Traducere de
Beatrice Stanciu
Ed. de Vest, Timişoara, 1992
150p., ISBN: 973-36-0126-8
Orice
formă de iniţiere, presupune manifestarea revelatoare a gnoze, după cum hermetismul
nu reprezintă nimic altceva decât secretul inviolabil împărăşit de zeu primului
iniţiat uman Hermes, ce prin cunoaştere dobândeşte iluminarea, stare ce-l va
defini prin atributul divino-uman: „Cel-de-Trei-ori-Mare”.
Avem
deci o revelaţie directă pe care Hermes o predă mai târziu sub o formă
ocultată, transformându-o prin predania orală şi mai apoi scrisă, în ceea ce aş
putea numi cea complexă tradiţie magico-religioasă a Europei. Hermetismul nu se
va reduce doar la a produce sau îmbogăţii ştiinţe ca astrologia, magia sau
alchimia. În el se revelează, păstrează şi redescoperă cunoaşterea, care, în
contact cu sufletul uman se dezvoltă în mai multe ştiinţe oculte. Vedem cum,
spre exemplu, hermetismul reprezeta o importantă sursă de informare pentru
lumea gnozei iudeo-creştine sau a filosofiei greceşti târzii reprezentată prin
neoplatonism. Hermetismul e cel care pune bazele hermeneuticii ca ştiinţă, fără
de care ar fi fost imposibilă spre exeplu, înţelegerea actuală a anumitor
pasaje din Canonul Sfintelor Scripturi. Să nu uităm de influenţa hermetismului
asupra antropologiei, a simbolismului psihologic al lui C.G. Jung şi lista
poate continua.
De
fapt, care este aportul lui Hermes, aceasta dacă a existat vreodată? Se crede
că el a lăsat în urma sa o serie întreagă de lucrări ce mai târziu au fost adunate
în Corpus Hermeticum, dintre care „Tabula smaragdina” e considerată a fi
cea mai importantă (veţi vedea şi de ce, dacă citiţi lucrarea). Mi s-a părut că
în centrul mesajelor acestor revelaţii nu se află Dumnezeu sau zeii, ci omul,
aceasta pentru simplu fapt că „Nous-Dumnezeu îl crează pe Om după chipul
său şi îi dă în grijă Creaţia. Omul, însă, sedus de opera demiurgului, a vrut
şi el să creeze şi „să cunoască puterea celui ce domneşte prin foc (p.33, I,13).
De aici decurge fatalismul în toate acţiunile „măreţe” ale omului şi apocalipsa
provocată de părăsirea umanităţii de către zei (p.38-39).
Există
însă o speranţă ce o regăsim în gnosa hermetică rămasă, aceasta după ce actul
revelator a luat sfârşit. Cunoaşterea rămasă atât în urma zeilor, cât şi cea
revelată de Marele Unu, nu şi-ar fi găsit rostul dacă umanitatea nu ar realiza
că dincolo de trup se află sufletul ce caută continuu starea-i iniţială de
puritate. În momentul în care eliberarea devine în sine un scop, se nasc
ştiinţele oculte care ar trebui să-i slujească ca suport şi resort (dar nu ca
religie) al ascensiunii cereşti, spre lumina lui Nous-Dumnezeu, „singura
capabilă să spargă izolarea în care se află individul” (p.52).
Voi
încheia adăugând doar că se poate discuta despre o tradiţie hermetică europeană
abia spre sfârşitul Renaşterii, după ce se reuşeşte miracolul recuperării şi
traducerii lucrărilor hermetice obţinute cu greu prin filieră arabă, aceasta
după ce, din secolul VI, până în secolul IX, nu mai ştim nimic sigur cu privire
la istoria hermetismului, acesta părând că a dispărut o dată pentru totdeauna. Rolul
redescoperirii ocultului de către „nebunii” Renaşterii e poate la fel de mare
ca acela al descoperirii textelor de la Qumran, dovadă în acest sens stând excepţionalul
studiu al domnului Shumaker dedicat ocultismului
Renaşterii. De la Renaştere şi până în zilele noastre, istoria hermetismului se
diluează aproape brutal prin secţionarea ei de către societăţile secrete şi
discrete ale Occidentului. Dar acesta este deja un alt subiect.
d.p.a.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu