Alexandru Pop :: Dicţionar de alchimie ilustrat

Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006

215p., ISBN: 978-973-697-785-5

Până acum, după cunoştinţa mea, acesta ar fi primul dicţionar dedicat alchimiei, apărut în limba română. Aş putea spune că el apare ca o continuare firească de explicare a cele două lucrări mai înainte publicate (Alchimia (1998), Fundamentele Alchimiei (2002), prin aceea că, dicţionar fiind, extrage şi expune în articole ce sunt însoţite de foarte multe imagini, toate elementele luate în discuţie în studiile mai sus amintite. În primul rând el vine în ajutorul cititorului pasionat de alchimie, uşurându-i înţelegea studiilor mai sus amintite, precum şi a alchimiei privite în general.

Pe lângă cele aproape 150 de figuri ce „împânzesc” dicţionarul nostru, descoperim numeroasre tabele pline de cifre şi simboluri alchemice explicate, alături de mai multe planşe color, după cum la final, autorul reeditează în varianta color, anexa de simboluri alchemice ce au fost publicate, după cunoştinţa mea, pentru primadată în studiul din anul 1998.

Avem în faţă un dicţionar alchemic „generalist”, care în mod clar nu poate emite pretenţia de a cuprinde întregul spectru de noţiuni alchemice şi cu atât mai puţin de a-l aprofunda. Nici nu cred însă că autorul şi-a propus vreodată aceasta. A reuşit însă să ofere viaţă unei lucări în care a surprins în chip eficient esenţialul, pe care de altfel l-a şi expus foarte bine, clarificându-ne astfel confuziile, dar mai ales luminându-ne necunoaşterea.

d.p.a.

Alexandru Pop :: Fundamentele Alchimiei

Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002

343p., ISBN: 973-35-1429-2

Dacă Alchimia, publicată în 1998 este o expunere generală asupra teoriilor şi practicilor alchemice, în studiul de faţă autorul face o prezentare generală, istorico-teoretică a grupului de elemente ce extrase din alte ştiinţe, alcătuiesc până la urmă alchimia. Privite astfel lucrurile, se constată că, cel puţin în teorie, alchimia exista deja cu mult înainte de a fi structurată ca ştiinţă, aşa cum, începând cu Evul Mediu şi continuând cu Renaşterea, va fi cunoscută în Europa Occidentală.

Bazele alchimiei europene, după Alexandru Pop, se regăsesc în gândirea greacă, în principal în cea filosofică, plecând de la hylozoismul ionian şi până la stoicism. Alţii merg însă mai departe, până la apusul filosofiei greceşti, în neoplatonism, curent ce sintetizează nu doar filosofia greacă ci se lasă influenţat de-o potrivă de ştiinţele oculte şi mai ales de magie. Neoplatonismul apare la Pop asociat secţiuii dedicate credinţelor mistice, alături de gnosticism, hermetism, kabbală şi mistica creştină.

Practica magică, este şi la autorul nostru parte integrantă a sistemului alchemic, însă nu prin filiera filosofiei, ci, pur şi simplu, ca ştiinţă ce avea să-i dăruiască alchimiei din cunoştinţele sale despre creaţie, deopotrivă materială şi spirituală. Sigur, accentul se va pune pe magia naturală / medicală. Astrologia se va vedea şi ea implicată, în sensul că mişcarea planetară şi operaţiile alchemice sunt într-o permanentă relaţie.

Alexandru Pop :: Alchimia

Oradea, 1998

176p., ISBN: 973-98319-5-8

După cunoştinţa mea, aceasta este prima lucrare generală dedicată alchimiei apărută la noi şi scrisă de un român, despre care afirm din capul locului că reprezintă rodul unei profunde pasiuni pentru, cea mai hermetică dintre ştiinţe. Preocuparea domnului Pop faţă de istoria şi actul alchemic, e potenţată încă din tinereţe de preocuparea manifestată faţă de chimie, căreia îi dedică de altfel, întreaga viaţă profesională. Avem de-a face deci cu primul chimist român, ce în cunoştinţă de cauză, scrie o carte despre alchimie, fără a se arăta speriat de consecinţe din partea breslei şi ale regimului.

Începută în 1975 şi terminată în 1985, scrierea rămâne mai bine de treisprezece ani în manuscris, pentru că pur şi simplu nu a reuşit să treacă de absurda cenzură comunistă.

