Marc-Louis Questin, Magia ţiganilor. Tradiţii, practici, leacuri ancestrale

Traducere din limba franceză de

Doina Doru.

Ed. Paralela 45, 2009, 172 p.

Nu poate fi decât lăudabilă iniţiativa domnului Marc-Louis Questin de a aborda la modul cel mai serios cu putinţă, parte din tradiţia romă şi anume magia în Magia ţiganilor. Tradiţii, practici, leacuri ancestrale.

Recunosc că, mai înainte de a o citi, am manifestat o oarecare neîncredere în capacitatea unui ne-rom de a penetra un domeniu care deţine şi astăzi foarte multe necunoscute şi care riscă a fi confundat de cele mai multe ori  cu excrocheria. Mă bucur însă că m-am înşelat, mai mult decât atât, Questin chiar a reuşit să „tragă cu ochiul“, prinzând asfel nu doar crâmpie, ci expunând chiar secţiuni vaste din ceea ce numim astăzi la modul general „magia ţigănească“.

Dată fiind aplecarea noastră asupra lumii oculte, mai cu seamă pentru că revista „Gnosis“ a abordat problematica credinţelor religioase rome, am hotărât că studiul domnului Questin se încadrează perfect în această mişcare, motiv pentru care voi şi încerca a-l prezenta pe scurt în cele ce urmează.

Ceea ce m-a frapat încă de la început a fost asemănarea uimitoare între cosmogoniile romilor nomazi şi ale poporului român. Se pare că teoria bogumilă a Fârtatului şi Nefârtatului s-a mulat perfect pe sistemul sincretic al credinţelor rome, clasificându-le într-o formulă dualistă împărtăşită şi sedentarilor.

Acest aspect este foarte important pentru că formează, cred eu, coloana vertebrală a lucrării domnului Questin. O astfel de teorie, chiar dacă nouă, aşa cum am spus de origine bogumilă, deci gnostică, a avut un aport de ordonare a sistemului care forma credinţele rome, în sensul că teoriile, credinţele şi practice care ţin spiritualitatea acestor triburi nomade s-au ordonat „de-a dreapta şi de-a stânga“, devenind astfel clare, aşa cum autorul reuşeşte cu uşurinţă să le pună în evidenţă pe întreg parcursul studiului său.

Este posibil, pe de altă parte, adică legat de pătrunderea bogumilismului în spaţiul românesc (chestiune pe care desigur autorul nu o abordează, nefăcând în mod direct subiectul lucrării sale), să-i avem pe romi ca una din surse. Cum bogumilismul nu s-a născut la noi, migraţia romilor este, cred eu, cea mai bună sursă de transmitere a doctrinei dualiste. Asimilate de majoritari, aceste credinţe au devenit proprii tradiţiei noastre, cu toate că nu am fost creatorii unor astfel de sisteme, care, mai mult decât atât, nu au reuşit să se dezvolte, principalul oponent fiind dogma creştin ortodoxă împărtăşită de populaţia majoritară.

Pentru romii nomazi, dogma creştină nu primeşte nici o valoare. Ea nu răspunde practicilor de tip magic, căci ce legătură ar putea fi între ea şi făurirea talismanelor, spre exemplu? Graba Bisericii de a încreştina romii vine mai ales din dorinţa de a înăbuşi dualismul (bogumil în acest caz), mai degrabă decât din dorinţa de a lupta împotriva superstiţiei şi magiei rome. Prea târziu însă, pentru că, odată asimilat de majoritatea grupurilor de romi, dualismul a ordonat regulile şi principiile lumii magice rome, de aici şi mentalitatea acestora că practica magică este de două tipuri, albă şi neagră. Acelaşi dualism este răspunzător de credinţa conform căreia lui Devla (Dumnezeu) i se poate adresa oricine, nefiind nevoie de preoţi. Mai mult, dacă deţii capacitatea sau puterea (semn al alegerii divine) de a purta relaţia cu El prin intermediul practicilor magice albe, devii „canalul“ Norocului (Bach) sau al „proniei divine“, corespondentul acestuia în dogma creştină.

Oamenii devin promotorii lui Devla sau lui Beng (Dracul) şi de aici practicile ritualice (magice) sunt medicale sau virulente. Demonologia descrisă de Questin este fascinantă. Relaţiile demonilor masculini cu spiţa umană sunt numeroase. Creaturile născute în urma incesturile demonice sunt deformate şi evident unele mai pline de răutate decât altele. Evindent că toate se întorc împotriva umanităţii pe care o „omoară“ prin numeroase boli. Fiecare boală este semnătura unui anumit demon care recunoscut poate fi alungat şi, dacă nu este prea târziu, omul poate fi salvat.

Nu vreau să vă descopăr întreg „firul roşu“ al lucrării, motiv pentru care vă îndemn cu încredere spre lectura unui studiu în care cercetarea directă, personală a autorului în comunităţile de romi, s-a dovedit a fi cea mai directă formulă de a accesa sursa, căci, nu-i aşa, nu toate cărţile sunt scrise din cărţi.

d.p.a.