Traducere şi îngrijire ediţie de
Alexandru Anghel
Ed. Herald, Bucureşti, 2007
280p., ISBN: 978-973-111-014-1
Savantul
şi teosoful George Robert Mead (1863-1933) a publicat la Londra în 1906 Thrice
Great Hermes, vol.I, tradus şi publicat la noi mulţumită interesului permanent
al editurii Herald de a aduce la lumină studii noi şi vechi deopotrivă. Din
păcate însă, descoperirile întâmplătoare ale corpusului gnostic de la Nag
Hammadi din anul 1945 nu l-au prin în viaţă pentru a se putea bucura de
eventualele revizuiri ale lucrării, precum şi de bucuria de faptul că multe din
constatările sale ce se bazau pe intuiţie se regăsesc în evangheliile gnostice
de care nu avea cunoştinţă deloc sau integral. Chiar şi aşa, date fiind aceste
lipsuri, lucrarea lui Mead rămâne un etalon printre scrierile vremii. La
aceasta se mai adaugă şi că autorul a fost ignorat în cercurile elitiste ale
vremii din cauza statutului să de teosof, un fel de „speculant” al
interpretării textelor sacre, ce se bazează mai mult pe intuiţie, chiar şi
atunci când doreşte o abordare profund ştiinţifică ca aceasta. Mai deschis la
nou, Jung ce însuşi era prins în pătrunderea psihologică a reacţiilor alchemice
şi ale gnozei generată de hermetism, deci tot un neconvenţional al vremii, nu a
ţinut cont de acest lucru, atunci când spre sfârşitul vieţii l-a vizitat la
Londra.
Nu
trebuie uitat de asemenea nici faptul că pentru descâlcirea originilor istorice
şi religioase ale gnosticismului cercetătorii se loveau la acea vreme aproape
integral de sursele creştine, ce erau unanim considerate „ştiinţifice” (vanitatea
academică nu dorea un conflict deschis cu cea bisericească), situaţie care s-a
dovedit în mare parte falsă, dar din păcate mult mai târziu, când cercetarea
gnosticismului a luat amploare. Scrierile Sfinţilor Părinţi şi Scriitori Bisericeşti
sunt aproape singurele lucrări care părtinitor aduc foarte multe referiri cu
privire la gnoză. Trimiterile la gnosticism sunt de foarte multe ori greşite.
Se fac confuzii atunci când se vorbeşte despre unele mişcări eretice, aceasta
pentru că autorii creştini nu au intrat în mod real în contact cu reprezentanţii
şi scrierile ce le condamnau. Sursele acestea (creştine) sunt pur apologetice,
adică de apărare a credinţei (prin credinţă trebuie înţeleasă dogma) care
direct sau tangenţial se întâlnea cu unele dintre mişcările gnostice aflate şi
ele în permanentă mişcare (migrare) şi transformare (singretică şi nu
dogmatică). Iată de ce, cercetarea autorului nostru merită un respect deosebit,
pentru că-şi doreşte independenţa, alegând cu înţelepciune atunci când este
vorba de sursele creştine (îi preferă pe Augustin şi Origen) dar şi filosofice
(Plotin).
Abordând
din această perspectivă gnosticismul el revoluţionează cumva cercetarea, în
sensul că renunţând masiv la sursele creştine, probabil şi din cauza
construcţiei sale intelectuale, teosofice, se va axa doar pe puţinele texte
gnostice cunoscute la acea vreme, cum este spre exemplu Phistis Sophia,
pe care le pune în relaţie cu descoperirile textelor lui Hermes, de care
înaintaşii săi renaşcentişti s-au preocupat la modul cel mai serios cu putinţă să
le recupereze.
Robert
Mead este cât se poate de clar că originile „dogmatice” ale gnosticismului se
află în ştiinţa lui Hermes, de a cărui profunzime creştinismul nu a avut
niciodată o reală şi implicit profundă cunoaştere. Cu un cuprins extrem de
bogat se iau în discuţie atât de multe teme, încât e imposibil de a aminti cel
puţin pe una, fără a o ignora pe nedrept pe alta, motiv pentru care îi vom lăsa
cititorului datoria de a-l descoperi prin lectură, pagină cu pagină.
d.p.a.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu