Ioan Petru Culianu :: Studii româneşti. Fantasmele nihilismului. Secretele doctorului Eliade, vol.I

Traducere de

Corina Popescu &

Dan Petrescu

Ed. Nemira, Bucureşti, 2000

ISBN: 973-569-445-X. 397 p.

V. Voiculescu, Eminescu, Slavici, Bulgakov şi Mircea Eliade sunt autorii ale căror personaje devin protagoniştii fantasmelor nihilismului lui Ioan Petru Culianu. Personajele lor trăiesc negarea şi afirmarea existenţei la limitele unde doar eroii miturilor se simt capabili. Aşa se face că, de la iluzie la speranţă, deopotrivă mitul şi simbolul, sunt abordate în proza şi poezia romantică, plecând de la fantasma nihilismului ca mai apoi trecând prin eros să deschidă eroilor drumul libertăţii şi totodată al fricii, al unei posibile nimiciri, prin căderea spre nimic. Pe tot acest parcurs, amestecul dintre bine şi rău creează bogata ţesătură ce va acoperi cadavrul. Relaţia contrariilor pare blândă în lumea noastră, chiar dacă personajele o trăiesc la maxim. Răul, spre exemplu, este domesticit, precum Mefistofel sau biblicul Azazel, totul pentru a putea fi ingurgitat în linişte de mintea ce-şi doreşte cunoaşterea. Ori altu-i rolul important al răului decât acela de a duce în ispită, după cum esenţial e pentru bine ca noi să fim doar proşti (simpli).

Explozia gnosticismului în literatură îşi aştepta doar momentu-i prielnic ce apare începând cu secolul al XIX-lea. Startul literaturii gnostice îl dă Shelly, apoi se continuă cu Byron... Hugo, Blok, iar la noi, îl găsim la Eminescu. Pentru toţi aceştia şi mulţi alţii, cunoaşterea, fie ea şi luciferică, este ştiinţa şi implicit progresul umanităţii, pe când golul neştiinţei de Dumnezeu refulat în concepte ca ascultare ori credinţă, nu mai satisfac raţionalul fiinţei umane.

Naşterea antropologiei semnifică declanşarea revoltei gnosticismului metamorfizat, a gândirii moderne asupra iarţionalului, imaginii şi tot ceea ce ca tabu marca vechea lume. Ceea ce era ascuns trebuia scos la suprafaţă, omului fiind imperios necesară cunoaşterea de sine prin orice mijloc, cu orice risc. Cert este că gnosis-ul ca centru al fiinţei, e cel care „stabileşte ierarhia experienţei; nu există decât două experienţe privilegiate, care pun omul în contact direct cu „misterul totalităţii”: iubirea, căutare a totalităţii, şi moartea, ca „semn de lumină”, fuziune întru totul” (p.270). Cunoaşterea însă mai are şi rolul „de a desprinde subiectul de obiect, de a asigura fiinţa împotriva sacrificiului de sine, de a o asigura împotriva propriei sale experienţe” (Ibidem).

d.p.a.

office.gnostic@gmail.com