scenă îşi face apariţia interpretul prevestirilor, cunoscătorul sau „gnosticul”. Aria lui de activitate este una extrem de largă, căci îl găsim în întreaga paletă mantică din temple sau de aiurea.

Creştinismul primelor veacuri nu cunoaşte în cult, sau cel puţin nu am cunoştinţă că există, o funcţie sacerdotală echivalentă cu cea a interpretului. În schimb, în creştinismul actual, mai precis în neoprotestantism, în mişcarea penticostală, unde se mai practică grosolalia sau vorbirea în limbi, există cei care profeţesc, fiind cuprinşi de Duhul, precum şi aceia care interpretează cele profeţite auditoriului. Avem deci o asemănare, motiv pentru care las cititorul să decidă dacă nu cumva e o potrivire completă, o reeditare dibace ce-i drept, a unui sistem păgân, ce-l credeam dispărut, în cel creştin. Mai mult, acum avem de-a face cu o generalizare, căci dacă mai înainte vorbim de prevestitori şi interpreţi la modul general, acum, la penticostali, avem de-a face cu o generalizare extremă, ce cuprinde de cele mai multe ori în chip frenetic întreaga adunare creştină. Nu voi spune mai multe pentru a nu mă depărta de la subiectul în discuţie.

Tremurătorii, cel mai probabil asociaţi astăzi bolnavilor de epilepsie, erau priviţi ca persoanele alese de zei, nu neaparat pentru a comunica ceva, cât pentru a-şi face simţită, prin astfel de semne, prezenţa lor printre oameni. Unii mimau spasmele pentru a se bucura de eventualele efecte pecuniare, donaţii ce veneau din partea naivilor care credeau că prin arătarea respectului faţă de „omului zeului”, vor primi la rândul lor protecţia divină. Oarecum ciuntită, astăzi în creştinism întâlnim tradiţia cerşetorilor, în care unii văd prezenţa divină sub forma unui test ce li se adresează. Dar din nou, şi acesta este un alt subiect ce iasă prea mult din sfera discuţiei noastre.

Textul se încheie printr-o formulă ce încearcă într-un mod cât mai cuprinzător să-i amintească pe principalii actanţi ai practicilor mantice  - „urmăritori ai semnelor”, cum ar fi: defectele de vedere, ale picioarelor, păsările, pisicile, sunetele, zgomotele cu cracter simbolic. Autorul român al lucrării vede în toate acestea nişte superstiţii şi o face corect, din perspectiva demonologiei creştine de acum. Singura deosebire era aceea că demonologia creştină de atunci nu priveau aceste lucruri neaparat ca pe nişte superstiţii, ci mai degrabă vedeau în ele modul prin care fiinţe spirituale încercau să comunice într-un mod personal, adică fără a fi investite de Dumnezeu, un mesaj, pe care anumite persoane cunoscători ai diferitelor tipuri de mantică, încercau să îl descifreze. Pentru că mesajul nu îl avea ca autor pe Dumnezeu, creştinii îl ignorau. Nu este vorba deci de o superstiţie. Ideea de „superstiţie” a apărut abia mai târziu când creştinii nu am reuşit să înţeleagă rămăşiţele misticii idolatre sau a celei magice, fie pentru că avem deja creştini născuţi din părinţi creştini, fie pentru că vorbim de creştini educaţi pentru care orice tip de mantică era o formă aproape animalică de comunicare, incompatibilă deci cu noul statut al omului.

Toate aceste personaje la care am încercat să mă refer cât mai succint, trebuiau evident verificate periodic, pentru că proba timpului era singura care ar fi dovedit o schimbare sinceră sau nu. Era evident pentru creştini că iniţiaţii în artele magiei sau ale vrăjitoriei nu pot fi considerate persoane de bună credinţă, motiv pentru care nu exista pentru ei prezumţia de nevinovăţie, dar nici nu puteau fi refuzaţi dacă solicitau să devină creştini. Catehizarea lor se făcea normal, dar dacă în timp se dovedea că ei rămâneau ataşaţi de practicile lor, şi în loc să le condamne deschis le susţineau direct sau făţiş, erau pur şi simplu excluşi, fiind consideraţi trimişi ai diavolilor ce urmau să facă victime în turma creştină.

Textul discutat dovedeşte de asemena un puternic duh al discernământului al creştinilor din primele veacuri, detaşat de orice formă instituţionalizată, singurul interes declarat fiind acela de a forma „o turmă” cât mai curată, demnă de numele de „purtător de Hrtistos”.

Apusul şi Răsăritul în simbolismul liturgic al lepădării

După anul 348, când episcop al Ierusalimului ajunge Sfântul Chiril, avem datorită interesului său pentru studiul catehetic, o nouă serie de relatări cu privire la şcoala catehetică din Ierusalim, dar mai ales cu privire la domeniul în discuţie: demonologia.

Dintre toate cele douăzeci şi patru de cateheze, cateheza întâi mistagogică (de iniţiere în mister) interesează în mod special, pentru că se adresează celor de curând „luminaţi” sau neofiţilor cărora li se explică sensurile lepădărilor de Satana precum şi la importantul rol simbolic jucat de apus - rău şi răsărit - bine.

„Tu auzi că ţi se porunceşte să rosteşti, cu mâna întinsă înspre demon, ca şi cum ar fi de faţă: „Mă lepăd de tine, satano!” Vreau să vă spun pentru care pricină aţi fost aşezaţi cu faţa spre apus... Apusul este locul întunericului din lumea aceasta. Satana este întuneric şi, în întuneric, îşi are puterea sa, pentru aceasta privind în chip simbolic spre apus, vă lepădaţi de acest stăpânitor întunecat şi întunecos” (I,4). În prima propoziţie, oarecum teatrală este atitudinea neofitului care, de bună voie, întinzând mâna într-un gest de numire, se leapădă se Satan, care e aici scris ca substantiv comun, „satan”, arătându-se că nu se face referire la primul căzut, ci la toti cei care, însumaţi, sunt supuşii spirituali ai acestuia. Mai apoi, în I,5, formula de auto-exorcizare (lepădare), se rosteşte adresându-se direct lui Satan şi nu celor ce-l slujesc. Satan apare ca substantiv comun şi nu ca nume pentru că catehumenul nu a făcut pact cu acesta, ideea fiind aceea că viitorul creştin se leapădă practic de rău care îi stă în faţă prin cei cazuţi, barându-i drumul pre mântuire. Până la urmă, acesta e şi sensul numelui Satan, „cel care îţi barează drumul”, „cel care îţi stă în faţă” (şi nu te lasă să treci).

Cu privire la gestul pe care l-am numit teatral, de indicare a lui satan cu mâna întinsă, poate fi o adaptare liturgică a unor formule asemănătoare din credinţele păgâne. Indicarea acuzativă seamănă cu aceea din sălile de tribunal, unde acuzatul era arătat de pârât, semn că-i recunoaşte existanţa şi faptele. Recunoaşterea e primul semn ce indică detaşarea de rău, de afirmare a independenţei, de funcţionare a liberului arbitru. Nu are importanţă dacă pentru cei prezenţi demonul e vizibil, el se află acolo, în chip nevăzut pentru cel care se leapădă de el. Gestul e important şi prin aceea că el arată hotărârea catehumenului, persoanele de faţă fiind doar martori ai hotărârii puse în practică.

Noile explicaţii ale Sfântului Chiril cu privire la apus şi asocierea întunerilcului fizic cu cel spiritual, care la rândul lui e pus în legăruă cu Satan, nu poat decât să uimească.

Aşezaera cu faţa spre apus, e orientarea fizică a naturii umane spre locul de unde i-a venit stăpânirea. Dacă apusul e locul de unde vine întunericul din această lume, el, acest întuneric fizic, se suprapune, pentru cei de azi simbolic, pentru cei vechi, în chip real, întunericului spiritual. Specificaţia „din lumea aceasta”, cu referire la întuneric, arată de fapt asocierea dintre un întuneric ce e natural prin creaţiei, deci nu unul rău, cu un altul de data aceasta de natură spirituală ceare, după căderea omului în păcat, primeşte acces şi lucrare deosebită în creaţie, mai cu seamă în întunericul natural al acesteia, fapt ce duce la  suprapunerea întunericului piritual pesete cel natural. Toate vechile credinţe şi idei religioase subliniază acest aspect deosebit de important din punct de vedere demonologic şi nu doar din perspectiva istoriei religiilor sau a teologiei creştine.

Surpriza explicaţiilor lui Chiril vine din propoziţia următoate, unde face două afirmaţii foarte interesante şi anume că „Satan este întuneric”, după cum „în întuneric îşi are puterea”. M-a intrigat ordinea primei expuneri, în sensul că nu întunericul este Satan, aşa după cum ne-am fi aşteptat, pentru că dogma afirmă cum că el este autorul răului, ci aflăm că îngerul este întuneric, situaţie în care întunericul este altceva decât persoana angelică. E ca şi cum am spune că Arhangelul Mihail este lumină. Nimeni nu va înţelege că arhanghelul e generatorul sau creatorul luminii sale, ci totată lumea va înţelege că Mihail se bucură de lumina divină, aceasta nefiind altceva decât energia necreată a lui Dumnezeu. Şi atunci când Chiril afirmă că Satan este întuneric nu se referă oare la faptul că el se „bucură” de aceeaşi trataţie la fel ca arhanghelul, dar de data aceasta, din partea unei energii opuse luminii la care a hotărât de bună voie să adere? Cu alte cuvinte, creatorul întunericului nu este Satan.

Când spun că Dumnezeu este lumină, mă raportez nu la un principiu prim (lumina), ci la prima Persoană. Ea poate fi ce vrea, lumină şi întuneric deopotrivă. Ea generează principiile ce pot fi contrare în anumite circumstanţe, dar care aparţin doar Acesteia şi nimănui altcuiva. Când afirm că Satan este întuneric, la fel ca atunci când spun că Dumnezeu este lumină, fac din Satan creatorul unui principiu (întunericul) şi astfel îl transform în egalul lui Dumnezeu. Acum vorbim de dualism şi nu când apun că în Dumnezeu stă lumina şi întunericul, binele şi răul deopotrivă. Raţiunile pentru care aceasta se întâmplă, depăşesc însă cu mult subiectul de faţă.

Voi spune doar că greşala dogmei stă în aceea că, vrând să-L absolve pe Dumnezeu de orice rău (întuneric), a făcut din Satan un principiu: răul. Iar atunci când afirmă că răul e lipsa binelui, pe de-o parte îl reduce inacceptabil pe Dumnezeu (absolut greşit), iar pe de alta, mai grav, transformă pe Satan, opozantul  lui Dumnezeu, dintr-un simplu înger, într-un creator: Dumnezeul răului. În situaţia dată, nu prea mai contează raportul de subordonare Creator-creatură, fapt lesne de observat dialogurile celor doi cu privire la Iov (I,1o). Din altă perspectivă trebuie menţionat că dualismul radical stă în afara lui Dumnezeu şi despre acela au discutat gnosticii, pe când dualismul moderat despre care vorbesc eu, îşi are originea în însăşi fiinţa divină.

Iată acum lămuritor afirmaţia lui Chiril cu privire nu la Satan, ci la sursa şi depozitarul puterii sale: „în întuneric îşi are puterea sa”. Poate fi oare ceva mai clar decât atât? Imensa forţă generativă a răului nu stă în fiinţa redusă a unui înger, ci în nefiinţa unei stări de lumină: întunericul. Ca parte permanent opusă luminii, nu poate lupta cu aceasta decât prin creaţie, după cum se întâmplă şi invers. Este o luptă a lui Dumnezeu cu Sine, iar noi stăm între cele două forţe schizofrenice ale fiinţei Sale, ca medicament ori ca otravă.

De aici, din întuneric, practic tot din Dumnezeu, din partea întunecată a Sa, Satan îşi extrage seva, întreaga energie de care are nevoie în lupta sa împotriva luminii. Starea aceasta e mult mai demonică posibil decât dacă am vedea în Satan creatorul unui principiu separat, un adversar egal cu Dumnezeu şi toate cele ce urmeaă din aceasta. Satan nu este egalul lui Dumnezeu, pentru că a fost creat de El. Dar ca adversar, din această postură a dualismului moderat, el poate să depăşească ideea de egalitate şi, cel puţin teoretic, să-şi învingă Creatorul, aceasta pentru că nu e singur ci, paradoxal, e ajutat de Acelaşi Dumnezeu, ca parte întunecată a infinitei fiinţe divine. Pe această „nebunie” (din perspectiva slujitorilor luminii) se bazează versetele declaraţiei satanice din Isaia XIV, 13-14, pe care vă invit să le citiţi. Dacă nu ar fi existat în spatele lui Satan o forţă atât de nepătrunsă ca întunericul divin care să-i anime complet fiinţa în ura faţă de lumină, el nu ar fi putut face o astfel de afirmaţie credibilă din perspectivă demonologică.

„Apoi ai fost învăţat să spui a doua formulă: „Şi de toate lucrurile tale!” Lucrurile satanei sunt felurite păcate de care trebuie să te lepezi, întocmai ca şi cel care scapă de toate armele unui tiran odată ce a scăpat de tiran... Leapădă-te deci de toate lucrurile lui satan, adică de toate faptele şi gândurile săvârşite împotriva dreptei raţiuni” (I,5).

Formulele religioase, mai cu seamă cele de exorcizare se inspiră din vechea practică magică. Ele devin „religoase” în momentul în care actantul nu mai este magul ci chiar bolnavul. În cazul de faţă, avem de-a face cu un proces magico-religios de auto-exorcizare. Prin auto-exorcizare înţeleg procesul conştient de realizare a influenţei demonice asupa ta, motiv pentru care, iei hotărârea de a lupta pentru a te elibera de aceasta. Formula de (auto)exorcizare de care aminteşte Sfântul Chiril, este parte (magică) integrantă dintr-un ritual religios creştin mai amplu, ce precede botezul. Sub aspect religios, e important ca cel care-şi doreşte să devină creştin să fie în acelaşi timp perfect conştient de influenţa demonică asupra sa, aceasta sub aspect moral (aici înţeleg aportul religiei), motiv pentru care, realizîndu-şi starea de păcătoşenie să facă personal „primul pas” înspre a se elibera de ea. În rest, actul teatral al întregii expuneri, e caracteristic atât magiei cât şi religiei, cea din urmă împrumutând şi transformând masiv practici magice în religioase.

„Apoi spui: „Şi de toată trufia ta!” Trufia diavolului stă în: patima pentru teatru, cursele de cai, pentru vânătoare şi pentru orice deşertăciune de acest fel... Tot în trufia diavolului se numără şi primejdiile sufleteşti legate de sărbătorile idoleşti, fie că sunt pricinuite de carne sau pâine sau de alte mâncăruri pregătite prin invocarea demonilor celor cu totul necuraţi... mâncărurile din trufia lui satan sunt, prin natura lor, simple mâncăruri, dar se spurcă prin invocarea demonilor” (I,6-7)”.

Trufia lui Satan este înţeleasă aici pe pământ ca fiind jertfa adusă idolilor. Practic, orice idol este un satan, iar jertfa adusă lui nu e altceva decât hrana consacrată religios, demonului. În rest, orice tip de distracţie, de la artă la pariuri sportive (sic!) se încadrează aceluiaşi tip distructiv de viaţă. Creştinismul devenea din ce în ce mai auster, iar creştinul din ce în ce mai sobru, mai singur.

