Éric Pier Sperandio, Magia albă

Traducere din limba franceză de

Diana Morăşanu. Ed. Nemira, Bucureşti, 2011,

151p., 19,90 lei, ISBN: 978-606-579-295-1

          Sperandio, jurnalist cu preocupări oculte, integral centrate în jurul spiritismului, vrăjitoriei în general, şi al wiccaîn particular, este mai cu seamă preocupat de magia caformă elevată de comunicare cu spiritele.

Pentru pasionaţii teoreticieni şi practicanţi ai acestor domenii este un lucru îmbucurător faptul că în limba română a apărut un - hai să-i spunem - manual de iniţiere practică, axat evident pe tradiţia magică vestică, de altfel cu mult diferită de cea a românilor.

Uşor de lecturat şi de înţeles prin exemplele practice, textul cărţii pune în evidenţă o gamă largă de probleme ce pot fi în principiu rezolvate cu ajutorul magiei. În prima parte a lucrării, autorul pleacă de la o perspectivă general teoretică asupra magiei, evident lăsând cititorului posibilitatea de a se documenta mai mult din alte surse, îndreptându-se treptat spre una practică, pregătitoare, ce constă în făurirea altarului şi procurarea obiectelor ritualice.

În a doua secţiune şi cea mai cuprinzătoare a cărţii, Sperandio se ocupă de reţete şi ritualuri, toate executate în funcţie de fazele Lunii. Înfluenţa wicca[1] (p.15-17) este de netăgăduit, rolul Lunii şi al Zeităţii Mame, Pământ, trădând „slăbiciunea” cercetătorului pentru acest tip de practică. Aici, ritualurile şi reţetele de dragoste cuprind secţiunea cea mai importantă, dovadă a faptului că oamenii încă mai suferă, dar nu „din dragoste”, ci fie din lipsa ei, fie din cauza incapacităţii de a recunoaşte că până la urmă totul se sfărşeşte în această lume, chiar şi dragostea. Sigur, imediat după dragoste urmează prosperitatea cu toate cele ale ei, simpatii, certuri, prietenii, noroc, daruri, spirite rău voitoare şi multe altele. Pentru toate aceste probleme, dileme sau dorinţe, autorul propune desigur o vrajă. Rolul magic al somnului nu este nici el lăsat deoparte, căci spre finalul celei de-a doua părţi, Sperandio tratează tot la modul practic, confecţionarea pernelor pentru vise, dar şi a cutiilor şi a sticluţelor magice ce pot reţine spirite malefice sau vrăji de apărare. În fine, ultima parte acestei secţiuni ia în discuţie şi pune în practică sfaturile cu privire la invocările şi incantaţiile din cercul magic.

Partea a treia se ocupă cu cele opt sărbători ale magiei, a căror origine evidentă este păgână şi pe care wicca le tratează cât se poate de serios. Din păcate autorul nu insistă mai mult asupra acestor aspecte, pe care personal le-aş fi dorit mai aprofundate, aceasta cu toate că în mod sistematic, poate prea sistematic, punctează la fiecare sărbătoare zeităţile, ritualul şi simbolurile ce o evidenţiază.

Totul se termină cu patru anexe despre influenţa metalelor (2) în magie, a pietrelor preţioase (3) dar şi a culorilor din casa noastră (4). Intenţionat am lăsat la urmă prima anexă ce enumeră şi oferă pe scurt relaţii cu privire la cei şaptezeci şi doi de îngeri planetari. Despre ei, la aceeaşi editură, în acest an, a apărut lucrarea doamnei Mireille Labonté asupra căreia vom reveni cel mai probabil cu o recenzie. Despre cei 72 vom spune doar atât: sunt îngeri planetari şi sunt cunoscuţi de către magie ca îngeri păzitori. Relaţia lor cu Kabbala şi cu numele divin de 72 de litere este una ocultă, dar nu necunoscută. Aceste aspecte şi cu aceasta vom încheia, îi „predispune” spre evocare în cadrul practicilor magice.

Singurul aspect care poate crea o oarecare confuzie este asocierea sau mai degrabă identificarea magiei cu superstiţia. El afirmă cu toată credinţa că „trebuie să recunoaştem că cele două nu pot fi separate” (p.10), pentru simplul motiv că „nu toate (adică cele două – n.n.) pot fi explicate” (ibid.). Din punctul nostru de vedere el greşeşte.

Ce-i drept, superstiţia poate fi considerată, doar atunci când se poate „citi” în ea o oarecare origine magică, un produs în mare parte pierdut al practicilor magice. Originea superstiţiei o putem vedea deci în magie. Dar magia presupune un proces „ştiinţific” aşa cum caută să demonstreze autorul în fiecare pagină a lucrării sale, ori acest proces nu poate fi identificat cu „rămăşiţele” (superstiţii) practicilor, care de mult au fost pierdute. Cu alte cuvinte, a identifica magia actuală cu superstiţia nu face decât să sporească confuzia în rândul acelora care caută să o înţeleagă şi mai ales să o practice. Deşi provin din aceeaşi „pâine”, superstiţiile sunt fărâmiturile acesteia, rămăşite fără conexiuni şi din păcate fără o valoare prea mare.

Poate aduce zâmbetul pe buze afirmaţia că „dacă magia e practicată fără renunţarea sau abjurarea principiilor care îndufleţesc Biserica Catolică, dacă nu ne conduce la idolatrie, atunci ea nu este în mod necesar în opoziţie cu învăţătura religioasă” (p.12). Din punctul nostru de vedere nu există conciliere, cu toate că, mai ales în Renaştere, s-a încercat o armonizare a dogmei cu doctrina naturii (magia), parcă uitându-se de vânătoarea de vrăjitoare, de care aminteşte şi autorul (p.13). Contradicţiile rămân evidente, la fel ca ironiile decare ne aminteşte istoria. Astfel, dacă în primele secole creştinii erau cei ce aprindeau rugurile, acuzaţi fiind de canibalism, ateism şi magie neagră, peste puţin timp doar, locul martirilor e preluat de cel al femeilor şi bărbaţilor ce vor fiacuzaţide acelaşi lucru, vrăjitorii Evului Mediu. Dacă omenirea nu a învăţat nimic din propria-i păţanie, se mai poate oare vorbi de toleranţă?

Desigur, şi cu aceasta vom pune capăt observaţiei noastre, există o mare diferenţă între magia Renaşterii, considerată „magie albă” şi practica magiei albe de astăzi. În principiu, pregătirea renaşcentistă a lui Pico şi Paracelsus. spre exemplu, vedea magie în cunoaşterea proceselor naturii, de la plante la astre, cu scopul cel puţin declarat (probabil tot sub presiunea Bisericii) de a vindeca fiinţa umană. Pe baza acestei teorii (dar şi a multor altora desigur) s-a dezvoltat practica alchemică, precum şi magia înaltă (până la un punct). Acum magie albă înseamnă în parte aducerea iubitului înapoi, bani sau spor căzut din cer, atragerea, obţinerea şi menţinerea atenţiei, sau cum defineşte frumos creştinismul: slavă lumească. Două, trei icoane, o pentagramă şi o cruce fac din orice magie, magie albă. Din păcate, nu doar creştinismul a fost impregnat de păgânism. Avem astăzi un creştinism păgânizat şi un păgânism creştinat, amalgam de procese ce nu prea fac cinste nici unui sistem. Din punctul nostru de vedere, magia populară românească, cea care alungă relele şi bolile din animale şi oameni, care încă se mai practică la noi, chiar dacă şi ea atinsă parţial de creştinism (pentru a supravieţui acestuia, dar nu pentru a pactiza cu el, cum s-a întâmplat în parte cu „magia albă” occidentală), denotă încă originalitatea ce poate fi definită ca „magie albă”, ce nu leagă pe iubit de neiubit, ci dezleagă şi depărtează răul din orice fiinţă, fără a atinge liberul arbitru al persoanelor nevinovate implicate în acest proces.

d.p.a.

---

[1] Cărţi despre magie şi wicca pe: http://www.scribd.com/BibliotecaGnosis