Otto Rahn :: Cruciada împotriva Sfântului Graal. Lupta dintre catari, templieri şi Biserica Romei

Traducere din

limba engleză de

Marius Chitoşcă

Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2010

ISBN: 978-973-669-900-9, 241 p.

Pentru că cel puţin în ultimii ani am fost supuşi unei adevărate invazii de literatură ocultă, care face mai cu seamă referire la sistemele gnostice şi urmaşele lor (ce nu sunt tratate din perspectiva dogmei, aşa cum se poate crede, ci din afara ei), am fost aproape inexplicabil atras de cartea lui Rahn, care se vrea un zid de apărare împotriva braţului secular al Bisericii.

Ieftină ca preţ, dar de calitate superioară ca studiu, Cruciada împotriva Sfântului Graal ne introduce în lumea de basm a catarilor, a Sfântului Graal, în mistere de credinţă total diferite de imaculata mistică creştină, obsedată de perfecţiunea sferică a dogmei.

Autorul are darul de a transmite imagini ale ororilor morale şi represiunilor sângeroase, în urma cărora numeroşi catari dar şi creştini deopotrivă au fost masacraţi până la unul de cruciaţii credinţei lui Hristos. Cât despre cruciaţi, se pare că majoritatea au manifestat suficientă naivitate, lăsându-se manipulaţi de „oamenii în negru”, aceşti servi credincioşi ai papalităţii. Lor li s-au alăturat oportuniştii, comercianţii şi... ţiganii. Marea armată a lui Hristos, o adunătură pestriţă de fanatici, manipulatori şi profitori, hoţi până la unu, a luat cu asalt rând pe rând cetăţile ce îi adăposteau în pace deopotrivă pe catari dar şi pe creştinii catolici neatinşi încă de erezie, şi care trăiau într-o perfectă armonie. Creştinii îi respectau, ba mai mult, îi admirau pe catarii canonisiţi drept eretici de Biserică. Tocmai în această admiraţie, vedeau prelaţii marele pericol al convertirii, ignorând în acelaşi timp calitatea morală deplorabilă a fraţilor slujitori la altar, de la mic la mare, aproape toţi subjugaţi de carnalitatea dorinţelor care uneori păreau a nu fi doar umane.

Hermes Mercurius Trismegistos :: Tabula Smaragdina. Divinul Poimandrēs

Traducere din limba engleză de

Dan Dumbrăveanu / Alexandru Anghel

Ed. Herald, Bucureşti, 2006

168p., ISBN: 973-7970-58-6

Marcilio Ficino, în anul 1463, aduce în atenţia occidentului renascentist Tabula Smaragdina sau Tabla de Smarald, cu siguranţă cea mai veche operă alchemică cunoscută până în acel moment în Europa şi care tot o dată formează baza teoriei şi practicii alchemice.

Legile alchimiei sunt rezultantul celor care alcătuiesc lumea ocultului, teorii absolut necesare pentru înţelegerea şi stăpânirea universului (manipularea practică a elementelor sale prin intermediul „ştiinţei hermetice” sau „alchimiei”). Citind lucrarea, aflăm că legile tabulei sunt cu mult diferite de cele creştine, atât de diferite încât mai degrabă le vedem poziţionate în jurul mişcărilor gnostice, unde magicul e uneori tot una cu religiosul, decât în apropierea blândă a dogmei apostolice. Credinţa hermetică nu este oarbă, ea se bazează pe experimen. Atunci însă când e singură, o putem numi doar intuiţie privit ca semn sau revelaţie a voinţei divine. Practic, nimic nu e întâmplător, motiv ce impune cunoaşterea legilor materialităţii pentru ca manipulându-le să obţii eliberarea. Poate de aici şi ideea că legile (acestei lumi materiale) sunt făcute pentru a fi încălcate.

Sufletul omului ocupă un loc central în gnoza hermetică, motiv pentru care el e considerat catalizatorul oricărei formule ce se vede a fi mai apoi aplicată, ţinându-se permanent cont de jocul dualităţii. Binele şi Răul, ca noţiuni duale sunt întâlnite peste tot în gnosticism şi hermeneutică, după cum şi credinţa în existenţa metempsihozei. Se spune chiar la un moment dat că pedeapsa pentru un suflet rău e întoarcerea în târâtoare, or răutatea maximă nu se poate manifesta într-o entitate raţională decât dacă se afundă în abisul ignoranţei (cf.p.74); motiv întâlnit desigur şi în miturile gnostice, ca semn al creaţiei (materiale) demiurgice ce nu ia în seamă (cunoaştere – gnoză) atotprezenţa lui Dumnezeu. Cine-L ignoră pe Dumnezeu, nu se vede pe sine. De aici şi acuza textului hermetic la adresa ateismului (p.124).