Dacă la începutul erei creştine, a mânca din carnea idolilor nu ridica o problemă de natură religioasă, idolii nereprezentând de fapt nimic pentru creştini, mai târziu, s-a realizat eroarea, aceasta pentru că, treptat, odată cu dezvoltarea creştinismului, demonologia păgână pătrunde în teologia creştină modificând viziunea sacerdoţoului asupra jertfelor idoleşti. Aşa se face că Sfântul Chiril se vede nevoit să schimbe regula, nu din cauza faptului că unii creştini mai slab de spirit ar fi căzut sub influenţa idolatriei, cu toate că sigur au existat şi asemenea cazuri, ci, mai grav, jerfa de mancare adusă idolilor care nu există se face totuşi în cadrul unui proces de invocare religios, pe care creştinii îl considerat deja de natură magică. E drept, lemnul şi metalul din care sunt confecţionaţi idolii nu au nici un efect asupra jertfei, însă chemarea idolilor este deja văzută ca o invocare a demonilor. Ei vin şi locuiesc în şi în preajma acestor alimente pe care, prin fluidele lor, le spurcă, în asemenea măsură încât ele vor afecta natura spirituală a creştinului ce le consumă. Hrănirea cu o mâncare astfel infestată (spurcată) nu e decât boală; acţiune ce va fi înţeleasă ca una din multele atacuri perfide ale demonului.

De asemenea nu este exclus ca păgânii să vadă în consumul de către creştini a cărnii aduse ca jertfă, îndeplinirea unui act sacru. Astfel idolii (demonii, în variantă creştină), să fie cei care posedându-i pe creştini, să se împărtăşească de bunătăţile aduse pe altar. Este cel mai probabil şi acesta unui din motivele pentru care Biserica a luat atitudine, nedorind să dea satisfacţie păgânismului ce ar fi vazut în creştini nişte necrofagi ai jertfelor sacre.

Pe de altă parte, liturgic vorbind, împărtăşirea cu jertfa demonilor nu era deloc compatibilă cu jertfa lui Hristos. Tehnic, creştinii care consumau carnea jertfelor şi apoi trupul lui Hristos, slujeau la doi domni (cf. Mat. VI, 24), devenind astfel „căldicei” (cf. Apoc. III, 16) în ochii lui Dumnezeu şi deci pasibili la damnare veşnică. Trebuiau deci rupte legăturile cu lumea veche, motiv pentru care demonologia creştină, în formare, a avut un rol semnificativ.

Se pune o singură întrebare: De ce a permis creştinismul de la început ca adepţii săi să consume carnea idolilor? Motivul principal al acestei „dezlegări” e acela că idolii nu au fiinţa, iar hrana adusă lor ca jertă e o bună şi sănătoasă hrană gratis. Eu însă sunt de părere că explicaţia aceasta acoperă un adevăr şi anume acela că acei creştini care consumau hrană idolească erau săraci „lipiţi pământului”, iar această „dezlegare” de a consuma acest tip de mâncare, nu e decât forma simplă de a-i menţine în creştinism. Oamenii cu adevărat bogaţi au intrat în creştinism după edictul de la Mediolan (actualmente Milan, Italia) din 313, când această religie a devenit liberă. Până atunci puţini bogaţi au acceptat creştinismul, care spune să împarţi averea cu săracii. Majoritatea aderenţilor erau sclavi şi oameni liberi din clasele de jor, foarte puţini din cele de mijloc şi aproape invizibili cei din clasele elevate. Dacă din acestea din urmă ar fi fost mulţi, epistolele ar fi fost pline de exemple cu nume şi fapte, însă... Şi atunci, ce i-a determinat pe creştini să ia o măsură atât de radicală în afară de cea religioasă (demonologică) expusă mai sus? Sfântul Chiri ajunge episcop al Ierusalimului pe la 348, moment în care creştinismul liber fiind îşi permitea deja să aleagă clientela religioasă. Oamenii cu bani nu stau alături de necrofagii templelor idoleşti, motiv pentru care, pe lângă graba religiei în sacensiune de a elimina orice concurenţă, stă şi o altă realitate de ordin social şi de ce nu, politic: atragerea celor care au lipsit atâta timp şi atât de mult religiei creştine, oamenii bogaţi. Săracii nu mai erau o prioritate acum, bogaţii fiind de acum hrana bogată a vânătorilor în sutană. Dacă nu prin jertfe, atunci prin bogăţie creştinismul va cădea în apriga şi sfîşietoarea slujire la doi domni despre care am vorbit mai sus, doar că acum, nu săracul (la propriu) creştin este în pericol, ci din ce în ce mai sărăcitul sistem creştin, adică întreaga Biserică, se va ţine singură de nas, inspirând pe gură bogăţia acestei lumi.

