Mireille Labonté, 72 de îngeri: călăuzele noastre de zi cu zi

 Traducere din limba franceză de

Diana Morăraşu.

Ed. Nemira, Bucureşti, 2012,

163p., 19,90 lei. ISBN: 978-606-579-322-4

Despre autoarea cărţii nu ştim nimic, cartea începând abrupt, chiar dacă este vorba pentru început de o introducere, cu modul în care trebuie invocat un înger. Mă aşteptam ca pentru început să prezinte detaliat originea acestor fiinţe, precum şi pretinsa lor relaţie cu lumea kabbalei (cu cele 72 de nume divine), precum şi a magiei (cei 72 de demoni ce în mod normal li se opun).

Mă aşteptam să văd modul în care calităţile acestor fiinţe se reflectă în energiile sefirotice, să văd semnătura ori sigiliul fiecărei fiinţe luate în discuţie aici. Mi-ar fi plăcut de asemenea să se exemplifice în mod practic modul de invocare a fiecăruia dintre ei, precum şi textul în limba latină cu o traducere evident pentru aceia dintre noi care nu o stăpânesc. Nu este suficientă periodizarea fiecăruia dintre ei, chiar dacă autoarea face aceasta şi este corect, dacă ea nu este imdeiat urmată de modalitatea practică (magică până la urmă), de a fi poziţionat şi invocat în cercul magic. Perioadele astrologice, din câte ştiu, sunt nişte coordonate fixe în care îngerii, respectiv demonii pot fi chemaţi. Expresii de genu, „Vehuiah îi călăuzeşte în sepcial pe cei născut între 21 şi 25 martie” (p.11), nu au din punctul meu de vedere nici o legătură cu realitatea magică. În general pot fi chemaţi oricând, dar dacă se doreşte un rezultat solid, atunci se respectă perioada, pe care ei o controlează (astrologic vorbind) şi care-i predispune la contactul cu cei iniţiaţi. 

Nu invoci un îngeri doar pentru că ai o migrenă sau pentru că încă eşti indecis să te muţi sau nu în casa soacrei. Astfel de probleme sunt hilare şi evident aparţin secolului XXI. Preferabil să nu invoci un înger pentru a-l întreba cu ce culoare norocoasă să îţi vopseşti maşina.

Din punctul meu de vedere, un astfel de înger este chemat pentru a rezolva probleme,ce-i drept personale, dar serioase ale magului, care ţin mai degrabă de ştiinţa spirituală, adică de aflarea unor adevăruri divine, ce au sau nu legătură cu planul uman, dar cu siguranţă nu viziază penibilul. Nu trebuie dranjate astfel de forţe de dragul de a-ţi proteja „membrele superioare” (p.27), sau să „amelioreze (nici măcar nu le vindecă, ceea ce-i imporopriu unei puteri sacre – n.n.) durerile reumatismale şi cele de artită” (p.30).

Lucrarea este mai degrabă o abordare spiritualist-parapsihologică, un „dicţionar” (mult spus) extrem de generalist ce poate fi lecturat for-fun, dar nu pentru a garanta neaparat vreun rezultat real, excluzând aici efectul placebo.

Trebuie să avertizez cititorul că orice expunere „subţire” asupra chestinilor importante ale magiei practice (Înaltei Magii) este mai degrabă daunătoare decât folositoare. E drept că ne aflăm în secolul vitezei şi totul trebuie prezentat cât mai succint cu putinţă şi pe înţelesul tuturor (cine spune că magia e pentru toţi?). Dar un astfel de domeniu nu impune grabă, ci prudenţă maximă, iar cei care nu au răbdare şi se aşteaptă la rezultate rapide vor primi în cel mai bun caz dezamăgirea neîmplinirii dorinţelor de cele mai multe ori penibile. Practica magică deci, căci despre ea se vorbeşte în lucrarea de faţă, impune o documentare foarte serioasă ce se întinde uneori pe întrega viaţă, şi nici de cum una ce poate e succintă dar definitoriu incompletă, ceea ce o poate transforma într-una extrem de periculoasă.

d.p.a.