Françoise Bonardel :: Hermetismul

Traducere de

Beatrice Stanciu

Ed. de Vest, Timişoara, 1992

150p., ISBN: 973-36-0126-8

Orice formă de iniţiere, presupune manifestarea revelatoare a gnoze, după cum hermetismul nu reprezintă nimic altceva decât secretul inviolabil împărăşit de zeu primului iniţiat uman Hermes, ce prin cunoaştere dobândeşte iluminarea, stare ce-l va defini prin atributul divino-uman: „Cel-de-Trei-ori-Mare”.

Avem deci o revelaţie directă pe care Hermes o predă mai târziu sub o formă ocultată, transformându-o prin predania orală şi mai apoi scrisă, în ceea ce aş putea numi cea complexă tradiţie magico-religioasă a Europei. Hermetismul nu se va reduce doar la a produce sau îmbogăţii ştiinţe ca astrologia, magia sau alchimia. În el se revelează, păstrează şi redescoperă cunoaşterea, care, în contact cu sufletul uman se dezvoltă în mai multe ştiinţe oculte. Vedem cum, spre exemplu, hermetismul reprezeta o importantă sursă de informare pentru lumea gnozei iudeo-creştine sau a filosofiei greceşti târzii reprezentată prin neoplatonism. Hermetismul e cel care pune bazele hermeneuticii ca ştiinţă, fără de care ar fi fost imposibilă spre exeplu, înţelegerea actuală a anumitor pasaje din Canonul Sfintelor Scripturi. Să nu uităm de influenţa hermetismului asupra antropologiei, a simbolismului psihologic al lui C.G. Jung şi lista poate continua.

Paracelsus :: Ars Alchimica. Şapte tratate în care se vorbeşte despre natura, stiinţa şi arta spagyrică

Traducere şi îngrijire ediţie de

Ilie Iliescu

Ed. Herald, Bucureşti, 2005

240p., ISBN: 973-7970-38-1

Cunoaşterea proprietăţilor şi relaţiilor dintre lucruri, modul în care realităţile interacţionează şi se influenţează reciproc, reprezintă modelul arhetipal al dorinţei de iniţiere în arta alchemică. Atunci când se realizează gnoza (cunoaşterea filosofică), apare cu siguranţă ştiinţa (experimentul), ce nu este altceva decât curajoasa manipulare a proprietăţilor deja cunoscute a lucrurilor şi fiinţelor pentru a obţine efectele propuse, intuite de noi, dar care de fapt sunt mai înainte „plantate” în sufletul nostru de către divinitate.

Autenticitatea celor şapte tratate alchemie nu permite vreo urmă de îndoială. Autorul lor este Paracelsus, chiar Eliphas Lévi, amintind de primul dintre ele în cartea Ritualul înaltei Magii.

Filosofii lui Paracelsus sunt alchimiştii, singurii capabili să filosofeze cu privire la ceea ce le este cunoscut. Numai acela care prin cunoaştere stăpâneşte natura, poate vorbi despre ea, adică filosoful, iniţiatul ce deopotrivă e alchimist, în latura lui ocultă, după cum e medic, în cea lumească. Acesta este Paracelsus, alchimist şi filosof deopotrivă, ce reuşeşte să-şi expună gradual experienţa în cele şapte tratate dedicate alchimiei, fără a putea însă fi oprit de Biserică, situaţie deja expusă de Fanz Hartmann, în excepţionanul studiu cu privire la viaţa şi opera lui Paracelsus.

Experienţa cunoaşterii ce practic stă la baza ştiinţei alchemice este greu spre imposibil de recuperat, aceasta nu doar din cauza vechimii sale, ci şi din aceea că s-a divizat de-a lungul timpului, începând cu patriarhii poporului evreu (de aici originea ei divină), Moise fiind singurul ce a reuşit o joncţiune a cunoştinţelor evreieşti cu cele egiptene („sincretismul” alchemic). Tot aici se regăsesc pe surse şi în diferite stadii de informare: Ilie, magia persană şi Hermes Mercurius Trismegistus. La final, deţinem prima compilaţie de ştiinţe oculte, kabbala iudaică, din seva căreia va renaşte alchimia (p.153-163).