Studiul, foarte bogat în ilustraţii (parte din ele color, precum şi majoritatea din caracterele sau simbolurile alchemice cele mai des utilizate), cu o bibloiografie selectivă pe măsură, este împărţit în şase capitole ce urmăresc succint, precum un curs de facultate, „cosmogonia”, teoriile şi limbajul alchemic, după cum şi influenţa alchimiei asupra unor domenii ale ştiinţei şi literaturii.

De asemenea, un rol foarte important îl deţine capitolul (V) în care e prezentat pe larg portretul alchimistului ideal, Bernardus, conte de Treviso (n.1406), ce şi-a dedicat întreaga viaţă Marii Opere, trecându-şi complet existenţa prin chinurile transformării personale, ca o reală dovadă a existenţei unei spiritualităţi aparte, cea alchemică. De altfel, iată cum defineşte autorul alchimia ce-i apare ca „o filosofie a perfectibilităţii, un domeniu al cunoaşterii care vizează teoretic şi practic vocaţia desăvârşirii Fiinţei în umanitatea ei” (p.10).

Paul Ştefănescu :: Magia neagră

Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2003

174p., ISBN: 973-85867-2-0

Pentru Paul Ştefănescu Magia, fie ea şi neagră, este o artă. Spaţiul cercetării magicului e preocuparea supremă a cercetărorului nostru care peste câţiva ani va publica o lucrare despre spiritism, la care am făcut referire cu ceva timp în urmă.

Pentru el, Magia neagră nu este nicidecum vrăjitorie, după cum nu trebuie confundată cu satanismul sau francmasoneria, după cum susţin unii care se află într-o gravă confuzie. Cercetarea domnului Ştefănescu ridică însă unele pericole, pentru că se face prezentarea unei arte sau ştiinţe care până la urmă nu urmăreşte un efect benefic, indiferent cât de dibaci e magul ce o practică. Mai mult, cu atât e mai periculos, cu cât e mai bine pregătit. La fel ca Magia înaltă sau „angelică” (albă), Magia neagră, de cele mai multe ori necromantă ce decade uneori în demonolatrie sau vrăjitorie, face uz la rândul ei de nume divine, angelice, ori apelează la alte puteri, cuvinte sau obiecte sfinte, fap care însă nu o absolvă de rezultatele distructive.

Invocarea spiritelor demonice şi necromantica, chiar şi pentru „uzul intern”, adică din dorinţa de a cunoaşte anumite taine, sau pentru a activa anumite potenţe latente şi implicit naturale din noi sau de aiurea, toate constituie până la urmă un act de îndrăzneală, ce violează legile divine şi care, în funcţie de rezultate, poate aduce repercursiuni deosebite, de multe ori fatale.

G.R.S. Mead :: Orfeu. Teogonia şi misteriile orfice

Traducere din limba engleză de

Stela Gheţe

Ed. Herald, Bucureşti, 2012

234p., 22,00 lei

ISBN: 978-973-111-345-6

La mult timp după apariţia în limba română a lucrărilor despre Orfeu, ale domnilor André Boulanger (1992) şi Reynal Sorel (1998), iată că acum apare un studiul extrem de bine documentat, cel al domnului Mead, în care se sistematizează teoriile cu privire la originile orfismului şi dezvoltarea mistică a orfismului. Aici ni se oferă catalogul scrierilor orfice, trecându-se mai apoi la detalieri cu privire la teologia şi mai ales triadele teogoniei orfice, la treimea şi tetrada cosmogonică şi de aici, ca o rezultantă, se face trecerea în revistă a panteonului, misterului, simbolismului şi disciplinei orfice, totul culminând, la final, cu vestita doctină a renaşterii.

Studiul lui Mead pot spune că oferă o viziune nouă şi implicit amplă, mai cu seamă asupra triadelor ce formează ordinele puterilor divine din teogonia orfică, despre care trebuie să recunosc că mi-a luat ceva timp până le-am înţeles. Pentru el problema treimii nu este deci apanajul creştinismului şi de aici teoria asemănărilor dintre orfism şi creştinism propusă cu mult timp în urmă de Boulanger. El va lua însă în discuţie, atunci când vorbeşte despre originile orfismului, posibilitatea debitării unor teorii exagerate, ce pot fi, de ce nu, susţinute „ştiinţific”, situaţie de care se va feri cu abilitate pe întreg parcursul expunerii sale. Echilibul în cercetare, prezentare şi evaluare, e unul din punctele forte ale lui Mead.

