pr.dr. Eugen Jurca :: Cateheza baptismală în antichitatea creştină, vol.I

Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009

ISBN: 978-973-141-149-1. 253p.

Cateheza baptismală reprezintă pe scurt învăţătura de credinţă (dogmatico-morală) creştină ce educă pe acela care are în intenţie trecerea de la statutul de idolatru (păgân), la acela de creştin.

Lucrarea părintelui Jurca este pe de-o parte rodul unei munci de compilaţie, iar pe de alta, a uneia de explicare a textelor antice creştine selectate şi publicate în acest prim volum. Prin această abordare practică înţeleg că în cea mai mare parte demersul autorului a fost îndreptat spre oferirea înspre lectură a acelor scrieri ce aparţin creştinismului primelor veacuri cititorului care la rândul său să-şi facă el însuşi o idee cât mai clară asupra întregului proces de încreştinare a păgânismului antic.

Nu aş putea spune că munca de „recrutare” a textelor diferiţilor autori creştini reprezintă în sine o activitate ce necesită ani de studiu, după cum nici explicaţiile oferite în cele câteva zeci de pagini de la finalul lucrării, reprezintă efectul unor cercetări adânci, însă ceea ce cred că este cu adevărat lăudabil, e aceea că autorul reuşeşte să aducă într-un singur volum o temă ce dacă vrem, poate fi cu atenţie urmărită fenomenologic şi deci înţeleasă mai ales sub aspectul ei evolutiv, sub aspectul ei moral, liturgic şi de ce nu, demonologic, aceasta pentru cine deţine o cunoşatere cel puţin medie a dezvoltării creştinismului din acele vremuri.

Sigur, fiecare autor hotărăşte structura lucrării sale, după cum şi modul de abordare a textelor ce urmează a fi citate. Pentru cititorul ce dispune doar de volumul întâi (cum sunt şi eu spre exemplu), şi care nu deţine decât lecturi minimalre înspre medii cu prvire la istoria creştinismului primar, lucrarea de faţă nu spune mai mult decât că e o înşiruire de texte preluate din autorii creştini necunoscuţi şi cunoscuţi, fără a reuşi în speţă să ofere explicaţii pe text, măcar sub formă de note şi să aducă lumină acolo lectura unui ochi neavizat nu observă nimic. Explicaţia de final, sub forma unui rezumat, aduce după părerea mea, prea puţine elemente informaţionale care să explice complexitatea fenomenologică a mulţimii de texte citate în primele 193 de pagini.

D. P. Walker :: Magia spirituală şi angelică. De la Ficino la Campanella

Traducere şi îngrijire ediţie:

Maria Genescu

Ed. Herald, Bucureşti, 2010

ISBN: 978-973-111-189-6. 291 p.

Dacă Wayne Shumaker ne aduce spre lectură o foarte bună introduce în ocultismul Renaşterii, Walker aprofundează un segment al acesteia: magia de la Ficino la Campanella. Pentru renaşcentişti existau două feluri de magie: naturală sau nondemonică (a evocării numelor şi confecţionării talismanelor) şi demonică de care astrologia nu se va detaşa ci, din contră, îşi va găsi aportul în tehnicile orare de evocare demonică. După efectele magice, Bruno şi Campanella împart magia în subiectivă şi tranzitivă, proiectându-o cumva în spaţiul psihologiei. În contrast cu succesul acestora, magia lui Ficino, n-a avut niciodată succes la publicul larg, chiar dacă spre exemplu, în 1463 va fi primul care-l va face cunoscut occidentului pe Hermes Trismegistul, prin traducerea Tabula Smaragdina. Nu doar că se păstrează ideea antică ce supravieţuieşte Evului Mediu, conform căreia fiecare planetă îşi are demonul ei, ci, mai mult decât atât, se merge mai departe, în sensul că magicianul chiar poate crea astfel de fiinţe. Evident se încearcă punerea la punct a unui limbaj magic, materializat prin litere „spirituale” şi nume divine, demonice sau angelice, de care, spre exemplu, nu erau străini nici caldeeni, despre a căror magie ne vorbeşte pe larg într-un excepţional studiu, François Lenormant.