„După aceea spui: „Şi de toată slujirea ta!” Slujire a diavolului este rugăciunea făcută în tempele idolilor neînsufleţiţi; aprinderea făcliilor şi tămâierea la izvoare sau la râuri... Tot slujiri ale diavolului sunt şi: ghicirea făcută cu ajutorul păsărilor, ghicirea viitorului, prevestirile, talismanele, inscripţiile pe plăcile de metal, vrăjitoriile, alte înşelătorii şi toate câte sunt la fel ca acestea. Fugi de ele” Dacă vei cădea în acestea, după ce te-ai lepădat de satana şi după ce te-ai împreunat cu Hristos, vei fi ispitit mai amar de tiran... nu te mai întoarce la cele de care te-ai lepădat... (I,8)”.

Despre practica magică am discutat mai sus, astfel că nu mai are rost a reaminti nimic din cele deja spuse. Merită reţinut că întreaga practică magico-religioasă a lumii păgâne devine acum demonică. Parcă Mircea Eliade spunea că nici o religie nu s-a priceput mai bine la a demoniza cosmulul ca creştinismul. Reîntoarcerea creştinului la practica idolatră, după ce mai înainte a dost curăţit, şi pedepsirea acestuia cu libertatea diavolului de a-l persecuta şi mai rău ca până la intrarea în creştinism, este, după părerea mea, inspirată dintr-un text din evanghelia după Matei (13, 43-45), unde se expune episodului revagiilor devastatoare a reîntoarcerii demonului în cel mai înainte eliberat de posesiune şi care nu a avut grijă de curăţia sa spirituală şi fizică. Chiril are dreptate, demonii nu-i cruţă pe creştini.

„Aşadar, după ce te-ai lepădat de satana... şi se deschide raiul lui Dumnezeu, pe care l-a sădit Dumnezeu spre răsărit... Acest lucru ai închipuit când te-ai întors cu faţa de la apus spre răsărit, care este ţinutul luminii” (I,9)”[22].

Primirea curăţeniei este prezentată simbolic prin întoarcerea spre lumină, spre Răsăsritul fizic simbol al celui spiritual, al Raiului Ceresc. E acesta sfârşitul ritualului de auto-exorcizare, ce va fi completat de spaţiul liturgic, format din rugăciuni, citirea textelor sfinte, completate cu gesturi simbolice şi cântări.

d.p.a.

office.gnostic@gmail.com

---

[1] Prezicerea, magia şi vrăjitoria se văd aspru combătute încă de la începutul istorie creştinismului, cu atât mai mult cu cât ele erau considerate promotoare ale învăţăturii demonice. Mai târziu, în cadrul sinoadelor, demonolatria de orice fel a fost sancţionată prin intermediul canoanelor. Avem astfel: „Sinodul VI ecumenic – canoanele 61,65; Ancira – canonul 24; laodicea – canonul 36; Sfântul Vasile cel Mare – canoanele 7, 65, 72, 83; Sfântul Grigorie de Nyssa – canonul 3; Sfântul Ioan  Ajunătorul – canoanele 2, 27” (pr.prof. Constantin Rus, „Ghid canonic privind abaterile şi delictele bisericeşti”, Mitropolia Banatului, (XXXV), nr.9-10, septembrie-octombrie, 1985, p.623). Acolo unde voi considera necesar voi mai apela la enumerarea canoanelorce sancţionaeză erezia sau apostazia.

[2] Profit de această ocazie să recomand cu căldură excepţionalul studiu al teologului neoprotestant John F. Tipei, Punerea mâinilor. Semnificaţiile actului în Sfânta Scriptură şi literatura greco-romană. Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2002, 438p.

[3] Considerat  păcat foarte greu, apostazia este combătută de-a lungul timpului de sinoadele ecumenice, precum şi de cele locale, după cum urmează: „Sinodul I ecumenic – canoanele 10, 11, 14; Sinodul III ecumenic – canonul 7; Sinodul VI ecumenic – canonul 94; canonul 62 apostolic; Ancira – canoanele 1,2,3,4,5,6,7,8,9,12; Neocezarea – canonul 7; Sfântul Petru al Alexandriei – canoanele 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10,11,12,13; Sfântul Vasile cel Mare – canoanele 45, 73, 81; Sfântul Grigorie de Nyssa – canoanele 1,2,3” (pr.prof. Constantin Rus, art.cit., p.621).

