Hierotheos Vlachos : Psihologia existenţialistă şi psihoterapia ortodoxă

Traducere din limba greacă,

introducere şi note de

Nicuşor Deciu.

Ed. Bizantină, 2007

În spaţiul occidental al ultimilor ani au apăru diferite şcoli psihologice, ca urmare a „dominaţiei raţionalismului şi intelectualismului de după Renaştere şi Iluminism” (p.13). Concluzia generală e că omul nu se rezumă doar la raţiune, ci merge în profunzime înspre centrul existenţei, care se află în subconştient care determină cumva comportamentul omului.

O disciplină nouă, logoterapia deschide noi discuţii cu privire la principiile fundamentale ale psihologiei. Bazele logoterapiei sunt puse de evreul Victor Frankl (n.1905), care a studiat medicina şi filosofia la Viena, unde a obţinut atât diploma, cât şi doctoratul. Opiniile lui sunt probate ştiinţific în lagărul de concentrare unde a fost închis în timpul războiului. Sistemul său este bazat pe gândirea pozitivă, fiind considerată „o practică mai modernă decât psihnaliza” (p.16). Logoterapia nu este altceva decât „introducerea filosofiei existenţialiste în psihologie” (ibidem). Pe de altă parte, teoriile ei se apropie mult de tradiţia neptică ortodoxă.

La început în anul 1920 metoda lui Frankl purta denumirea de analiză existenţială, pe care mai târziu a schimbat-o în logoterapie (p.17), termen cu profunde conotaţii filosofice (cf. p.18-20). Pentru autor, logoterapia are înţelesul de sens sau scop: „logoterapia este psihoterapie orientată către sens şi reabilitarea bolnavului în conformitate cu sensul” (p.18), ajungând la dobândirea cunoaşterii de sine, la găsirea propriului sens al existenţei sale (p.18-19).

Logoterapia este o metodă psihanalitică pentru că îl întoarce pe om spre adâncurile existenţei sale, fiind în acelaşi timp si psihoterapie căci încearcă să-l reorienteze pe om spre un sens pozitiv, ocolind astfel depresiile şi psihozele. E clar că logoterapia nu trebuie integrată în fenomenul religios (p.20), cu toate că nu îl exclude. Valoarea logoterapiei stă în faptul că identifică suferinţa omului contemporan: golul existenţial (omul neagă sensul şi implicit valoarea vieţii). Golul provoacă nevroze (noogene), cea mai des întâlnită fiind angoasa existenţială (p.21). Plăcerea, de cele mai multe ori de natură sexuală, vine să „umple” acest gol, creând astfel iluzia trecerii peste greutăţile vieţii. Când realizează că efectul a trecut, omul îşi reia plăcerea fără a obţine nici un rezultat în oprirea foamei existenţiale (p.21).

Lavinia Bârlogeanu :: Diavolul în viziuni, poveşti şi vise

Ed. Nemira, Bucureşti, 2014

ISBN: 978-606-579-805-2, 349 p.

Plecând de la cercetările lui G. Jung, autoarea are în vedere Răul ca expresie arhetipală imprimată în inconştientul (religios) colectiv, la care Diavolul va trebui ca permenent să se raporteze atunci când îşi doreşte a se pune în relaţie cu noi (p.57), să se materializeze. Aşa se face că problema Răului transformă psihologia analitică într-una mistică (p.58), delimitând Răul sub cele două aspecte ale sale, Răul personal (sau Umbra de care „nici Dumnezeu însuşi nu era conştient” – p.126) şi Răul arhaic / arhetipal (Diavolul).

Primul face trimitere la inconştient, la cea mai obscură parte a Eului, unde visele devin expresia unei maipulări subtile (p.61, 122). Prin intermediul lor se poate infesta conştientul, subiectul riscând ca acesta să nu mai facă distincţie între ce este real şi ce nu. Cu alte cuvinte, inconştientul produce imaginea diavolului, ce înghite Eroul sau Eul (p.68).

Odată dezvoltat, Răul devine autonom prin proiecţile şi fascinaţiile sale (p.70) atât în vis cât şi în realitate. Se formează treptat un dublu sau Alter Eu, evident nimeni altul decât Diavolul (p.73), care prin dublarea Eului devine un complex autonom (p.90-91), ce realmente îl posedă (p.97). Scopul prădalnic se rezumă la a opri orice evoluţie psihică şi spirituală a omului, distrugând dacă se poate tot ceea ce ţine de instinct şi clarvedere (p.108).

Otto Rank :: Mitul naşterii eroului. O interpretare psihologică a mitologiei

Traducere şi îngrijire ediţie de

Monica Medeleanu

Ed. Herald, Bucureşti, 2012

156p., 16,00 lei

ISBN: 978-973-111-249-7

Coleg apropiat al lui Freud şi editor al operei acestuia, Otto Rank este cunoscut în occident ca un prolific scriitor psihanalist şi terapeut. Preocuparea faţă de relaţiile intime existente între povestea mitului şi  conexiunile cu psihicul îl determină pe Rank să abordeze existenţa eroului mitic din perspectiva interpretării psihanalizei. Interpretarea psihologică a mitului nu reprezintă însă o noutate, dar poate fi cea mai corectă formă de înţelegere a resorturilor ascunse ce-l aduc la existenţă şi-l menţin în mişcare peste timp.

O serie întreagă de eroi a căror poveste a vieţii seamănă sunt trecuţi prin sita psihanalizei, variaţiile simbolice primind instantaneu o nouă încărcătură care spre finalul cărţii conturează un profil uman a cărui viaţă realizezi că nu a fost tocmai una uşoară. Eroul este numai acela care face faţă, fără voia lui, încercărilor destinului ce-i pare a fi dictat încă de la început de o familie nu tocmai unită şi care se dovedeşte a-i fi ostilă. Conform psihanalizei mitului eroului, simplul act de supravieţuire e unul de eroism. Nu minunile, ci trecerea peste greutăţile vieţii te fac cu adevărat erou. Memoria colectivă a acestor „treceri” creează mai apoi mitul cu variantele specifice diferitelor zone culturale şi religioase ale lumii.

Naşterea lui din părinţi nobili ar fi singurul element bun în toată această poveste. Eroul se simte privat de dragostea părinţilor, de altfel infideli, devenind subit (în urma unui vis sau viziune – „fantasmele nevroticilor” – ce se adresează tatălui) duşmanul de moarte al capului familiei, moment ce-i pecetluieşte soarta, fiind pur şi simplu abandonat (şi aici metodele diveră) dar recuperat, îngrijit şi educat de străinii ce-i devin părinţi. Ceea ce ne marchează copilăria nu ne va da însă pace la maturitate, după cum se va putea observa din lecturarea acestui volum.