Fiecare maestru al Renaşterii îşi aduce aportul în cunoaşterea magică. La polul opus al magiei lui Ficino se află cea practicată de Paracelsus, în care, după autorul nostru, „demonii sunt prezentaţi la lumină” (p.110. După magul alchimist, Trithemius va păstra aceeaşi linie directoare, doar că va masca prezenţa demonică înt-un sistem criptografic ce va constitui corpul cărţii Steganografia (p.114). Doar Agrippa mai îmbunează tonul, luând apărare magiei naturale a lui Ficino, căreia îi face chiar o prezentare completă (p.116).

François Lenormant :: Magia la caldeeni

Cuvânt înainte de:

Constantin Daniel

Traducere din limba franceză şi

anexe de: Gabriel Avram

Ed. Herald, Bucureşti, 2011

ISBN: 978-973-111-243-5. 236 p.

Chiar dacă această excepţională lucrare a văzut lumina tiparului cu foarte mult timp în urmă, în anul 1874 la Paris, ea se impune şi astăzi ca absolut necesară publicului cititor român preocupat de istoria religiilor în general, dar mai cu seamă celui axat pe studierea istoriei magiei şi a demonologiei.

Demonologia asiro-babiloniană, pe cât de complexă, pe atât de misterioasă, evidenţiază cu grijă atributele fiecărei fiinţe demonice în parte, ierarhia lor fiind savant clarificată (p.45). Până la momentul la care autotul scria aceste rânduri, erau cunoscute cinci clase de demoni, general structurate în câte şapte subgrupe. Ierarhizarea avea ca bază misterioasa legătură dintre atribute, reflectate în numele acestora (p.47), de unde şi importanţa recunoaşterii lor.

Autorul mai încearcă o ierarhizare în funcţie de numărul spiritelor şi a relaţiei pe care o dezvoltă cu lumea creată, de la cele mai înalte planuri la cele mai inferioare, o structură extrem de bine prezentată şi argumentată cu nume şi atribute ce evident sunt imposibil de amintit aici.

Apare evidentă şi ideea dualismului, dar nu unul zoroastrian, radical. Demonii puteau fi binevoitori sau buni cu unii dintre oameni şi feroce ori răi cu alţii, pentru ca mai apoi rolurile să se inverseze (p.192).

Se disting, în relaţia dintre magie şi religie, mai multe etape în dezvoltarea celei dintâi (p.91-94), la rândul ei demonologia fiind adesea aservită magiei teurgice. Evident că autorul nu uită să trateze şi relaţia strânsă între magia/religia egipteană şi magia caldeeană, precum şi dezvoltarea religiei acesteia din urmă, în tehnici ce contrabalansează frica de întunericul cel viu prin intermediul mitului şi cultului ce postulează existenţa zeilor luminii precum şi a spiritelor bune intermediare (îngerii / igili).

Joshua Trachtenberg :: Magie şi superstiţie la evrei. Studiu asupra religiei populare

Traducere din limba engleză de

Marilena Constantinescu.

Ed. Herald, Bucureşti, 2010

ISBN: 978-973-111-172-8. 378 p.

O excepţională incursiune în lumea magiei, vrăjitoriei şi demonologiei populare evreieşti, aşa poate fi definită cartea lui Joshua Trachtenberg. Nu o să găsim descrisă aici o demonologie teologică, aliniată canoanelor rabinice cu privire la interpretarea Torei, nici nu o să discutăm despre o ştiinţă demonologică totalmente aservită teologiei monoteiste. Pe de altă parte însă, nu trebuie să înţelegem că, la rândul ei, demonologia populară, este ruptă de realitatea religioasă iudaică. Iată şi motivul pentru care, rămânând pe acest plan al discuţiei, găsim că ea se naşte şi se dezvoltă în urma unei puternice interacţiuni între teologia iudaică şi cea a altor naţiuni politeiste, prima încercând să găsească rezolvarea provocărilor continue a celei de-a doua, din perspectivă monoteistă.

Pe baza a ceea ce este permis şi ce nu, din perspectivă monoteistă, se polarizează de partea binelui sau a răului nu doar fiinţele vii, ci întreaga creaţie. Din acest moment, odată definite taberele, urmează cunoaşterea lor. În sens restrâns, credinţa populară se constituie în suma experienţelor personale de la rabin la credinciosul simplu, de a se opune în chip practic demonismului celorlalte popoare, precum şi a duşmanilor spirituali deja cunoscuţi ai lui Israel.

Autorul dedică primele patru capitole prezentării răului prin actanţii lui şi modurilor în care ei îşi conduc atacurile. Următoarele două (cap.V şi VI) sunt dedicate binelui, mai precis îngerilor şi cuvintelor magice sau de putere, ca numele divine ori angelice. Capitolele VII-IX oferă cititorului o iniţiere generală în procedeele magice de la cele sugerate ori indicate explicit de Tora, la diferitele incantaţii şi descrieri ale pietrelor preţioase, ale amuletelor etc. Coborând spre spaţiul habitual, avem prezentate elemente ce ţin de protecţia magică a casei, a momentelor importante ale vieţii, cum sunt naşterea, circumcizia ori căsătoria (cap. X-XI).

Moshe Idel :: Evreii şi Saturn. Despre sabatul vrăjitoarelor şi şabatianism

Traducere din limba italiană de

Cornelia Dumitru.

Ed. Polirom, Bucureşti, 2013

317 p., ISBN: 978-973-46-3530-6

34,95 lei

De la magie la mistica mesianică, Saturn, deopotrivă zeu sau semn divin, rămâne planeta asupra căreia s-au aplecat multe din minţile luminate ale sfârşitului de Ev Mediu şi Renaştere. În cele trei părţi ale studiului său, Idel revelează cititorului european, nu atât proiecţia non-evreilor asupra planetei, pe care, în linii mari, o putem reduce la parte mitologie greacă, şi o alta ce se suprapune credinţei astrologice în influenţa melancolică/nefastă asupra celor născuţi sub auspicile ei. Tot creştinătatea asociază sâmbăta, sabatului iudaic şi evident lui Saturn, planetă tutelară, idee împrumutată din mistica iudaică. De aici şi stereotipul evreului ca mag.

Calităţile nefaste ale planetei ce alunecă spre latura artelor întunecate, motivează şi menţin deci, prin asociere cu iudaismul, prigoana asupra unui popor care, prin cercetarea lui Idel, se arată „legat” magic şi mistic de această planetă, însă nu în măsura exagerată în care a fost perceput. Autorul nu neagă relaţia evreilor cu magia, despre care vorbeşte destul de clar, pe baza textelor ce le-a cercatat, mai cu seamă în perioada sabatului, însă, cu toate acestea, el nu găseşte dovezi care să ateste exclusivismul practicilor magice, or a acelora îndreptate împotriva creştnilor.

Pentru Moshe Idel, magia saturniană trebuie privită ca o practică îndreptată împotriva celorlalţi, cât mai degrabă ca o manifestare a „destinului” ori „magiei” planetei asupra celor născuţi direct sau prin „asociere”, sub ea. Direct, adică asupra indivizilor ce se nasc în perioada în care ea cunoaşte influenţa astrală pe cerul omenirii şi prin „asociere”, ca o influenţă ce se varsă permanent asupra poporului evreu căruia îi devine patroană. Influenţa astrologică asupra misticii iudaice de la final de ev mediu şi renaştere ar putea fi una de origine islamică, arta astrologiei cunoscând aici o puternică dezvoltare.

Paul Ştefănescu :: Magia neagră

Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2003

174p., ISBN: 973-85867-2-0

Pentru Paul Ştefănescu Magia, fie ea şi neagră, este o artă. Spaţiul cercetării magicului e preocuparea supremă a cercetărorului nostru care peste câţiva ani va publica o lucrare despre spiritism, la care am făcut referire cu ceva timp în urmă.

Pentru el, Magia neagră nu este nicidecum vrăjitorie, după cum nu trebuie confundată cu satanismul sau francmasoneria, după cum susţin unii care se află într-o gravă confuzie. Cercetarea domnului Ştefănescu ridică însă unele pericole, pentru că se face prezentarea unei arte sau ştiinţe care până la urmă nu urmăreşte un efect benefic, indiferent cât de dibaci e magul ce o practică. Mai mult, cu atât e mai periculos, cu cât e mai bine pregătit. La fel ca Magia înaltă sau „angelică” (albă), Magia neagră, de cele mai multe ori necromantă ce decade uneori în demonolatrie sau vrăjitorie, face uz la rândul ei de nume divine, angelice, ori apelează la alte puteri, cuvinte sau obiecte sfinte, fap care însă nu o absolvă de rezultatele distructive.

Invocarea spiritelor demonice şi necromantica, chiar şi pentru „uzul intern”, adică din dorinţa de a cunoaşte anumite taine, sau pentru a activa anumite potenţe latente şi implicit naturale din noi sau de aiurea, toate constituie până la urmă un act de îndrăzneală, ce violează legile divine şi care, în funcţie de rezultate, poate aduce repercursiuni deosebite, de multe ori fatale.

Wayne Shumaker :: Ştiinţele oculte ale Renaşterii. Un studiu al patternurilor intelectuale

Traducere din limba engleză de

Petronia Petrar

Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003

318p., ISBN: 973-35-1774-7

O abordare extrem de bine documentată din perspectiva istorico-religioasă, a ocultismului şi demonologiei Renaşterii o reprezintă studiul lui Wayne Shumaker. Dată fiind complexitatea subiectului, autorul îl supune unui proces inteligent de sistematizare. Astfel, lucrarea pentru a fi cât mai cuprinzătoare şi cât mai pe înţeles, aceasta pentru că vorbim de o lume a ocultului european ce tocmai se afla într-un intens program de sistematizare, îşi împarte cercetarea în cinci mari teme: astrologia, vrăjitoria, magia albă, alchimia şi hermetismul. Toate aceste ştiinţe susţinute de foarte multe minţi luminate ale perioadei sătule de bigotismul Bisericii. Până şi Biserica s-a săturat de sine, Luther şi Calvin fiind cele mai elocvente exemple al acestei stări de saturaţie.

Astrologia, fie că era privită pro, fie că existau păreri contra, venite chiar şi din partea protestantismului, reuşeşte să supravieţuiască nu doar Evului Mediu, ci în Renaştere, cunoaşte un proces de sistematizare în ideea de a fi înţelească şi aplicată cât mai bine cu putinţă. Astrologii renumiţi ai vremii, majoritatea italieni, care au şi scris până la urmă tratate în acest sens, îi evidenţiază utilitatea, căci până la urmă, dacă există un viitor, atunci acesta poate fi şi cunoscut. Principiul manticii nu poate intra decât într-un evident conflict cu cel al Bisericii: „crede şi nu cerceta”.

Dacă astrologia e relativ tolerată, fiind apanajul mai degrabă al claselor bogate dar nu neaparat inteligente ale societăţii, vrăjitoria, este practica demonică ce vine din vulgul infect al Evului Mediu. Ea nu suporta a fi spălată prin predici, ci doar purificată prin focul rugului. Doar pentru Biserică ea reprezenta deci un real pericol, prin pactul cu diavolul, tipurile de vrăji şi sabat.

Franz Hartmann :: Paracelsus

Traducere din limba engleză de

Ilie Iliescu

Ed. Herald, Bucureşti, 2004

240p., ISBN: 973-9453-92-2

După cum cercetarea istoriei ocultismului Evul Mediu nu oferă decât poate prea multe nuanţe de gri, ce nu ne lasă a-l înţelege pe deplin, Renaşterea, pe de altă parte, reprezintă pe drept cuvânt cel puţin începutul sistematizării şi coagulării ocultului în jurul ştiinţei medicale, ca merit suprem al unui singur om: Paracelsus. Mai mult, aşa cum pentru teologia catolică momentul ei de cotitură l-a reprezentat reforma lui Luther, la fel, pentru lumea ocultului, sistematizarea sa de către Paracelsus, semnifică prima încercare de abordare ştiinţifică, a ce ceea ce aproape unanim era discreditat de către oamenii de ştiinţă a acelor vremuri. Este vorba de ştiinţe ca astrologia, alchimia, magia teozofia, mediumitatea etc., şi care, chiar dacă că au fost continuu ironizate de-a lungul secolelor, nu au fost în realitate niciodată pe deplin abandonate, dovadă că astăzi, cel puţin parte din ele, real sau într-o „construcţie filosofică”, le regăsim în ştiinţa ce a primit numele de medicină alternativă.