Franz Hartmann :: Paracelsus

Traducere din limba engleză de

Ilie Iliescu

Ed. Herald, Bucureşti, 2004

240p., ISBN: 973-9453-92-2

După cum cercetarea istoriei ocultismului Evul Mediu nu oferă decât poate prea multe nuanţe de gri, ce nu ne lasă a-l înţelege pe deplin, Renaşterea, pe de altă parte, reprezintă pe drept cuvânt cel puţin începutul sistematizării şi coagulării ocultului în jurul ştiinţei medicale, ca merit suprem al unui singur om: Paracelsus. Mai mult, aşa cum pentru teologia catolică momentul ei de cotitură l-a reprezentat reforma lui Luther, la fel, pentru lumea ocultului, sistematizarea sa de către Paracelsus, semnifică prima încercare de abordare ştiinţifică, a ce ceea ce aproape unanim era discreditat de către oamenii de ştiinţă a acelor vremuri. Este vorba de ştiinţe ca astrologia, alchimia, magia teozofia, mediumitatea etc., şi care, chiar dacă că au fost continuu ironizate de-a lungul secolelor, nu au fost în realitate niciodată pe deplin abandonate, dovadă că astăzi, cel puţin parte din ele, real sau într-o „construcţie filosofică”, le regăsim în ştiinţa ce a primit numele de medicină alternativă.

Paracelsus reprezintă deci cumulul cunoaşterii mai multor ştiinţe, după cum şi a mai multor culturi, motiv pentru care concluziile cercetărilor sale, cu toate că vor încerca să nu intre în conflict cu dogma Bisericii Catolice, nu reprezintă altceva decât recunoaşterea legilor „magice” ale naturii. Ele acţionează asupra noastră nediscriminatoriu, chiar şi atunci când e vorba de religie, indiferent dacă eşti catolic sau reformat, pentru că toţi trăim în aceeaşi natură, supunându-ne de la naştere şi după moarte aceloraşi legi ale creaţiei. Ca o paranteză, Paracelsus i-a acordat lui Luther un deosebit respect pentru curajul de a îndrepta lucrurile. Dar, din păcate, sentimentul nu a fost reciproc.

Elena Cociş, Nicolae Oprică :: Razele iniţaitice ale Arhanghelilor

Ed. For You, Bucureşti, 2006

262p., ISBN: 973-7978-65-X

Rolul lumii angelice este acela de a îndruma prin lumină, spre lumină, fiinţele ce răspund atingerii blânde a energiilor divine. Din acest motiv, studiul din perspectivă reiki a celor doi autori vine în întâmpinarea unei astfel de cunoaşteri, ce-i drept ocultate.

Intruziunea în lumea arhanghelilor îi obligă pe autori ca într-o primă parte să trateze calităţile şi funcţiile spirituale ale ierarhiilor cereşti, încheind prima jumătate a cărţii cu descrierea celor şaisprezece arhangheli extraşi din tradiţiile religiilor monoteiste, iudaice şi creştine. În ultimile două părţi se se analizează pe larg modul în care aceste fiinţe de lumină se manifestă, adică prin diferitele tipuri de raze şi flăcări, aceasta pentru că arhanghelii sunt spirite ale luminii, a căror personalitate este focul (purificator).

Ce m-a uimit întotdeauna la astfel de abordări e felul în care întâlneşti coagulat într-un singur subiect părţi din tradiţia iudaică (kabbala), creştinism, elemente de yoga (chakra), magie (Cartea lui Raziel), taoism (yin, yang), apocrife (ale lui Enoh în special) etc. Cel mai fascinant însă rămâne modul în care prin iniţierea de tip reiki se „armonizează” termeni ale practicii yoga cu „lumea” iudeo-creştină a arhanghelilor, situaţie întâlnită cel mai adesea în cea de-a doua şi a treia parte a lucrării. Deschiderea spre primirea diferitelor rezonanţe de lumină angelică se face evident prin intermediul chakrelor, fapt care pentru un fundamentalist al oricărui sistem monoteist este de neînţeles. Totuşi, ceea ce pentru unii rămâne un mister, pentru alţii e de înţeles, căci până la urmă acesta ar fi unul dintre avantajele iniţierii.

James L.Garlow & Peter Jones, Codul spart al lui Da Vinci

Traducere de Dumitru Dorian.

Ediţia a V-a revizuită.

Ed. Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2005.

197p. ISBN: 973-7758-11-0

După douăzeci de ani de la apariţia cărţii “Sângele sfânt şi Sfântul Graal”, romanul lui Dan Brown, “Codul lui Da Vinci”, bulversa lumea creştină, poate nu atât cea ortodoxă cât cea romano-catolică şi de ce nu, neoprotestantismul. Dovadă a faptului că lectura este greu digerabilă pentru feţele bisericilor creştiune este suita de articole şi studii în reviste mai mult sau mai puţin de specialitate, precum şi documentare prezentate cu mare pompă pe binecunoscutul canal de televiziune “Discovery”.

La noi, a ajuns la a cincea ediţie revizuită cartea lui James L. Garlow cunoscută personalitate în lumea teologiei, şi a domnului Peter Jones, profesor specialist în Noul Testament şi director a unei importante organizaţii creştine, se înscrie perfect pe linia apologiilor creştine. Cu alte cuvinte, aceşti doi domni s-au arătat deosebit de interesaţi în combaterea din punct de vedere teologic a unui roman. E adevărat, nu orice fel de roman, unul care nu face altceva decât să ofere o viziune inspirată din curentele gnostice asupra vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos.

Din perspectiva bisericilor creştine, reacţia împotriva cărţii lui Brown este naturală dacă luăm în considerare faptul că autorul demontează pur şi simplu întreaga personalitate divino-umană a lui Iisus Hristos, rescriind practic istoria creştinismului. Pentru că se are în vedere istoria ascunsă a apriţiei, formării şi dezvoltării religiei creştine, dominaţiunile existente, fundamentaliste sau nu, se văd puse în faţa unor fapte pe care trebuie să le dovedească ca mincinoase pentru a nu-şi nărui întreaga dogmă.

Hans-Werner Schroeder, Omul şi îngerii. Realitatea ierarhiilor

Traducere şi postfaţă de

Sorin R. Ţigăreanu

Ed. Univers Enciclopedic Gold Triade, Bucureşti, 2010

248p., 27,00 lei,

ISBN: 978-606-8162-64-5,

ISBN: 978-973-8313-45-3

Încă de la primele rânduri lucrarea teologului şi antroposofului Werner relevă o puternică cunoaştere de natură esoterică cu privire la lumea angelică. Desigur, formarea teologică îi trădează pe alocuri, dar într-un mod plăcut mai vechea preocupare ce aici primeşte noi valenţe ce pot uimi pe cititorul pasionat de existenţa îngerilor, precum şi de relaţiile acestora cu persoana umană încă de la începutul istoriei sale.

Cel puţin teoretic toţi suntem meniţi să devenim îngeri, şi mai apoi specii de îngeri, pe o scară de la unu la nouă, dacă ar fi să respectăm ierarhia lui Dionisie. Ba mai mult, autorul, parafrazându-l pe R. Steiner, relansează ideea celei de-a X-a ierarhii, a spiritelor creatoare, ierarhie ce se va înfiinţa odată după ce faptele prevăzute de Apocalipsă se vor fi întâmplat, stare de care se vor bucura măcar parte din sufletele umane.

Cercetarea angheologiei de către Werner, aduce la lumină de exemplu faptul că Arhangehlii sunt cei care „pun bazele” limbilor popoarelor, situaţie de care omenirea a luat cunoştinţă după „Turnul Babel”. Cititorul va constata că problema limbajului angelic sau uman apare de multe ori în această lucrare. Mai mult, decăderea şi dispariţia naţiunilor nu înseamnă altceva decât îndepărtarea îngerilor de la ele. Aflăm că astăzi arhanghelul Mihail nu mai este arhanghel, aceasta pentru că a fost avansat ierarhic ca „Spirit al Timpului”. Mi s-a părut la un moment dat că autorul are în vedere chiar şi o formă de „apocatastază antroposofică” (p.184), prinsă evident în contextul discuţiei mai largi despre Bine, Rău şi liberul arbitru.

