Traducere
şi îngrijire a ediţiei de
Alexandru
Anghel.
Ed.
Herald, Bucureşti, 2008,
187 p.,
20,00 lei
Nu poate fi decât salutară
iniţiativa editurii Herald de a oferi spre lectură pasionaţilor de istoria
gnosticismului cele cinici prelegeri ale lui Francis C. Burkitt, prinse în
lucrarea cu titlul Biserica şi gnoza.
Gnosticismul, ca şi creştinismul
de altfel parţial, reprezintă sistemul care prin termeni filozofici, teologici
şi mitologici (aici e una din marile diferenţe dintre creştinism şi gnosticism)
încearcă să traducă lumii misterele divine cuprinse în cărţile sacre ale
mozaismului şi în evangheliile creştine.
Într-o perioadă în care
terminologia creştină era în plină formare, sistemele gnostice vin cu variante
proprii la rezolvarea chestiunilor dogmatice care ţin de existenţa din veci a
Tatălui, de naşterea Fiului sau de purcederea ori prezenţa Duhului Sfânt.
Gnosticismul nu acceptă treimea în jurul căreia se va coagula dogma creştină.
Diferenţele de păreri devin diferenţe dogmatice şi de aici se trece direct la
un conflict deschis, ideologiile construindu-se şi motivându-se, culmea, pe
aceleaşi texte sacre.
Chestiunea ermeneuticii biblice
sau a interpretării ori tâlcuirii, termen cu sens mult mai profund, e o chestiune
care ţine în special de poziţionarea celui care se află într-un sistem pe
care-l consideră propriu şi de neîmpărţit. Dacă te situezi în interiorul
creştinismului, întreaga dogmă are logica ei, care te îndeamnă la apologie,
până într-acolo încât condamni orice alt sistem „incompatibil”, pe care-l vei
numi „eretic”. Pentru că religia creştină este „titulara” evangheliilor şi a
epistolelor care împreună formează Noul Testament, gnosticismul e proprietarul
acelor scrieri pe care astăzi le numim „gnostice”.
Primele secole de creştinism se
dezvoltă alături de gnosticism ca sistem propriu-zis paralel şi nu aşa cum se
crede că ultimul ar deriva din primul.
Gnosticismul dezvoltă, aşa cum
bine expune Burkitt, un „creştinism” al său inspirat din persoana
Mântuitorului, a păcatului Adamic, a prezenţei Tatălui, idei cheie pe care le
interpretează diferit de creştinism. Interesant este că, citind aceste
prelegeri, constaţi că gnosticismul este un altfel de creştinism, nu un creştinism
oglindit invers în gnosticism, ci fiind un sistem ce nu concurează
creştinismul. Desigur există un act concurenţial permanent între sisteme, dar
ceea ce poţi observa este că viziunea gnostică nu acţionează ca răspuns la
adresa dogmei creştine. Gnosticismul îşi făureşte propria „credinţă” (ar fi
mult spus „dogmă”), bazată pe o interpretare proprie a lumii şi divinităţii.
Dacă creştinismul are ca bază
dogmatică Sfânta Treime, gnosticismul prezintă doi „dumnezei” şi pe Sophia
căzută. Cum ar putea cele două sisteme să se asemene sau să credem că se nasc
unul din celălalt? Viziunea asupra lumii dinvine în gnosticism este total
diferită de viziunea creştină. Puterile nevăzute acţionează direct şi fără
restricţii asupra noastră atunci când nu suntem aleşi. Cât de mult diferă
această părere de pronia divină propusă de creştinism? Desigur rămân deschise
discuţiile asupra modului în care scrieri creştine propun uneori o terminologie
gnostică sau chiar mai mult, cum s-au inspirat probabil din lucrări păgâne presupuse
gnostice. La fel, „evanghelii” gnostice se inspiră din surse evreieşti şi
creştine dar dezvoltă separat idei dogmatice diferite de cele creştine. Astfel
de aspecte le are în vedere şi Burkitt în nu doar una din prelegerile sale.
Bogăţia informaţiilor în acest sens este motivul pentru care nu poţi decât să
observi cu satisfacţie profesionalismul de care cercetătorul nostru dă dovadă.
Uneori el merge mai departe sugerând chiar posibilitatea ca formele
creştinismului primar să se fi inspirat din gnosticism. Adevărul este că e
imposibil de pătruns în iţele ideologiei creştine ale primelor secole, unde
gnosticismul şi creştinismul „locuiau“ practic împreună în cetăţile imperiului
roman. E de presupus că gnosticismul ar fi putut prelua din ideile creştine, care
mai târziu s-ar fi putut dovedi ca eretice, la fel cum creştinismul a avut
ocazia să fie inspirat de idei gnostice pe care mai apoi să le transforme şi să
le dezvolte în dogmele sale. Interacţiunea dintre cele două sisteme nu poate fi
pătrunsă cu toate că orice cercetare în acest sens e fascinantă.
Gnosticismul păgân a existat
înaintea creştinismului, întâlnirea cu acesta a dezvoltat dogma creştină.
Oarecum mulţumită gnosticismului, creştinismul are acum o dogmă. Fără şocul
gnosticismului, creştinismul s-ar fi dezvoltat mult mai lent. Se ştie că
persecuţiile creştine nu au adus nimic nou sau, pentru a fi clari, nu au
dezvoltat dogma creştină, ci doar mistica, care rămâne un factor important în
exprimarea dogmei. Creştinismul nu a avut nici măcar o reacţie asemănătoare la
întâlnirea cu gnosticimul.
Pentru că gnosticismul nu
prezintă un sistem de apărare a concepţiilor la fel ca apologia creştină, nu a
supravieţuit ca Biserică, decât ascuns, în spatele Bisericii. Se pune astfel o
întrebare legitimă. De ce oare nu a reuşit gnosticismul să-şi impună punctul de
vedere în faţa creştinismului? Pentru că gnosticismul nu e unitar în păreri şi
aceasta pentru că nu e în principal un sistem religios, cu toate că în plan
secund este. Baza gnosticismului este cunoaşterea, adică raţiunea sau gândirea
existenţei. Abia după ce înţelegi rostul tău pe pământ, poţi deveni o persoană
religioasă şi nu invers. Dacă înţelegi şi apoi crezi, eşti gnostic şi nu
fariseu sau fanatic. Marele pericol al gnosticismului e nihilismul modern sau
ateismul, situaţie care a apărut după secole de creştinism şi de neînţelegere a
sistemelor gnostice primare. Până la urmă, gnoza înseamnă înţelegere şi
nu negare. Expus total în faţa creştinismului expansionist, în care scopul
principal este propagarea Evangheliei până la marginile pământului, fără o
catehizare serioasă, gnosticismul închide porţile propriilor şcoli şi se
transformă, rezumându-se la transmiterea gnozei în taină de la maestru la
ucenic.
Studiul domnului Francisc C.
Burkitt poate fi înţeles drept o serioasă aplecare asupra adevărurilor
gnostice, istorice şi dogmatice în relaţie cu creştinismul, dar mai ales a
gnosticismului, privit ca sistem de sine stătător, care trăieşte totodată un
dublu paradox, infuenţând şi lăsându-se influenţat de creştinismul ajutat de
ciocnirea cu gnosticismul, să ajungă religie dominantă în lumea păgână, fără
însă a reuşi ca vreodată să domine sau mai mult, să elimine mişcarea gnostică.
d.p.a.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu