Heiko Haumann :: Dracula. Viaţa şi legenda

Traducere din limba germană şi note de

Doina Fischbach

Ed. All, Bucureşti, 2012

147p., 19,90 lei

ISBN: 978-606-587-028-4

Cu toate că perspectiva istorică şi literară a mitului nu face obiectul prezentării de faţă, trebuie să remarc claritatea şi cursivitatea expunerii unui subiect despre care noi românii, la modul serios, am scris foarte puţin.

Ceea ce m-a interesat a fost discuţia deschisă în capitolul al treilea, despre credinţele şi mitul vampirului (p.80-105), de la origini şi în spaţiul Balcanic. Autorul consideră că atât credinţele cât şi mitul format în jurul existenţei vampirului, pleacă de la puternicul simbolism al sângelui, ce-şi desăvârşeşte valoare în era creştină, devenită deopotrivă lumea lui hominis nocturna, şi a jertfei Euharistice, sângeroase a Fiului lui Dumnezeu. Sângele e pe de-o parte sacru, pentru că reprezintă atât simbolic cât şi practic, esenţa vieţii, singura ce poate fi adusă jertfă spre eliberarea sufletului de păcat, ori, poate fi furat sau contaminat demonic, situaţie ce aduce peste aceeaşi fiinţă nemuritare, întunericul unei morţi veşnice. Vampirul, în formele sale maleefice e antipodul fizic al lui Hristos, Antihristul încorporat, ce golit de divin, îşi ostoieşte setea consumând sânge, esenţa fizică şi deopotrivă spirituală a omului. Hrana sa devine dacă vreţi, antipodul Cinei celei de Taină.

Haumann sintetizează foarte bine modurile în care ne naştem sau devenim vampiri (contaminarea demonică fiind de cele mai multe ori fatală) şi de aici, ca o rezultantă, avem categoriile de fiinţe demonice, ce vii sau moarte se găsesc peste tot răspândite în arealul geografic al Balcaniilor.

Pentru că ilegală le este existenţa, la fel sunt şi metodele de combatere şi vindecare (atunci când ea mai e posibilă) a celor infestaţi ori deja transformaţi în vampiri. De-o potrivă, legea laică şi cea bisericească nu le recunoaşte existenţa, dar condamnă profanarea mormintelor. Oamenilor le e mai frică de moarte decât de lege ori canon. Din acest motiv nu se ţine cont de ele atunci când membrii sau chiar întreaga comunitate este ameninţată de rău. Când dovezile necesare sunt suficiente pentru a acţiona, atunci vampirul este dezgropat iar corpul distrus, parte din el (inima ori cenuşa) fiind consumată de victime ce-şi recuperează astfel vitalitatea pierdută, pentru că unde este boala, acolo se găseşte şi antidotul.

Dacă cele expuse până aici fac trimitere directă la credinţele magice ale românilor şi popoarelor ce-i învecinează, mitul Dracula este unul artificial, făurit istoric, ca o minciună a celor ce-l urau şi nu erau puţini, pe Vlad Ţepeş, mai apoi fiind reînviat de literatura şi arta occidentală, ce au din totdeauna talentul de a combina motivele simbolice ale credinţelor magice, cu realitatea şi aceea stâlcită a unui personaj istoric, ce-i drept crud, dar nu mai crud decât acei vampiri care evoluaţi fiind, căci umblă şi ziua, îi regăsim peste tot în partide politice ce conduc astăzi România, actualmente ţara cu cei mai mulţi vampiri, dar fără Vlad Ţepeş – Dracula.

d.p.a.