Eric Pier Sperandio, vrăjitorul Abraxas, Iniţiere în magia albă şi în magia neagră

Traducere de sergiu Ciocoiu.

Ed. Polirom, Iaşi, 2006,

216p., ISBN: 978-973-46-0284-1

Recunosc că de la început m-am simţit oarecum intrigat de titlul lucrării. Cum poate „binele” să stea alături de „rău”? Dar citind ce era de citit şi parcurgând mare parte din tehnicile, metodele, formulele etc. expuse aici, am înţeles că fiecare înţelege ce vrea prin magie albă sau neagră. În primul rând e incredibil cum un mag „negru” este deacord să scrie o lucrare alături de un mag „alb”? Răspunsul este acelaşi: s-au înţeles în ceea ce priveşte editarea, adică, aşa cum spune Sperandino, „produsul final” (p.8). Multe din elementele luate în discuţiile din această carte sunt reluate în celelalte apărute în 2011 şi 2012. Dacă am reuşit să prind esenţa, atunci cred că aici, cei doi, dacă nu cumva e unul şi acelaşi autor, au vrut să ofere o paralelă teoretică dar mai ales ritualică între cele două tipuri de magie. O paralelă au oferit, dar nu cred că ea îşi avea rostul. Cele două practici nu sunt prezentate ca antagonice, aşa cum şi sunt de fapt. Îmi face impresia că unele elemente de magie albă pot lejer să fie utilizate în cea neagră, dar şi invers. Amestecul acesta mi se pare periculos pentru că face din magie o energie fără entitate. Singura entitate reală din această lucrare este omul. Ori se ştie foarte clar că în magia indiferent de culoare se apelează la spirite, ce nu sunt privite ca nişte „obiecte” ale magului, fiinţe obediente ce execută rapid orice poruncă.

Magia neagră spre exemplu, apelează în special la demoni, ale căror nume, ce transmit nişte atribute clare, trebuie neaparat cunoscute. Apare uneori Satan şi Lilith. Magia albă apelează la Hecate (zeitate nu tocmai bună), la Marte, precum şi la alţi zei şi mi se pare şi câţiva eroi, a căror apariţie ar trebui explicată în cadrul ritualului. Ce-i drept, undeva l-am întâlnit şi pe Lecabel despre care (în magia albă) se spune că este „îngerul gloriei şi al fericirii” (p.75), fără a se spune mai mult, fără a ni se oferi sigiliul angelic, a cărui rol esenţial e cunoscut de către practicanţii magiei.

Sigur, expunerea mea este un punct de vedere şi nu cuprinde întregul efect pe care-l poate avea o lucrare de acest gen asupra cititorului. Totuşi, nu practica magiei negre sau albe în sine este periculoasă, aceasta priveşte sufletul fiecăruia în parte de unde rezultă că nu e treaba mea să-l judec, ci mai cu seamă atrag atenţia asupra modului comercial în care lucrări ca aceasta dau senzaţia că totul este posibil, că marile zeităţii şi demoni stau la cheremul nostru, că totul e uşor şi accesibil oricui numai să încerce, trecându-se intenţionat cu vederea faptul că mulţi după astfel de încercări practice, chiar şi în cazul magiei albe, s-au ales cu demoni şi tot felul de fiinţe larvare, de prezenţa cărora devin conştienţi uneori prea târziu pentru a le mai putea îndepărta.

Magia nu este ca o carte de reţete, în care dacă nu ne iasă prăjitura mai încercăm o dată. Forţele implicate în practica magică trebuie înţelese în detaliu, aspect pe care nici măcar nu-l menţionează o lucrare ca cea luată în discuţie acum. Senzaţionalul stă tocmai în „reţetarul” lucrării. Vedem cum, în sfârşit cineva, ne învaţă ce trebuie în mod practic să facem pentru a ne atinge scopul. O expunere simplă, mergând uneori spre simplistă, sugerează că nu există aproape nici un pericol real, iar cel de care suntem anunţaţi pe alocuri în carte îşi fac simţită prezenţa doar pentru a nu se afirma de unii ca mine că nu ne-a atenţionat nimeni.

Se spune cum trebuie să acţionăm după fiecare ritual în cazul în care nu reuşeşte? De unde ştim că nu a reuşit? Cum îndepărtăm pericolul? Cum ne comportăm după ce l-am îndepărtat şi pentru cât timp? Care sunt semnele ce ne dau de înţeles că nu suntem în siguranţă? Vorbim de magie neagră aici, dar şi de o magie albă asupra căreia prefer să păstrez tăcerea.

Este important deci să înţelegem mai înainte riscurile, iar pentru aceasta e necesară o documentare deosebit de serioasă, o singură lucrare nefiind niciodată suficientă.

d.p.a.