Paracelsus reprezintă deci cumulul cunoaşterii mai multor ştiinţe, după cum şi a mai multor culturi, motiv pentru care concluziile cercetărilor sale, cu toate că vor încerca să nu intre în conflict cu dogma Bisericii Catolice, nu reprezintă altceva decât recunoaşterea legilor „magice” ale naturii. Ele acţionează asupra noastră nediscriminatoriu, chiar şi atunci când e vorba de religie, indiferent dacă eşti catolic sau reformat, pentru că toţi trăim în aceeaşi natură, supunându-ne de la naştere şi după moarte aceloraşi legi ale creaţiei. Ca o paranteză, Paracelsus i-a acordat lui Luther un deosebit respect pentru curajul de a îndrepta lucrurile. Dar, din păcate, sentimentul nu a fost reciproc.

Allan Kardec :: Spiritele printre noi. Moduri concrete de a comunica cu spiritele

Traducere şi adaptare de

Michael T. Grecu

Ed. Star-Limit, Bucureşti, 1995

197p., ISBN: 973-96466-1-1

Allan Kardec poate cu certitudine fi considerat unul dintre puţinii iniţiaţi europeni ai tărâmului ocult. Despre viaţa şi activitatea sa s-a scris suficient de bine chiar şi la noi, motiv pentru care nu voi insita asupra acestor aspecte.

Titlul în discuţie, trece cu mult de graniţa unui „catehism de spiritism”, aceasta cu toate că are numeroasele sale elemente teoretice, fundamentale pentru înţelegerea fenomenului. Nu au rost discuţiile pro şi contra în legătură cu practica spiritistă, aceasta pentru că oricum spitiele vor fi invocate de cei dornici de a le afla secretele. Ce rămâne interesant, e că spiritismul lui Kardec se pliază oarecum pe doctrina creştină (romano-catolică), la origine fiind catolic, atunci când vorbeşte despre focul etern, infern, ispăşirea de păcate, paradis, pedepse eterne sau purgatoriu. Influenţa protestantă (oferită de educaţia şcolară), face ca lucrarea sa să-i fie pigmenatată cu discursul despre fatalitate; după cum practicile sau mai degrabă teoriile orientale îi influenţează viitoarea doctrină spiritistă atunci când vorbeşte despre metempsihoză şi / sau reîncarnare, şi exemplele pot continua cu cele preluate din lumea ocultismului, a magiei sau demonologiei europene şi de aiurea.

Când vorbeşte despre scara spirituală (a spiritelor), despre tipurile de apariţii şi de mediumi, despre morala acestora (a mediumilor şi a lumii spirituale), despre relaţia cu spiritele în afara şi în timpul şedinţelor de spiritism, precum şi despre limbajul (dialogul) deopotrivă iniţiat de ambele părţi, prin scriere, posesiune, materializări etc., afirmăm în mod clar originalitatea spiritismului lui Kardec.

Dr. Paul Ştefănescu, Spiritismul

Ed. Phobos, Bucureşti, 2005

459p., 30 lei

ISBN: 973-86638-6-5

Paul Ştefănescu, cunoscut ca una dintre cele mai renumite figuri ale ocultismului românesc, face ca, prin lumina tiparului, să apară cu o lucrare cât se poate de sinceră despre spiritism. Practicant al spiritismului şi a magiei deopotrivă, Paul Ştefănescu aduce pe piaţa românească de specialitate o carte incitantă care se apleacă asupra modului în care trebuie avut un contact cu cei de dincolo. E inutil să punem în discuţie poziţia Bisericii asupra tehnicilor şi doctrinei  spiritiste. Cu toate acestea mişcarea spiritistă din România a cunoscut cea mai mare dezvoltare între cele două războiaie mondiale. Regimul comunist a venit ca o persecuţie suplimentară, fără a reuşi însă să-l doboare. După răsturnarea comunismului, spiritismul se practică cu profesionalism doar în cercurile care au rezistat de-a lungul timpului, în rest, practicarea sa fiind apanajul dorinţelor noastre pur materiale, de a ne găsi obiectele de valoare pierdute sau de a cunoaşte cum vom termina un an şcolar sau ce note vom primi la examene.