Radu Drăgan :: Piatra filosofală. Spaţiu, spirit şi materie în tratatele alchemice de la sfârşitul Renaşterii (1595-1624)

Traducere în limba română de

Stela Gheţe

Ed. Paideia, Bucureşti, 2010

528p., ISBN: 978-973-595-601-0

Orice studiu serios dedicat alchimiei se constituie dintr-o muncă titanică şi aceasta din cel puţin două motive: Pe de-o parte este vorba de aducerea împreună a unui material bibliografic, extrem de zgârcit în explicaţii, mai cu seamă dacă ai în vedere sursele cele mai vechi cu putinţă, şi „traducerea” lui astfel încât să devină accesibil înţelegerii unui public care, ce-i drept, trebuia ca mai înainte să fi  fost puţin familiarizat cu elemente de simbolism şi practică alchemică.

Autorul nostru face ca un concept, acela de spaţiu, să fie urmărit de-a lungul întregii istorii a alchimiei în perioada ei de înflorire, Renaşterea, traducând pentru noi şi ordonând toate acele aspecte (concepte) ce formează la un moment dat fenomenologia unei idei ce mai apoi se va coagula într-o lucrare de doctorat de mai bine de 500 de pagini, extrem de bine scrisă şi documentată. Am citit cu cea mai mare plăcere textul, urmărind cu atenţie modul în care Drăgan construieşte din concepte filosofice şi simboluri piatra filosofală care nu este altceva decât materia spiritualizată, a cărei proces de formare se derulează în realitatea noastră spaţială.

Accentul construcţiilor ce formează procesele alchemice se axează în primul rând pe înţelegerea evoluţiei lor conceptual-istorice, adică pe modul în care ele suferă transformări ale sensurilor de la Antichitate în Renaştere, motiv pentru care, atunci când sensurile sunt depăşite, se impune apariţia unor noi simboluri care să facă cursiv procesul de transformare al „plumbului” în „aur”. În linii mari, sursele din care alchimia îşi extrage seva sunt filosofia greacă, gnoza ereticilor, magia şi uneori, creştinismul.

André Boulanger :: Orfeu. Legături între orfism şi creştinism

Traducere de

Dan Stancu

Ed. Meta, Bucureşti, 1992

159p., ISBN: 973-95799-0-6

Încă de la începutul apariţiei sale, creştinismul nu a fost lipsit în dezvoltarea sa dogmatică de influenţa iudaică pe de-o parte şi de cea filozofică sau grecească, pe de alta, motiv pentru care autenticitatea noii religii pare pentru autorul nostru, că suferă un proces de diluare în celelalte două, din care spasmodic încearcă să se ridice ca mai apoi, reuşind (se va vedea cum) să se desprindă definitiv de ele, să se declare imediat ca entitate născută (din Hristos) şi implicit autentică dovedindu-şi în final, superioritatea dogmatică, în care André mi se pare că vede un extract prelucrat al vechiilor misterii.

Cu toate că e complicat de a stabili limitele acestor influenţei, autorul recunoaşte pe lângă dificultatea de a le preciza profunzimea şi faptul că există o similitudine, nu neaparat în sensul sincretic, ci mai degrabă într-unul imitativ între creştinism şi orfism. Trebuie înţeles că se face referire la o religie tânără (creştinismu) ce nu-şi dezvoltă doctrina utopic într-un mediu „păgân”, ci una care în chip absolut real înglobează în propria-i construcţie încă de la început entităţi umane ce aduc cu sine bagaje de cunoştinţe (culturale şi religioase) pe care mai apoi le adaptează sau le leapădă în funcţie de calitatea programului catehetc. Elementele păgâne care rămân, fie alcătuiesc treptat corpul sincretic al tinerei religii, fie într-o formă imitativă se transformă („încreştinează”), prin aceasta înţtlegându-se că se suprapun, de data aceasta ca elemente „creştine” peste vechile tradiţii. Situaţia sărbătorilor păgâne înlocuite de cele creştine reprezintă dacă vreţi, cel mai elocvent exemplu, în sensul că vechii titulari cu toate că se schimbă, rămân totuşi sensurile vechi spirituale peste care se suprapun doar ca un plus, ideile dogmatice îmbrăcate în straie de sărbătoare.

