Henry L. Mansel :: Ereziile gnostice din primele două veacuri

Traducere din

limba engleză de

Laurian Kertesz

Ed. Herald, Bucureşti, 2008

ISBN: 978-973-111-078-3

Observ cu o plăcută uimire că editura Herald nu se dezice de la scopul său, acela de a publica lucrări de mare valoare din cât mai multe perspective ale cunoaşterii spirituale, de la studii extrem de bine documentate la documente mistice.

Capitolele ce construiesc corpul studiului despre gnosticism reprezintă prelegerile despre erezile gnostice ţinute de Mansel în faţa audienţei Universităţii din Oxford, ca profesor de istorie eclesiastică, chiar dacă, profesional vorbind, competenţa eminentă era filosofia. De altfel, filosofia îl va ajuta să privească gnosticismul dintr-o perspectivă puţin probată, fapt ce oferă savoarea comparativă între sistemele filosofice şi cele religioase ca păgânismul, iudaismul ori creştinismul.

Aplecarea asupra fenomenului gnostic este cât se poate de serioasă, gnosticii încetând a mai fi priviţi ca produs delirant al unui amalgam de credinţe şi superstiţii presărate cu non-sensurile filosofiilor omeneşti, o căutare aiuristică ce face imposibilă găsirea sacrului.

Nu vreau să vă povestesc cartea, aş dispersa savoarea unei apetisante gustări intelectuale, dar nici nu mă voi abţine să vorbesc despre efortul naşterii unei valoroase cercetări.

În principu, gnosticismul se vedea produsul uman al găsirii rostului spiritual al omului pe pământ. Evident că ne întrebăm cine suntem, de unde venim, ce căutăm aici şi desigur, ce se va întâmpla cu noi după ce nu vom mai fi. Urmărind istoria gnosticismului, nu ai cum să nu conştientizezi zbaterile interioare la originea cărora stă dorinţa obsesivă de a găsi un răspuns imediat (pentru că viaţa e scurtă), la aceste întrebări.

Otto Rahn :: Cruciada împotriva Sfântului Graal. Lupta dintre catari, templieri şi Biserica Romei

Traducere din

limba engleză de

Marius Chitoşcă

Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2010

ISBN: 978-973-669-900-9, 241 p.

Pentru că cel puţin în ultimii ani am fost supuşi unei adevărate invazii de literatură ocultă, care face mai cu seamă referire la sistemele gnostice şi urmaşele lor (ce nu sunt tratate din perspectiva dogmei, aşa cum se poate crede, ci din afara ei), am fost aproape inexplicabil atras de cartea lui Rahn, care se vrea un zid de apărare împotriva braţului secular al Bisericii.

Ieftină ca preţ, dar de calitate superioară ca studiu, Cruciada împotriva Sfântului Graal ne introduce în lumea de basm a catarilor, a Sfântului Graal, în mistere de credinţă total diferite de imaculata mistică creştină, obsedată de perfecţiunea sferică a dogmei.

Autorul are darul de a transmite imagini ale ororilor morale şi represiunilor sângeroase, în urma cărora numeroşi catari dar şi creştini deopotrivă au fost masacraţi până la unul de cruciaţii credinţei lui Hristos. Cât despre cruciaţi, se pare că majoritatea au manifestat suficientă naivitate, lăsându-se manipulaţi de „oamenii în negru”, aceşti servi credincioşi ai papalităţii. Lor li s-au alăturat oportuniştii, comercianţii şi... ţiganii. Marea armată a lui Hristos, o adunătură pestriţă de fanatici, manipulatori şi profitori, hoţi până la unu, a luat cu asalt rând pe rând cetăţile ce îi adăposteau în pace deopotrivă pe catari dar şi pe creştinii catolici neatinşi încă de erezie, şi care trăiau într-o perfectă armonie. Creştinii îi respectau, ba mai mult, îi admirau pe catarii canonisiţi drept eretici de Biserică. Tocmai în această admiraţie, vedeau prelaţii marele pericol al convertirii, ignorând în acelaşi timp calitatea morală deplorabilă a fraţilor slujitori la altar, de la mic la mare, aproape toţi subjugaţi de carnalitatea dorinţelor care uneori păreau a nu fi doar umane.

Ioan Petru Culianu :: Studii româneşti. Soarele şi Luna. Otrăvurile admiraţiei, vol.II

Traducere de

Maria-Magdalena Anghelescu,

Corina Popescu,

Dan Petrescu

Notă asupra ediţiei de

Tereza Culianu-Petrescu

Ed. Polirom, Iaşi, 2009

ISBN: 978-973-46-0394-7. 247 p.