Chiar dacă nu o spune, Ştefănescu scrie această carte pentru neprofesioniştii care, crezând că vorbirea cu morţii este un lucru simplu, la fel cum dai un telefon sau scrii un    e-mail, fac greşeli cu repercursiuni extrem de serioase. Aceasta pe lângă faptul că uneori cad pradă numeroşilor “mediumi”, excroci care pe lângă faptul că îi manipulează, le “dematerializează” cu uşurinţă banii din buzunarul sau pormoneul acestor neobosiţi  naivi.

Marc-Louis Questin, Magia ţiganilor. Tradiţii, practici, leacuri ancestrale

Traducere din limba franceză de

Doina Doru.

Ed. Paralela 45, 2009, 172 p.

Nu poate fi decât lăudabilă iniţiativa domnului Marc-Louis Questin de a aborda la modul cel mai serios cu putinţă, parte din tradiţia romă şi anume magia în Magia ţiganilor. Tradiţii, practici, leacuri ancestrale.

Recunosc că, mai înainte de a o citi, am manifestat o oarecare neîncredere în capacitatea unui ne-rom de a penetra un domeniu care deţine şi astăzi foarte multe necunoscute şi care riscă a fi confundat de cele mai multe ori  cu excrocheria. Mă bucur însă că m-am înşelat, mai mult decât atât, Questin chiar a reuşit să „tragă cu ochiul“, prinzând asfel nu doar crâmpie, ci expunând chiar secţiuni vaste din ceea ce numim astăzi la modul general „magia ţigănească“.

Dată fiind aplecarea noastră asupra lumii oculte, mai cu seamă pentru că revista „Gnosis“ a abordat problematica credinţelor religioase rome, am hotărât că studiul domnului Questin se încadrează perfect în această mişcare, motiv pentru care voi şi încerca a-l prezenta pe scurt în cele ce urmează.

Ceea ce m-a frapat încă de la început a fost asemănarea uimitoare între cosmogoniile romilor nomazi şi ale poporului român. Se pare că teoria bogumilă a Fârtatului şi Nefârtatului s-a mulat perfect pe sistemul sincretic al credinţelor rome, clasificându-le într-o formulă dualistă împărtăşită şi sedentarilor.

Acest aspect este foarte important pentru că formează, cred eu, coloana vertebrală a lucrării domnului Questin. O astfel de teorie, chiar dacă nouă, aşa cum am spus de origine bogumilă, deci gnostică, a avut un aport de ordonare a sistemului care forma credinţele rome, în sensul că teoriile, credinţele şi practice care ţin spiritualitatea acestor triburi nomade s-au ordonat „de-a dreapta şi de-a stânga“, devenind astfel clare, aşa cum autorul reuşeşte cu uşurinţă să le pună în evidenţă pe întreg parcursul studiului său.

Constantin Bălăceanu-Stolnici / Magdalena Berescu, Gândirea magică. Geneză şi evoluţie

Ed. Nemira, Bucureşti, 2009,

499p., 36,90 lei, ISBN: 978-606-92092-9-5

Un titlu de impact, Gândirea magică. Geneză şi evoluţie, lucrarea autorilor, unul deja consacrat, domnul academician Constantin Bălăceanu-Stolnici, şi a doamnei Magdalena Berescu, despre care recunosc că nu ştiu nimic, m-a atras ce-i drept, doar din prisma preocupărilor mele legate de ştiinţa demonologică. Dacă cuvântul înainte a fost semnat de domnul Stolnici, textul care alcătuieşte corpul lucrării mi-a făcut impresia că este mâna doamnei Berescu, domnul Stolnici având rolul de „consultant ştiinţific”. Chiar şi aşa, compilaţia o văd ca una reuşită, menită să ajute la înţelegerea multor aspecte legate de lumea magiei. Este o compilaţie pentru că note de subsol sau de final de capitol nu există şi, ca orice lucrare de gen, oferă la final o bibiliografie generoasă, care ar fi putut fi adusă la zi cu traducerile în limba românnă a unora din lucrările aflate într-una sau mai multe limbi de circulaţie internaţională (cum ar fi spre exemplu Le Mystere des Cathedrales, apărută şi în limba română, nu recent, ci în urmă cu ceva timp, culmea, la aceeaşi editură la care a văzut lumina tiparului chiar Gândirea magică), asta pentru a uşura orientarea concretă a cititorului spre piaţa românească de carte. Desigur apar multe lucrări în limba română, una din ele (Mesajul lui Nostradamus către români) având pentru mine o forţată tâlcuire a catrenelor cu privire la naţia noastră. Nu cred ca Nostradamus ne-a avut vreo clipă în vedere, rolul nostru în economia spirituală, culturală, politică sau economică a lumii neavând atunci şi în viitor vreun impact major cel puţin asupra Europei...

 Cantitatea informaţiei este enormă. În cele 499 de pagini se trec în revistă subiecte de zeci de volume, cum ar fi problema şamanismului, cea a simbolurilor, miturilor, spaţiului şi timpului. Se ia în discuţie lumea demonilor, trecând brusc la numerologie şi apoi, de la o ştiinţă atât de exactă la superstiţie, iar de acolo din nou la ştiinţa magiei, la sintagmele şi literele magice. Apropierea de final pune în discuţie alchimia şi astrologia, când normală ar fi exact abordarea inversă, alchimia precedând astrologia şi nu invers.

Éric Pier Sperandio, Magia albă

Traducere din limba franceză de

Diana Morăşanu. Ed. Nemira, Bucureşti, 2011,

151p., 19,90 lei, ISBN: 978-606-579-295-1

          Sperandio, jurnalist cu preocupări oculte, integral centrate în jurul spiritismului, vrăjitoriei în general, şi al wiccaîn particular, este mai cu seamă preocupat de magia caformă elevată de comunicare cu spiritele.

Pentru pasionaţii teoreticieni şi practicanţi ai acestor domenii este un lucru îmbucurător faptul că în limba română a apărut un - hai să-i spunem - manual de iniţiere practică, axat evident pe tradiţia magică vestică, de altfel cu mult diferită de cea a românilor.

Uşor de lecturat şi de înţeles prin exemplele practice, textul cărţii pune în evidenţă o gamă largă de probleme ce pot fi în principiu rezolvate cu ajutorul magiei. În prima parte a lucrării, autorul pleacă de la o perspectivă general teoretică asupra magiei, evident lăsând cititorului posibilitatea de a se documenta mai mult din alte surse, îndreptându-se treptat spre una practică, pregătitoare, ce constă în făurirea altarului şi procurarea obiectelor ritualice.

În a doua secţiune şi cea mai cuprinzătoare a cărţii, Sperandio se ocupă de reţete şi ritualuri, toate executate în funcţie de fazele Lunii. Înfluenţa wicca[1] (p.15-17) este de netăgăduit, rolul Lunii şi al Zeităţii Mame, Pământ, trădând „slăbiciunea” cercetătorului pentru acest tip de practică. Aici, ritualurile şi reţetele de dragoste cuprind secţiunea cea mai importantă, dovadă a faptului că oamenii încă mai suferă, dar nu „din dragoste”, ci fie din lipsa ei, fie din cauza incapacităţii de a recunoaşte că până la urmă totul se sfărşeşte în această lume, chiar şi dragostea. Sigur, imediat după dragoste urmează prosperitatea cu toate cele ale ei, simpatii, certuri, prietenii, noroc, daruri, spirite rău voitoare şi multe altele. Pentru toate aceste probleme, dileme sau dorinţe, autorul propune desigur o vrajă. Rolul magic al somnului nu este nici el lăsat deoparte, căci spre finalul celei de-a doua părţi, Sperandio tratează tot la modul practic, confecţionarea pernelor pentru vise, dar şi a cutiilor şi a sticluţelor magice ce pot reţine spirite malefice sau vrăji de apărare. În fine, ultima parte acestei secţiuni ia în discuţie şi pune în practică sfaturile cu privire la invocările şi incantaţiile din cercul magic.

Eric Pier Sperandio, vrăjitorul Abraxas, Iniţiere în magia albă şi în magia neagră

Traducere de sergiu Ciocoiu.

