Allan Kardec :: Spiritele printre noi. Moduri concrete de a comunica cu spiritele

Traducere şi adaptare de

Michael T. Grecu

Ed. Star-Limit, Bucureşti, 1995

197p., ISBN: 973-96466-1-1

Allan Kardec poate cu certitudine fi considerat unul dintre puţinii iniţiaţi europeni ai tărâmului ocult. Despre viaţa şi activitatea sa s-a scris suficient de bine chiar şi la noi, motiv pentru care nu voi insita asupra acestor aspecte.

Titlul în discuţie, trece cu mult de graniţa unui „catehism de spiritism”, aceasta cu toate că are numeroasele sale elemente teoretice, fundamentale pentru înţelegerea fenomenului. Nu au rost discuţiile pro şi contra în legătură cu practica spiritistă, aceasta pentru că oricum spitiele vor fi invocate de cei dornici de a le afla secretele. Ce rămâne interesant, e că spiritismul lui Kardec se pliază oarecum pe doctrina creştină (romano-catolică), la origine fiind catolic, atunci când vorbeşte despre focul etern, infern, ispăşirea de păcate, paradis, pedepse eterne sau purgatoriu. Influenţa protestantă (oferită de educaţia şcolară), face ca lucrarea sa să-i fie pigmenatată cu discursul despre fatalitate; după cum practicile sau mai degrabă teoriile orientale îi influenţează viitoarea doctrină spiritistă atunci când vorbeşte despre metempsihoză şi / sau reîncarnare, şi exemplele pot continua cu cele preluate din lumea ocultismului, a magiei sau demonologiei europene şi de aiurea.

Când vorbeşte despre scara spirituală (a spiritelor), despre tipurile de apariţii şi de mediumi, despre morala acestora (a mediumilor şi a lumii spirituale), despre relaţia cu spiritele în afara şi în timpul şedinţelor de spiritism, precum şi despre limbajul (dialogul) deopotrivă iniţiat de ambele părţi, prin scriere, posesiune, materializări etc., afirmăm în mod clar originalitatea spiritismului lui Kardec.

Cert este că subiectele de studiu ale ştiinţei spiritiste, dezbătute aici de Kardec, precum şi sfaturile pentru începători, transformă un simplu subiect de informare într-un adevărat „manualul de spiritism”, despre practicarea căruia îmi permit să rămân la îndoielile mele ce în mod evident nu au legătură cu lucrarea de faţă.

d.p.a.