Dacă în cea mai mare parte a primului volum, autorul se dedică relaţiei dintre literatură şi mitul gnostic, al doilea este axat aproape integral pe încercările de a reconstitui prudent părţi din domeniul mitologiei româneşti. Desigur, nu scapă din vedere, într-unul din articolele sale, nici relaţia mefistofelică dintre Nae Ionescu şi Mircea Eliade (aproape zeificat de Culianu), după cum nu uită nici de profetismul ca expresie a dualităţii şi magiei în scrierile eminesciene. Un deosebit respect îl manifestă faţă de Constantin Noica, ce demult, pentru Culianu, nu mai este „o persoană, ci o instituţie” (p.228); sau Emil Cioran pe care-l defineşte ca fiind „prea singular să te identifici cu el” (p.232).

Preocuparea faţă de relaţia dintre Soare şi Lună, deopotrivă mitică şi simbolică, până la arhetipurile junghiene decodificate din paginile cărţilor de alchimie, transportă cititorul nu doar prin istoria religiilor, ci prin însuşi conceptul specific de istorie a religiilor aşa cum o înţelege Culianu. Într-o singură formulă conceptuală sunt tratate informaţii din mitologia nordică, vedică, românească, greacă, ori din creştinism, bogumilism, manihei sau din eretica credinţă cathară, pentru ca mai apoi scriitura să penduleze dinspre alchimie spre demonologie şi dualimsmul folcloric românesc.

Endre V. Ivánka, Elenic şi creştin. Învăţătura spirituală a Bizanţului timpuriu

Traducere din limba germană şi

postfaţă de Vasile Adrian Carabă

Ed. Nemira, Bucureşti, 2012

135p., 27,90 lei, ISBN: 978-606-579-332-3

Cum adaptezi cultura elenică la creştinism? Răspunsul poate fi doar unul singur, prin erezie. Autorul de origine austro-ungară Endre V. Ivánka, oferă cititorului român o expunere fără cusur în care surprinde toate momentele importante de coliziune între cele două sisteme, unul cultural (elen) şi altul spiritual (creştin). Ele au generat mişcări (arianismul, origenismul, nestorianismul, monofizitismul sau iconoclasmul) ce au marcat pe rând, dar permanent, Biserica drept-măritoare. Autorul ne descrie o luptă mai mult sau mai puţin dreaptă nu atât între vechi şi nou, cât între două tipuri de realităţi ce-şi extrag seva argumentărilor din două surse diferite dar la fel de importante pentru umanitatea acelor vremuri.

Perspectivele culturale şi spirituale ale antichităţii deopotrivă păgână şi creştină, vizează de fiecare dată umanitatea, fiecare refuzând pe rând limitele celeilate, în sensul că avem o cultură greacă ce înţelege implicarea până la un punct a spiritualului în materie şi prin aceasta absurditatea îndumnezeirii a ceva atât de perisabil (cum este trupul), pe când, din contră, creştinismul vede în aceeaşi îndumnezeire, posibilitatea realizarii integrale în Dumnezeu a fiinţei umane. Pentru că întreaga luptă se poartă la graniţa dintre suflet şi trup, se ajunge până într-acolo încât în procesul de argumentare se produc exagerări, pe care mai apoi Biserica le interpretează ca erezie. Este de asemenea considerată un produs al filosofiilor păgâne (cu toate că apare în mijlocul ei), ce din păcate au infestat pe iniţiatorii lor creştini care cele mai multe ori sunt feţe bisericeşti.

Simcha Jacobovici, Charles Pellegrino, Mormântul lui Iisus şi al familiei Sale. Descoperirea, investigarea şi dovezile care ar putea schimba istoria

Cvânt înainte de James Cameron

Traducere de Otilia Tudor şi

Alexandra Cristache

Ed. Paralela 45, Piteşti, 2007

300p., 40,00 lei, ISBN: 978-973-47-0078-3

O cercetare ce ar fi trebuit să schimbe istoria lumii, nu a făcut decât să se vândă bine peste tot (deci şi la noi, că şi noi suntem lume) şi... cam atât. După ce s-au epuizat stocurile ediţiilor cărţii în discuţie, nu s-a schimbat nimic în esenţa creştinismului, după cum e puţin probabil să asistăm în această existenţă la transformări radicale, pe baza unor descoperiri arheologice atât de trâmbiţate.

În esenţă, subiectul poate fi expus într-un mod cât se poate de simplu: un mormânt din secolul I, e descoperit sub o clădire undeva în Ierusalim; aici se păstrează câteva osuare, însemnate cu numele membrilor familiei lui Iisus, inclusiv numele Lui şi, poate la fel de important, unul dintre ele are gravat numele femeii ce i-a fost însoţitoare, Maria Magdalena. De aici, se dezvoltă o întreagă intrigă cu privire la veridicitatea elementelor găsite, precum şi la impactul pe care descoperirea o poate avea asupra religiei creştine, ce crede încă cu tărie într-un Hristos înviat, ce a părăsit cu sufletul, această realitate sau iluzie fizică, odată cu trupul „înviat din morţi”.