[4] *** Păstorul lui Herma. Traducerea textului şi îngrijire ediţie de Monica Medeleanu. Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p.80-82, v.şi p.76.

[5] Într-un alt text, de data aceasta de origine siriană, ni se spune că „preotul invocă (sbulinierea îmi aparţine) pentru (apa) botez(ului), zicând: „Priveşte din înălţimea cerului şi sfinţeşte această apă, trimite-i har şi putere pentru cel ce se va boteza după poruncile Hristosului Tău, ca să fie părtaş înviind pentru dreptate” (E. Jurca, op.cit., p.74-75). Iar mai jos, cu privire la eficacitatea acestei rugăciuni, se adaugă următoarele: „Dacă, însă, deaspura apelor nu este rostită de către un preot evlavios o asemenea rugăciune, cel botezat nu face decât să coboare în apă, ca evreii, şi nu se purifică decât de necurăţia trupească şi nu de cea a sufletului” (ibidem, p.75-76).

[6] Părintele Jurca observă existenţa a două tipuri de uleiuri,  „unul destinat ungerii prebaptismale (ulei sfinţit), celălalt, ungerii postbaptismale (Sfântul Mir)” (E. Jurca, op.cit, n.108, p.59).

[7] E. Jurca, op.cit., p.59-60.

[8] Ibidem, p.60.

[9] Ibidem, n.109, p.60.

[10] Există o adevărată discuţie cu privire la botezul ereticilor. În acest sens, foarte interesant este studiul regretatului  (pr.prof.dr.) Isidor Todoran, „Botezul ereticilor”, din Mitropolia Ardealului (VI), nr.4-6, aprilie-iunie, 1961, p.242-268. Erezia, la fel ca prezicerile-magia şi vrăjitoria, apare ca aspru combătută mai târziu în câteva din sinoadele ecumenice şi locale după cum urmează: „Sinnodul II ecumenic – canoanele 1, 6; Sinodul III ecumenic – canoanele 1, 2, 4, 6; Sinodul VI ecumenic – canoanele 1, 81; Sinodul VII ecumenic – canoanele 1, 9; canoanele apostolice 45, 46, 64; Ancira – canonul 24; Neocezarea – canonu 3; Antiohia – canoanele 1,2; Laodicea – canoanele 9, 32, 33, 34, 35; Cartagina (Codul african) – canoanele 67, 109, 111, 112, 113, 114, 116; Sfântul Vasile cel Mare – canoanele 1, 5, 20; Sfântul Teofil al Alexandriei – canonul 2” (pr.prof. Constantin Rus, art.cit., p.621).

[11] Pr.prof. Ion Bunea, „Ce este sfinţenia?”,  Altarul Banatului, (XLIV),nr.4-6, aprilie-iunie, 1994, p.89.

[12] E. Jurca, op.cit., p.64.

[13] Ioan G. Coman, Patrologia, vol. II, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1985, p.520, apud. E. Jurca, op.cit.

[14] E. Jurca, op.cit., p.72.

[15] O abordare absolut excepţională asupra fenomenului o are Georges Dumézil în Uitarea omului şi onoarea zeilor şi alte eseuri. Douăzeci şi cinci de schiţe de mitologie (51-75). Traducere de George Anania. Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.

[16] E. Jurca, op.cit., p.79.

[17] Ibidem, p.81.

[18] Sau exorcistul.

[19] Adaos ce aparţine autorului (Eugen Jurca).

[20] Ibidem, p.81-82.

[21] În paranteză fie spus, Martorii lui Iehova cred că steaua pe care au urmat-o magii este de la diavol, pentru că Dumnezeu nu lucră prin cei răi. Scopul stelei este acela de a-l anunţa pe Irod de naşterea lui Iisus, pentru ca mai apoi acesta să-L omoare, aşa cum s-a şi încercat în Rama.

[22] Ibidem, p.101-103.