Glenn Peers, Trupurile imateriale. Reprezentări bizantine ale îngerilor

 Traducere din limba engleză de

Maria Yvonne Băncilă.

Prefaţă de Ştefan Ionescu-Berechet.

Ed. Nemira, Bucureşti, 2011,

308p., 45,90 lei, ISBN: 978-606-579-220-3

Între secolul IV şi secolul IX creştin are loc una dintre cele mai interesante confruntări de natură teologică, mai precis de angeologie ce interesează deopotrivă şi demonologia. Deşi nu este teolog, autorul uimeşte printr-o profundă cunoaştere a tuturor momentelor iconofile şi iconoclaste, cuprinse de perioada sa de cercetare, precum şi printr-o aprofundată înţelegere a artei creştine (e doctor în istoria artei), fapt ce denotă o dublă cunoaştere teologică şi culturală deopotrivă.

Ideea lucrării este simplă şi uşor de urmărit. Autorul vizează momentele marcante ale dezvoltării cultului icoanei ce-i are drept promotori pe îngeri, în contextul unei susţineri a iconofililor, ce aduc alături de dogmă tradiţia scripturistică şi primară creştină. Pe de altă parte, îi avem pe iconoclaştii care prezintă argumentele ce indică imposibilitatea reprezentării sub aspect „grafic” sau sub orice formă materială icoanele ce-i „reprezintă” pe îngeri.

Rolul puterilor cereşti, îngeri sau arhangheli (Mihail, primeşte la un moment dat chiar şi o închinare cultică, după unii sinonimă cu idolatria) este de necontestat în istoria sacră a tradiţiei iudaice şi creştine deopotrivă, motiv pentru care este de înţeles respectul iconic manifestat de credincioşii creştini faţă de aportul lor real şi continuu în procesul de mântuire a umanităţii. Pe de altă parte, constat eu, închinarea la îngeri reprezintă cea mai mare ispită pentru ei, pentru că prin riscul de a ajunge la idolatrie, ei pot primi ispita de a se crede dumnezei, cu sens de mândrie şi nu haric, fapt ce constituie prototipul ispitirii satanice. Este, dacă vreţi, din punct de vedere demonologic, modul în care diavolul ispiteşte prin idolatria angelică, puterile cereşti (v.p.188-189).

Iconoclasmul vine ca un strigăt de atenţionare, combătut şi redus la tăcere de sinodul VII ecumenic, ce anunţă triumful iconofililor asupra unei mişcări ce oficial va fi declarată „eretică”. Practic, ideea de bază a iconoclasmului, se axează pe aceea că ceea ce e duh, adică permanent invizibil, este imposibil de redat prin vre-o formă de artă chiar şi atunci când se materializează, căci este până şi de şi de iconofili faptul că nu-şi arată adevărata atunci adevărata esenţă ce continu rămâne una spirituală, ci una prezintă simţurilor noastre una „fabricată”, materială, străină lui dar conformă momentului istoric uman, cu scopul de a transmite un mesaj şi nu de a se evidenţia în vreun fel pe sine. Omului nu i se pare că aude, ci într-adevăr îl aude pentru că-l şi vede pe îngerul care i se arată luând o înfăţişare humanoidă, îngerul asemănându-se omului, pentru ca prin vedere şi mesaj, omul să devină înger.

Frumuseţea artei se loveşte de imposibilitatea surprinderii esenţei celei nevăzute şi astfel privirea noastră interceptează doar reprezentarea „fabricată” şi nu făptura sacră în adevărata sa dimensiune. Practic ne închinăm cu adevărat unui „moment”, care reprezintă materializarea unui înger şi nu celui care a produs acel moment, adică îngerului însuşi. Dacă nu poţi surprinde cu adevărat ceva, nu merită să încerci. Icoana ar fi cu alte cuvinte, pentru iconoclaşti, un kitch, creştinii adorând ceva ce practic nu există ca formă, chiar dacă aceştia pretind că prin ea, mintea transcende spre o realitate spirituală vie, circumscrisă spiritual (deci posibil de reprezentat şi mai cu seamă de înţeles).

Cartea este incitantă, extrem de bogată în resurse bibliografice şi imagini (păcat că alb-negru), ea reprezentând, din punctul meu de vedere, un document vrednic de luat în seamă atunci când ne aplecăm serios asupra istoriei îngerilor sau asupra ştiinţei angeologice în principal creştine. Poate fi citită cu uşurinţă şi de către aceia dintre noi care nu deţin o bază teologică solidă, tocmai pentru că modul în care autorul se face înţeles este aşa cum am mai spus, unul simplu şi concis.

Din perspectivă demonologică, lucrarea evidenţiază semnalul de alarmă pe care iconoclasmul l-a tras cu privire la o neo-idolatrie, de data aceasta creştină, care chiar dacă nu a avut ca scop uman (cultic) o astfel de degenerare, se poate ajunge la ea, căci mintea umană dacă e înşelată de aparenţe, sufletul poate fi înşelat la rându-i cu uşurinţă. Pentru că îngerii nu-şi doresc un cult, nu au s-au arătat oamenilor în adevărata lor formă, iar dacă au făcut-o, forma nu a fost una pe măsura esenţei lor spirituale, ci doar pentru a face mai uşor de crezut mesajul divin.

Pe de altă parte, aşa cum am afirmat la început, îngerii sunt realmente ispitiţi de o astfel de închinare şi uneori par a se lăsa antrenaţi de ea, dacă ar fi să ţinem cont de dovezile aduse de autor, care dovedeşte existenţa unui cult angelic a cărui origine a fost iniţiată de nimeni altcineva decât arhanghelul Mihail, ocrotitorul poporului Israel, probabil „lăsat fără slujbă” după ce Dumnezeu a făcut „legământ” cu creştinii, prin întruparea şi jertfa lui Hristos.

Dar, trecând dincolo de răutatea mea gratuită - şi cu aceasta voi încheia - lupta în afirmarea adevărului nu este a celor ce-l susţin, ci a celor mulţi, care prin Sinodul VII Ecumenic afirmă corectitudinea dogmatică şi implicit cultică a reprezentării iconice a îngerilor, fapt ce produce începutul unei noi ere despre care mă abţin să vorbesc.

d.p.a.