Ieromonah Benedict Stancu :: Sfinţi şi mari duhovnici despre exorcizare şi tămăduire

Ed. Sofia, Bucureşti, 2012

173p., ISBN: 978-973-136-306-6

Este prima lucrare (practic o antologie de texte) în care se recunoaşte că unii preoţi deschid Evanghelia, o formă de mantică „sfântă” ce are ca scop elucidarea dilemelor mai mult, sau mai degrabă puţin existenţiale, ale credincioşilor.

La fel de interesant este şi faptul că autorul are o poziţie tranşantă împotriva celor care au impresia că sunt exorcişti şi ca atare practică exorcismul punându-se pe ei, dar mai degrabă pe posedat, în postura de victimă. Se iau în discuţie şi se combat metodele utilizate de monahul condamnat pentru uciderea unei tinere în ceea ce presa va numi „dosarul Tanacu”, asupra căruia pe larg se va apleca, dar dintr-o altă perspectivă, ieromonahul Baştovoi. Această poziţie e susţinută fără ca autorul cărţii de faţă să specifice că practicile barbare condamnate de el fac referire la cazul Tanacu. Se observă apoi influenţa lui René Girard ce prezintă ipoteza inexistenţei diavolului ca metodă eficientă de seducţie demonică (p.20). Deşi pare că-i deacord cu Sfântul Vasile cel Mare care susţine faptul că „Răul nu este decât lipsa binelui” (p.25), spre finalul lucrării, ieromonahul Benedict afirmă de asemenea tranşant că „răul nu este, desigur, o simplă absenţă. Dimpotrivă, este o prezenţă: prezenţa unui lucru întunecos” (p.77 ş.urm.), fapt ce mi se pare că intră în contradicţie cu ceea ce credea Vasile cel Mare. Or ştim că un sfânt nu trebuie contrazis. Dacă se supără?

Desigur, Dumnezeu nu este autorul răului, dar îl foloseşte pentru că încearcă şi pedepseşte prin intermediul acestuia, desigur, pentru a aduce omenirea la pocăinţă. Tot El întoarce, printr-o metodă care mi se pare mai degrabă magică, blestemul nefondat împotriva celui care-l enunţă (p.92-97). Deochiul este tot un blestem, recunoscut de Biserică şi pentru care există rugăciuni (p.86-87). Mi se pare însă absură discuţia despre pedepsirea (blestemul) copiilor pentru faptele părinţilor (p.96-97). Dar trebuie să explicăm cumva faptul că ne mor pruncii. Cine e vinovat pentru asta? Noi!

Aflăm că duhurile rele iradiază (probabil energie); ele locuiesc în apă, foc bani, lucruri frumoase şi altele, aceasta pentru că se pot comprima şi dilata după voie, toate făcându-le pentru a-l pierde pe om (p.33), prin nălucirile  - cum ar fi vedeniile şi lumini globulare (p.98-101) - ce le produc în această lume (p.55), desigur în mod controlat de către ierarhia cerească. Demonismul uman pare a da clasă demonilor, aceasta pentru că îmbracă uneori haina sărăciei şi a mizeriei (p.35), tocmai pentru a crea o falsă impresie de modestie, în spatele căreia se ascunde o răutate profundă. Ceva de genul: „silvuple' misiu”.

Pentru că răul nu e legat în mod „fiinţial de trup şi de lume” (p.61), căci dacă ar fi fost astfel, Hristos nu s-ar fi putut întrupa (p.80), el poate fi exorcizat, termen ce în greacă semnifică a conjura sau a lega pe cineva prin jurământ (p.62). Autorul susţine că exorcismul este „o lucrare specific Bisericească” (p.63), ce-L are ca model pe prim exorcist, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Sigur oportunişti, exorciştii evrei, independent de apostoli, s-au folosit de numele Mântuitorului pentru a alunga demonii, uneori această metodă fiindu-le spre folosul, alteori în detrimentul lor. Din acest motiv, pentru a nu exista riscuri, doar cei numiţi, adică urmaşi ai apostolilor, deci numai creştin, au dreptul de a alunga duhurile necurate (p.68-74), la început prin formule simple de exorcizare, iar mai apoi, prin citirea molitvelor (p.74-75) nişte rugăciuni elaborate.

Autorul recunoaşte că exită o realitate diabolică, o putere maleefică a întunericului (p.78-79), ce a ales prin începătorul ei Satan, să-l urască pe Dumnezeu. Dar ceea ce cu adevărat mi-a plăcut, a fost sinceritatea de a recunoaşte că: „noi nu ştim nimic despre această catastrofă iniţială ce s-a produs în lumea spirituală – despre această ură împotriva lui Dumnezeu, ...şi despre apariţia straniei realităţi a răului care nu a fost nici voit, nici creat de Dumnezeu” (p.79). Despre această realitate, vorbim doar din propria noastră experienţă, încheie autorul, uitând parcă complet de revelaţia supranaturală oferită profeţilor şi Sfinţilor Părinţi. Cert este că „răul nu poate di explicat” (p.80).

Vrăji, talismane, îngeri păzitori şi multe altele fac interesantă lectura printr-o abordare ce o recunosc oarecum inovatoare comparativ cu limbajul de lemn al textelor bisericeşti, ce merg strict pe linia dogmei şi care spun, acelaşi lucru de o mie de ori dar de fiecare dată cu alte cuvinte. Cartea merită citită ca o mostră a demonologiei creştin-ortodoxe a secolului XXI.

d.p.a.