Reynal Sorel :: Orfeu şi orfismul

Traducere de

Florica Bechet

Ed. Teora, Bucureşti, 1998

159p., ISBN: 973-601-811-3

Orfismul, mişcare religioasă ce se dezvoltă în Grecia în jurul secolului VI î.Hr., contestă credinţa general declarată şi acceptată în eterogenitatea dintre zei şi oameni. Orfismul poate fi încadrat în categoria religiilor de misterii, ce-i acordă sufletului uman importanţa meritată, ce începe cu trezirea din somnul iluziilor oferite de credinţele greşite. Orfismul pune pe primul plan grija ce ar trebui să o avem încă din această viaţă pentru sufletul nostru care, la momentul prescris de zei, va trece, poate pentru veşnicie, în lumea de dincolo. Optimismul orfic stă tocmai în aceea că e posibil ca soarta ce „ne-o scriem” în această viaţă, să poată îmblânzi destinul sufletului în lumea de dincolo.

Pe de altă parte, scopul sistemului orfic este şi acela de a ne descoperi diferenţele substanţiale ce există între entitatea noastră spirituală şi cea a zeilor şi de aici, ca o rezultantă clară, soarta diferită de a acestora. Singura asemănare stă în nemurire şi de aici speranţa reîncarnării, ca formulă de scăpare din tărâmurile Hadesului. În acest sens vorbim de influenţarea destinului. Reţeta salvării sufletului stă în perfecta cunoaştere a lumii de dincolo, a numelor zeilor şi a riturilor prin intermediul cărora poate fi manipulată soarta. De aici întreaga cosmogonie orfică, foarte complicată şi plină de simboluri, din care, din păcate ni s-a păstrat foarte puţin.

Majoritatea surselor bibliografice vechi sunt, de mâna a doua, puţine „piese originale” trecând proba timpului. Pierderea originalelor face dificilă înţelegerea întregului sistem, dar nu imposibilă şi de aici dorinţa lui Sorel de a-l reconstitui, cel puţin în parte. Este deci şi cazul autorului nostru care în cinci capitole reuşeşte să ofere o viziune, cred eu clară, asupra a ceva ce trebuie reconstituit în cea mai amare parte din surse independente, unele considerate apocrife, o muncă titanică ce merită a fi pe deplin apreciată.

*** :: Minuni ale sfinţilor îngeri

Traducere din limba greacă de

Ion Andrei Ţârlescu

Ed. Bunavestire, Bacău, 2002

223p., ISBN: 973-8071-58-5

Experienţa angeologică mai nouă, din perspectiva religiei creştine, este motivul apariţiei acestei colecţii de întâmplări cu oameni obişnuiţi, sfinţi şi creaturi cereşti.

Sub forma numeroaselor exemplificări, ne sunt relatate, oarecum tematic, o serie întreagă de evenimente extraordinare, ce de cele mai multe ori ca bază credinţa, fundament al religiei creştine. Un plus la perspectiva dogmatică şi istorică, ne este oferit spre finalul lucrării de experienţele ce ne descoperă o lume angelică încă deosebit de activă, aceasta pentru că majoritatea evenimentelor relatate nu coboară mai jos de secolul X. Este dacă vreţi dovada faptului că îngerii se mai ocupă de cei care doar cred.

Arhanghelui Mihail şi Gavril, îngeri „ai poporului”, războinici, păzitori, cântăreţi, a căror înălţime atinge uneori doi metrii, sau ce apar în extazele sfinţilor şi lasă în urmă o mireasmă nepământeană („spirituală”), toate acestea şi multe altele fac încă parte din fenomenologia manifestărilor „ortodoxe” angelice în relaţia lor permanentă cu lumea materială. De cele mai multe ori ei respectă în chip riguros dogma creştină, cu toate că nu întotdeauna se întâmplă să ţină cont de limita legii.

La un moment dat citim despre un „înger al morţii”, ce ţine în mâna sa o seceră (p.139), instrument ascuţit ce urmează a lua viaţa unui om. Alţi îngerii, precum nişte cronometre, numără clipele rămase din viaţa pământeanului a cărui destin pare a fi pecetluit. Probabil, motivul este unul evanghelic, în care se aminteşte de „secerătorii” de la sfârşitul timplului, ce vin să despartă grâul de neghină. Deosebirea constă în aceea că în cazul prezentat la început, secerătorul ia viaţa unei cuvioase şi nu a unui păcătos. Ori se gâdea evanghelistul că cei buni sunt luaţi iar cei răi sunt lăsaţi? Probabil că nu, pentru că cei blânzi vor moşteni pământul.