Dovezile istorice din evangheliile gnostice şi canonice cu privire la viaţa lui Hristos, fie El căsătorit sau nezireu, abundă în variante pro şi contra, iar peste toate tronează tehnologiile moderne, de la datarea cu carbon şi până la probele ADN ale Mântuitorului şi Mariei Magdalena. Toate ţin să dovedească existenţa nu neaparat a unei relaţii între faptul istoric relatat şi ştiinţă, ci a realităţii unei existenţe divine trăite în trup, fără înviere sau alte poziţii ulterioare propuse de dogma Bisericii.

Anne Brenon, Catharii

Traducere din limba franceză de Ion Doru Brana

Ed. Nemira, Bucureşti, 2008

235p., 27,90 lei, ISBN: 978-973-143-260-1

Catharii sunt dovada de netăgăduit a faptului că gnosticismul sub forma lui general dualistă nu va cunoaşte extinţia cu toate eforturile depuse de ereziologii Bisericii Apusului.

Lucrarea doamnei Brenon se dezvoltă în jurul dorinţei de informare reală, ducând cât mai aproape de adevărul istoric, printr-o lectură plăcută, uşor accesibilă marelui public.

Doctrina cathară are o natură profund apocaliptică, dualistă, suficient de plină de elemente (eretice) caracteristice pe de-o parte gnosticismului şi maniheismului, dar îmbrăcate pe de alta într-o blândeţe mistică, permanent prezentă în statutul nonviolent al mişcării, până la urmă violent condamnate de către Biserică. Pentru că bunătatea, dragostea şi mila nu pot fi propovăduite de două biserici, una trebuia să dispară, cu atât mai mult cu cât non-violenţa nu era apanajul ereticilor cathari, „inspiraţi” de către Satan şi demonii săi.

Cruciada împotriva catharilor (albigenzilor) din sudul Franţei nu se lasă aşteptată. Armata în fruntea căreia stătea prelatul Arnaut Amaury este cea care produce carnagiul, căci ereticii se lasă pur  şi simplu măcelăriţi. Arnaut declara la final, pe un ton triumfător, papei: „Răzbunarea divină a făcut minuni, i-am omorât pe toţi” (p.204-205). Aceasta este Biserica lui Hristos, iar aceia sunt sfinţii Lui.

Isaac de Beausobre, Maniheismul. Principii, dogmele şi morala

Traducere din limba franceză, cuvânt înainte

Şi anexe de Gelu Sabău

Ed. Herald, Bucureşti, 2010

236p., 27,20 lei, ISBN: 978-973-111-156-8

Cel mai probabil sub influenţa zoroastrismului, buddhismului dar şi a gnosticismului, maniheismul se dovedeşte a fi sinteza filosofico-religioasă perfectă a ideilor ce susţin o natură dualistă ce coboară din sfera divină, răsfrânfându-se treptat peste toate lumile spirituale, până la a se oglindi în chip evident în materialitatea acestei lumi.

Din lectura studiului, unul foarte bine închegat ştiinţific şi în acelaşi timp uşor de parcurs, mai ales pentru cineva interesat de „ereziile creştine”, rezultă cu claritate că maniheismul nu s-a vrut un răspuns la creştinism a credinţelor creştine de tip oriental. Mani nici măcar nu credea în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi deci nu-i păsa de existenţa şi activitatea Sa. Indiferenţa cu privire la religia creştină nu se manifestă imediat nici măcar după ce maniheismul şi creştinismul se întâlnesc.

Dualismul maniheic este evident incompatibil cu dogma Singurului Dumnezeu Bun şi a dracului răzvrătit şi rău. Dar cum sistemul creştin se vede afectat de intruziunea filosofiei zoroastriene, lupta dogmatică şi acuzaţia de erezie nu se lasă aşteptate.

Pentru Mani, nu doar Iisus şi Duhul Sfânt nu au o valoare doctrinară ci, mai mult decât atât, şi Vechiul Testament este absolut inutil pentru că este produsul lui Satan, principiul răului. Decurge de aici că şi revelaţiile, jertfele, cultul şi toate legile nu sunt altceva decât gluma proastă a îngerilor răi şi a demonilor. Dacă morala creştină are în centru credinţa şi faptele bune, cea maniheică se centrează în jurul ciclurilor reîncarnării, semn al evidentei influenţe buddhiste.