René Guénon, Stările multiple ale Fiinţei

Prefaţă de Florin Mihăescu

Traducere din limba franceză de

Daniel Hoblea

Ed. Herald, Bucureşti, 2012

156p., 17,00 lei, ISBN: 978-973-111-287-9

Filosofia ezoterică a lui Guénon este deja cunoscută cititorului român atras de ocultul ce se află în spatele sensurilor uneori sărace ale cuvintelor ce ar vrea să exprime într-un mod accesibil ce este Fiiţa, cum fiinţează ea, care-i sunt propriile-i stări de fiinţare, creaţia şi mai ales ce este Nefiinţa, văzută de autor într-un mod diferit de, să spunem, cercurile dogmatice ale teologiei creştine.

Ocultismul revelat al lui Guénon afirmă că atât Fiinţa cât şi Nefiinţa, nu sunt superioare una alteia, ci contingente fiind, se susţin fără a se înlocui şi fără a se amesteca. Cele două stări sunt de fapt două „principii”, nu în sensul aclamat de gnosticismul creştin, sau mai degrabă „feţe” ale aceleiaşi divinităţi, ce par a se afla într-o perfectă armonie.

Filosofia lui Leibniz, a lui Aristotel, vedele dar mai ales teologia mistică a monoteismului islamic, nu-i permit autorului o expunere într-o formulă dualistă a ceea ce în chip unic ar trebui să-L reprezinte doar pe Dumnezeu. De aceste stări ale divinului sunt legate cele ale fiinţialităţii create, de care se va ocupa pe larg autorul. Nu doar omul ci şi îngerii sunt vizaţi aici, iar dacă am înţeles bine, există o formă evolutivă a fiinţei spirituale, ce în momentul în care constată că este fiinţă. Abia atunci poate în sfârşit fiinţa, căci adevărata fiinţare nu constă în existenţă, ci în realizarea conştientă a actelor ce vizează existenţa ca urcuş spiritual, ca realizare completă de sine. Fiinţa devine astfel raţională, liberă şi prin aceasta superioară altor fiinţe. Depăşirea de sine este provocarea ocultismului revelat al lui René Guénon. De acest aspect ţine desigur elementul iniţiatic ce provoacă trezirea, până la urmp baza sistemelor de iniţiere, chiar şi în creştinism.

Mariano Fernández Urresti, Chipul neştiut al lui Iisus. Miturile egiptene, Maria Magdalena şi enigma de la Rénnes-le-Château

Traducere: Graal Soft. Ediţia a II-a.

Litera Internaţional, Bucureşti, 2012

237p., 39,90 lei, ISBN: 978-606-600-766-

Un bestseller care dacă nu eşti atent te bulversează. În esenţă autorul încearcă să demonstreze că întreaga construcţie creştină poate fi considerată un mit, unul ce-i drept, destul de reuşit şi că toată încărcătura dogmatică detaşată acum de originile antice, nu are până la urmă decât două mari mistere a căror surse Fernández le identifică în mitul lui Isis şi Osiris (vs. Iisus şi Maria Magdalena), precum şi în enigmatica existenţă a prezenţei lui Mesia în manuscrisele de la Qumran. Codate par, sub semnătura templierilor, şi esenţa descoperirilor (un amestec de aur şi alchimie, de care până la urmă nu se ştie nimic), de la Rénnes-le-Château, loc în care se presupune că i-ar fi fost înmormântat trupul (de templieri?), fapt infirmat mai târziu de Simcha Jacobovic care cu câţiva ani în urmă pretinde că a descoperit undeva prin suburbiile Ierusalimului mormântul lui Hristos.

Autorul pare că-şi doreşte încă de la început ca lucrarea să-şi păstreze aura de mister precum cea a unui roman de succes. Imparţialitatea lui îmi pare a fi dată mai degrabă de faptul că subiectele aşa cum le ia în discuţie, sunt în esenţa lor misterioase şi deci de cele mai multe ori fără răspuns. Pentru a părea deci deplasat, în lipsa dovezilor, preferă starea de „imparţialitate” a expozantului ce lasă cititorul să aleagă, cu toate că nu prea ai de ales atunci când vrei să abordezi misterul ca fapt; după cum ceea ce numeşti „fapte” (pe care se construieşte până la umră întreaga structură a lucrării) se întorc prin însăşi expunerea lor împotriva stării de imparţialitate. În acest caz, fără a avea ca autor o părere, personal nu înţeleg rostul unei astfel de lucrări. Să afirmi că întreg sistemul creştin s-a construit pe un mit, e deja susţinut şi pe alocuri dovedit de mulţi alţi cercetători.