Hierotheos Vlachos : Psihologia existenţialistă şi psihoterapia ortodoxă

Traducere din limba greacă,

introducere şi note de

Nicuşor Deciu.

Ed. Bizantină, 2007

În spaţiul occidental al ultimilor ani au apăru diferite şcoli psihologice, ca urmare a „dominaţiei raţionalismului şi intelectualismului de după Renaştere şi Iluminism” (p.13). Concluzia generală e că omul nu se rezumă doar la raţiune, ci merge în profunzime înspre centrul existenţei, care se află în subconştient care determină cumva comportamentul omului.

O disciplină nouă, logoterapia deschide noi discuţii cu privire la principiile fundamentale ale psihologiei. Bazele logoterapiei sunt puse de evreul Victor Frankl (n.1905), care a studiat medicina şi filosofia la Viena, unde a obţinut atât diploma, cât şi doctoratul. Opiniile lui sunt probate ştiinţific în lagărul de concentrare unde a fost închis în timpul războiului. Sistemul său este bazat pe gândirea pozitivă, fiind considerată „o practică mai modernă decât psihnaliza” (p.16). Logoterapia nu este altceva decât „introducerea filosofiei existenţialiste în psihologie” (ibidem). Pe de altă parte, teoriile ei se apropie mult de tradiţia neptică ortodoxă.

La început în anul 1920 metoda lui Frankl purta denumirea de analiză existenţială, pe care mai târziu a schimbat-o în logoterapie (p.17), termen cu profunde conotaţii filosofice (cf. p.18-20). Pentru autor, logoterapia are înţelesul de sens sau scop: „logoterapia este psihoterapie orientată către sens şi reabilitarea bolnavului în conformitate cu sensul” (p.18), ajungând la dobândirea cunoaşterii de sine, la găsirea propriului sens al existenţei sale (p.18-19).

Logoterapia este o metodă psihanalitică pentru că îl întoarce pe om spre adâncurile existenţei sale, fiind în acelaşi timp si psihoterapie căci încearcă să-l reorienteze pe om spre un sens pozitiv, ocolind astfel depresiile şi psihozele. E clar că logoterapia nu trebuie integrată în fenomenul religios (p.20), cu toate că nu îl exclude. Valoarea logoterapiei stă în faptul că identifică suferinţa omului contemporan: golul existenţial (omul neagă sensul şi implicit valoarea vieţii). Golul provoacă nevroze (noogene), cea mai des întâlnită fiind angoasa existenţială (p.21). Plăcerea, de cele mai multe ori de natură sexuală, vine să „umple” acest gol, creând astfel iluzia trecerii peste greutăţile vieţii. Când realizează că efectul a trecut, omul îşi reia plăcerea fără a obţine nici un rezultat în oprirea foamei existenţiale (p.21).

Henry L. Mansel :: Ereziile gnostice din primele două veacuri

Traducere din

limba engleză de

Laurian Kertesz

Ed. Herald, Bucureşti, 2008

ISBN: 978-973-111-078-3

Observ cu o plăcută uimire că editura Herald nu se dezice de la scopul său, acela de a publica lucrări de mare valoare din cât mai multe perspective ale cunoaşterii spirituale, de la studii extrem de bine documentate la documente mistice.

Capitolele ce construiesc corpul studiului despre gnosticism reprezintă prelegerile despre erezile gnostice ţinute de Mansel în faţa audienţei Universităţii din Oxford, ca profesor de istorie eclesiastică, chiar dacă, profesional vorbind, competenţa eminentă era filosofia. De altfel, filosofia îl va ajuta să privească gnosticismul dintr-o perspectivă puţin probată, fapt ce oferă savoarea comparativă între sistemele filosofice şi cele religioase ca păgânismul, iudaismul ori creştinismul.

Aplecarea asupra fenomenului gnostic este cât se poate de serioasă, gnosticii încetând a mai fi priviţi ca produs delirant al unui amalgam de credinţe şi superstiţii presărate cu non-sensurile filosofiilor omeneşti, o căutare aiuristică ce face imposibilă găsirea sacrului.

Nu vreau să vă povestesc cartea, aş dispersa savoarea unei apetisante gustări intelectuale, dar nici nu mă voi abţine să vorbesc despre efortul naşterii unei valoroase cercetări.

În principu, gnosticismul se vedea produsul uman al găsirii rostului spiritual al omului pe pământ. Evident că ne întrebăm cine suntem, de unde venim, ce căutăm aici şi desigur, ce se va întâmpla cu noi după ce nu vom mai fi. Urmărind istoria gnosticismului, nu ai cum să nu conştientizezi zbaterile interioare la originea cărora stă dorinţa obsesivă de a găsi un răspuns imediat (pentru că viaţa e scurtă), la aceste întrebări.

pr.dr. Eugen Jurca :: Cateheza baptismală în antichitatea creştină, vol.I

Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009

ISBN: 978-973-141-149-1. 253p.

Cateheza baptismală reprezintă pe scurt învăţătura de credinţă (dogmatico-morală) creştină ce educă pe acela care are în intenţie trecerea de la statutul de idolatru (păgân), la acela de creştin.

Lucrarea părintelui Jurca este pe de-o parte rodul unei munci de compilaţie, iar pe de alta, a uneia de explicare a textelor antice creştine selectate şi publicate în acest prim volum. Prin această abordare practică înţeleg că în cea mai mare parte demersul autorului a fost îndreptat spre oferirea înspre lectură a acelor scrieri ce aparţin creştinismului primelor veacuri cititorului care la rândul său să-şi facă el însuşi o idee cât mai clară asupra întregului proces de încreştinare a păgânismului antic.

Nu aş putea spune că munca de „recrutare” a textelor diferiţilor autori creştini reprezintă în sine o activitate ce necesită ani de studiu, după cum nici explicaţiile oferite în cele câteva zeci de pagini de la finalul lucrării, reprezintă efectul unor cercetări adânci, însă ceea ce cred că este cu adevărat lăudabil, e aceea că autorul reuşeşte să aducă într-un singur volum o temă ce dacă vrem, poate fi cu atenţie urmărită fenomenologic şi deci înţeleasă mai ales sub aspectul ei evolutiv, sub aspectul ei moral, liturgic şi de ce nu, demonologic, aceasta pentru cine deţine o cunoşatere cel puţin medie a dezvoltării creştinismului din acele vremuri.

Sigur, fiecare autor hotărăşte structura lucrării sale, după cum şi modul de abordare a textelor ce urmează a fi citate. Pentru cititorul ce dispune doar de volumul întâi (cum sunt şi eu spre exemplu), şi care nu deţine decât lecturi minimalre înspre medii cu prvire la istoria creştinismului primar, lucrarea de faţă nu spune mai mult decât că e o înşiruire de texte preluate din autorii creştini necunoscuţi şi cunoscuţi, fără a reuşi în speţă să ofere explicaţii pe text, măcar sub formă de note şi să aducă lumină acolo lectura unui ochi neavizat nu observă nimic. Explicaţia de final, sub forma unui rezumat, aduce după părerea mea, prea puţine elemente informaţionale care să explice complexitatea fenomenologică a mulţimii de texte citate în primele 193 de pagini.