Ed. Polirom, Iaşi, 2006,

216p., ISBN: 978-973-46-0284-1

Recunosc că de la început m-am simţit oarecum intrigat de titlul lucrării. Cum poate „binele” să stea alături de „rău”? Dar citind ce era de citit şi parcurgând mare parte din tehnicile, metodele, formulele etc. expuse aici, am înţeles că fiecare înţelege ce vrea prin magie albă sau neagră. În primul rând e incredibil cum un mag „negru” este deacord să scrie o lucrare alături de un mag „alb”? Răspunsul este acelaşi: s-au înţeles în ceea ce priveşte editarea, adică, aşa cum spune Sperandino, „produsul final” (p.8). Multe din elementele luate în discuţiile din această carte sunt reluate în celelalte apărute în 2011 şi 2012. Dacă am reuşit să prind esenţa, atunci cred că aici, cei doi, dacă nu cumva e unul şi acelaşi autor, au vrut să ofere o paralelă teoretică dar mai ales ritualică între cele două tipuri de magie. O paralelă au oferit, dar nu cred că ea îşi avea rostul. Cele două practici nu sunt prezentate ca antagonice, aşa cum şi sunt de fapt. Îmi face impresia că unele elemente de magie albă pot lejer să fie utilizate în cea neagră, dar şi invers. Amestecul acesta mi se pare periculos pentru că face din magie o energie fără entitate. Singura entitate reală din această lucrare este omul. Ori se ştie foarte clar că în magia indiferent de culoare se apelează la spirite, ce nu sunt privite ca nişte „obiecte” ale magului, fiinţe obediente ce execută rapid orice poruncă.

Magia neagră spre exemplu, apelează în special la demoni, ale căror nume, ce transmit nişte atribute clare, trebuie neaparat cunoscute. Apare uneori Satan şi Lilith. Magia albă apelează la Hecate (zeitate nu tocmai bună), la Marte, precum şi la alţi zei şi mi se pare şi câţiva eroi, a căror apariţie ar trebui explicată în cadrul ritualului. Ce-i drept, undeva l-am întâlnit şi pe Lecabel despre care (în magia albă) se spune că este „îngerul gloriei şi al fericirii” (p.75), fără a se spune mai mult, fără a ni se oferi sigiliul angelic, a cărui rol esenţial e cunoscut de către practicanţii magiei.

Abraxas (Akzinor 555, vol.II), Magia neagră, vol.I-II

Traducere din limba franceză de

 Diana Morăraşu. Ed. Nemira, Bucureşti, 2011,

144p., vol.I, 123., vol.II, 19,90 lei / vol.

ISBN: 978-606-579-296-8 (vol.I),

ISBN: 978-606-579-297-5 (vol.II).

 

Despre autori nu ştiu nimic. Numele lor par desprinse din nick-urile mircului, sau ale mess-ului. Nu înţeleg de ce şi-ar ascunde identitatea din moment ce nu nemai aflăm în întunecatul ev mediu, iar inchiziţia aşa cum o ştim a dispărut demult. Bănuiala mea, nu am nici o dovadă clară, e aceea că Abraxas şi Sperandio sunt de fapt una şi aceeaşi persoană. Stilul scrierii celor doi mi se pare extrem de asemănător, pe lângă faptul că secretizarea inutilă a numelui vrăjitorului vine într-un moment istoric extrem de prielnic practicilor negre. Oricum „cei doi” au şi o carte scrisă împreună, sub coordonarea primului, despre care mă voi ocupa probabil într-una din zilele astea.

O altă chestiune ce nu-mi dă pace este modul de împărţire al materialului. Pur şi simplu nu înţeleg cuprinsul, adică ordinea de prezentare a ceea ce vrei ca omul să lectureze. De exemplu, era suficient de clar dacă exista un capitol despre „recipientele magice”, într-unul din volume şi nu să găsesc în volumul I despre sticlele maleefice, pernele vrăjite şi cutiile vrăjite, iar în al doilea despre sicriile malefice. Pe de altă parte, de ce trebuie să citesc aproape aceeaşi introducere din primul volum şi în volumul II? Scurta şi săraca expunere despre magia neagră şi satanism mi-a fost suficientă. Este drept că lucrarea se vrea una de magie practică, motiv pentru care aş fi fost încântat să fiu lămurit cu privire la practica ce se ia în discuţie. Adică să mi se explice rostul lumânărilor, a pietrelor şi a unguentelor ce fac obiectul practicii magice. Istoria fie şi pe scurt a magiei negre nu-şi avea după părerea mea rostul aici. În fine, de ce două volume? Are fiecare peste 300 de pagini? Nu. În total, cu tot cu introducerea repetată, cele două au 267 de pagini. Care este logica unei astfel de împărţiri, în afară de cea legată de preţ?