G.R.S. Mead :: Orfeu. Teogonia şi misteriile orfice

Traducere din limba engleză de

Stela Gheţe

Ed. Herald, Bucureşti, 2012

234p., 22,00 lei

ISBN: 978-973-111-345-6

La mult timp după apariţia în limba română a lucrărilor despre Orfeu, ale domnilor André Boulanger (1992) şi Reynal Sorel (1998), iată că acum apare un studiul extrem de bine documentat, cel al domnului Mead, în care se sistematizează teoriile cu privire la originile orfismului şi dezvoltarea mistică a orfismului. Aici ni se oferă catalogul scrierilor orfice, trecându-se mai apoi la detalieri cu privire la teologia şi mai ales triadele teogoniei orfice, la treimea şi tetrada cosmogonică şi de aici, ca o rezultantă, se face trecerea în revistă a panteonului, misterului, simbolismului şi disciplinei orfice, totul culminând, la final, cu vestita doctină a renaşterii.

Studiul lui Mead pot spune că oferă o viziune nouă şi implicit amplă, mai cu seamă asupra triadelor ce formează ordinele puterilor divine din teogonia orfică, despre care trebuie să recunosc că mi-a luat ceva timp până le-am înţeles. Pentru el problema treimii nu este deci apanajul creştinismului şi de aici teoria asemănărilor dintre orfism şi creştinism propusă cu mult timp în urmă de Boulanger. El va lua însă în discuţie, atunci când vorbeşte despre originile orfismului, posibilitatea debitării unor teorii exagerate, ce pot fi, de ce nu, susţinute „ştiinţific”, situaţie de care se va feri cu abilitate pe întreg parcursul expunerii sale. Echilibul în cercetare, prezentare şi evaluare, e unul din punctele forte ale lui Mead.

André Boulanger :: Orfeu. Legături între orfism şi creştinism

Traducere de

Dan Stancu

Ed. Meta, Bucureşti, 1992

159p., ISBN: 973-95799-0-6

Încă de la începutul apariţiei sale, creştinismul nu a fost lipsit în dezvoltarea sa dogmatică de influenţa iudaică pe de-o parte şi de cea filozofică sau grecească, pe de alta, motiv pentru care autenticitatea noii religii pare pentru autorul nostru, că suferă un proces de diluare în celelalte două, din care spasmodic încearcă să se ridice ca mai apoi, reuşind (se va vedea cum) să se desprindă definitiv de ele, să se declare imediat ca entitate născută (din Hristos) şi implicit autentică dovedindu-şi în final, superioritatea dogmatică, în care André mi se pare că vede un extract prelucrat al vechiilor misterii.

Cu toate că e complicat de a stabili limitele acestor influenţei, autorul recunoaşte pe lângă dificultatea de a le preciza profunzimea şi faptul că există o similitudine, nu neaparat în sensul sincretic, ci mai degrabă într-unul imitativ între creştinism şi orfism. Trebuie înţeles că se face referire la o religie tânără (creştinismu) ce nu-şi dezvoltă doctrina utopic într-un mediu „păgân”, ci una care în chip absolut real înglobează în propria-i construcţie încă de la început entităţi umane ce aduc cu sine bagaje de cunoştinţe (culturale şi religioase) pe care mai apoi le adaptează sau le leapădă în funcţie de calitatea programului catehetc. Elementele păgâne care rămân, fie alcătuiesc treptat corpul sincretic al tinerei religii, fie într-o formă imitativă se transformă („încreştinează”), prin aceasta înţtlegându-se că se suprapun, de data aceasta ca elemente „creştine” peste vechile tradiţii. Situaţia sărbătorilor păgâne înlocuite de cele creştine reprezintă dacă vreţi, cel mai elocvent exemplu, în sensul că vechii titulari cu toate că se schimbă, rămân totuşi sensurile vechi spirituale peste care se suprapun doar ca un plus, ideile dogmatice îmbrăcate în straie de sărbătoare.

Reynal Sorel :: Orfeu şi orfismul

Traducere de

Florica Bechet

Ed. Teora, Bucureşti, 1998

159p., ISBN: 973-601-811-3

Orfismul, mişcare religioasă ce se dezvoltă în Grecia în jurul secolului VI î.Hr., contestă credinţa general declarată şi acceptată în eterogenitatea dintre zei şi oameni. Orfismul poate fi încadrat în categoria religiilor de misterii, ce-i acordă sufletului uman importanţa meritată, ce începe cu trezirea din somnul iluziilor oferite de credinţele greşite. Orfismul pune pe primul plan grija ce ar trebui să o avem încă din această viaţă pentru sufletul nostru care, la momentul prescris de zei, va trece, poate pentru veşnicie, în lumea de dincolo. Optimismul orfic stă tocmai în aceea că e posibil ca soarta ce „ne-o scriem” în această viaţă, să poată îmblânzi destinul sufletului în lumea de dincolo.

Pe de altă parte, scopul sistemului orfic este şi acela de a ne descoperi diferenţele substanţiale ce există între entitatea noastră spirituală şi cea a zeilor şi de aici, ca o rezultantă clară, soarta diferită de a acestora. Singura asemănare stă în nemurire şi de aici speranţa reîncarnării, ca formulă de scăpare din tărâmurile Hadesului. În acest sens vorbim de influenţarea destinului. Reţeta salvării sufletului stă în perfecta cunoaştere a lumii de dincolo, a numelor zeilor şi a riturilor prin intermediul cărora poate fi manipulată soarta. De aici întreaga cosmogonie orfică, foarte complicată şi plină de simboluri, din care, din păcate ni s-a păstrat foarte puţin.

Majoritatea surselor bibliografice vechi sunt, de mâna a doua, puţine „piese originale” trecând proba timpului. Pierderea originalelor face dificilă înţelegerea întregului sistem, dar nu imposibilă şi de aici dorinţa lui Sorel de a-l reconstitui, cel puţin în parte. Este deci şi cazul autorului nostru care în cinci capitole reuşeşte să ofere o viziune, cred eu clară, asupra a ceva ce trebuie reconstituit în cea mai amare parte din surse independente, unele considerate apocrife, o muncă titanică ce merită a fi pe deplin apreciată.