Alexandru Pop :: Dicţionar de alchimie ilustrat

Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006

215p., ISBN: 978-973-697-785-5

Până acum, după cunoştinţa mea, acesta ar fi primul dicţionar dedicat alchimiei, apărut în limba română. Aş putea spune că el apare ca o continuare firească de explicare a cele două lucrări mai înainte publicate (Alchimia (1998), Fundamentele Alchimiei (2002), prin aceea că, dicţionar fiind, extrage şi expune în articole ce sunt însoţite de foarte multe imagini, toate elementele luate în discuţie în studiile mai sus amintite. În primul rând el vine în ajutorul cititorului pasionat de alchimie, uşurându-i înţelegea studiilor mai sus amintite, precum şi a alchimiei privite în general.

Pe lângă cele aproape 150 de figuri ce „împânzesc” dicţionarul nostru, descoperim numeroasre tabele pline de cifre şi simboluri alchemice explicate, alături de mai multe planşe color, după cum la final, autorul reeditează în varianta color, anexa de simboluri alchemice ce au fost publicate, după cunoştinţa mea, pentru primadată în studiul din anul 1998.

Avem în faţă un dicţionar alchemic „generalist”, care în mod clar nu poate emite pretenţia de a cuprinde întregul spectru de noţiuni alchemice şi cu atât mai puţin de a-l aprofunda. Nici nu cred însă că autorul şi-a propus vreodată aceasta. A reuşit însă să ofere viaţă unei lucări în care a surprins în chip eficient esenţialul, pe care de altfel l-a şi expus foarte bine, clarificându-ne astfel confuziile, dar mai ales luminându-ne necunoaşterea.

d.p.a.

Alexandru Pop :: Fundamentele Alchimiei

Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002

343p., ISBN: 973-35-1429-2

Dacă Alchimia, publicată în 1998 este o expunere generală asupra teoriilor şi practicilor alchemice, în studiul de faţă autorul face o prezentare generală, istorico-teoretică a grupului de elemente ce extrase din alte ştiinţe, alcătuiesc până la urmă alchimia. Privite astfel lucrurile, se constată că, cel puţin în teorie, alchimia exista deja cu mult înainte de a fi structurată ca ştiinţă, aşa cum, începând cu Evul Mediu şi continuând cu Renaşterea, va fi cunoscută în Europa Occidentală.

Bazele alchimiei europene, după Alexandru Pop, se regăsesc în gândirea greacă, în principal în cea filosofică, plecând de la hylozoismul ionian şi până la stoicism. Alţii merg însă mai departe, până la apusul filosofiei greceşti, în neoplatonism, curent ce sintetizează nu doar filosofia greacă ci se lasă influenţat de-o potrivă de ştiinţele oculte şi mai ales de magie. Neoplatonismul apare la Pop asociat secţiuii dedicate credinţelor mistice, alături de gnosticism, hermetism, kabbală şi mistica creştină.

Practica magică, este şi la autorul nostru parte integrantă a sistemului alchemic, însă nu prin filiera filosofiei, ci, pur şi simplu, ca ştiinţă ce avea să-i dăruiască alchimiei din cunoştinţele sale despre creaţie, deopotrivă materială şi spirituală. Sigur, accentul se va pune pe magia naturală / medicală. Astrologia se va vedea şi ea implicată, în sensul că mişcarea planetară şi operaţiile alchemice sunt într-o permanentă relaţie.

Alexandru Pop :: Alchimia

Oradea, 1998

176p., ISBN: 973-98319-5-8

După cunoştinţa mea, aceasta este prima lucrare generală dedicată alchimiei apărută la noi şi scrisă de un român, despre care afirm din capul locului că reprezintă rodul unei profunde pasiuni pentru, cea mai hermetică dintre ştiinţe. Preocuparea domnului Pop faţă de istoria şi actul alchemic, e potenţată încă din tinereţe de preocuparea manifestată faţă de chimie, căreia îi dedică de altfel, întreaga viaţă profesională. Avem de-a face deci cu primul chimist român, ce în cunoştinţă de cauză, scrie o carte despre alchimie, fără a se arăta speriat de consecinţe din partea breslei şi ale regimului.

Începută în 1975 şi terminată în 1985, scrierea rămâne mai bine de treisprezece ani în manuscris, pentru că pur şi simplu nu a reuşit să treacă de absurda cenzură comunistă.

Studiul, foarte bogat în ilustraţii (parte din ele color, precum şi majoritatea din caracterele sau simbolurile alchemice cele mai des utilizate), cu o bibloiografie selectivă pe măsură, este împărţit în şase capitole ce urmăresc succint, precum un curs de facultate, „cosmogonia”, teoriile şi limbajul alchemic, după cum şi influenţa alchimiei asupra unor domenii ale ştiinţei şi literaturii.

De asemenea, un rol foarte important îl deţine capitolul (V) în care e prezentat pe larg portretul alchimistului ideal, Bernardus, conte de Treviso (n.1406), ce şi-a dedicat întreaga viaţă Marii Opere, trecându-şi complet existenţa prin chinurile transformării personale, ca o reală dovadă a existenţei unei spiritualităţi aparte, cea alchemică. De altfel, iată cum defineşte autorul alchimia ce-i apare ca „o filosofie a perfectibilităţii, un domeniu al cunoaşterii care vizează teoretic şi practic vocaţia desăvârşirii Fiinţei în umanitatea ei” (p.10).

Paul Ştefănescu :: Magia neagră

Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2003

174p., ISBN: 973-85867-2-0

Pentru Paul Ştefănescu Magia, fie ea şi neagră, este o artă. Spaţiul cercetării magicului e preocuparea supremă a cercetărorului nostru care peste câţiva ani va publica o lucrare despre spiritism, la care am făcut referire cu ceva timp în urmă.

Pentru el, Magia neagră nu este nicidecum vrăjitorie, după cum nu trebuie confundată cu satanismul sau francmasoneria, după cum susţin unii care se află într-o gravă confuzie. Cercetarea domnului Ştefănescu ridică însă unele pericole, pentru că se face prezentarea unei arte sau ştiinţe care până la urmă nu urmăreşte un efect benefic, indiferent cât de dibaci e magul ce o practică. Mai mult, cu atât e mai periculos, cu cât e mai bine pregătit. La fel ca Magia înaltă sau „angelică” (albă), Magia neagră, de cele mai multe ori necromantă ce decade uneori în demonolatrie sau vrăjitorie, face uz la rândul ei de nume divine, angelice, ori apelează la alte puteri, cuvinte sau obiecte sfinte, fap care însă nu o absolvă de rezultatele distructive.

Invocarea spiritelor demonice şi necromantica, chiar şi pentru „uzul intern”, adică din dorinţa de a cunoaşte anumite taine, sau pentru a activa anumite potenţe latente şi implicit naturale din noi sau de aiurea, toate constituie până la urmă un act de îndrăzneală, ce violează legile divine şi care, în funcţie de rezultate, poate aduce repercursiuni deosebite, de multe ori fatale.

G.R.S. Mead :: Orfeu. Teogonia şi misteriile orfice

Traducere din limba engleză de

Stela Gheţe

Ed. Herald, Bucureşti, 2012

234p., 22,00 lei

ISBN: 978-973-111-345-6

La mult timp după apariţia în limba română a lucrărilor despre Orfeu, ale domnilor André Boulanger (1992) şi Reynal Sorel (1998), iată că acum apare un studiul extrem de bine documentat, cel al domnului Mead, în care se sistematizează teoriile cu privire la originile orfismului şi dezvoltarea mistică a orfismului. Aici ni se oferă catalogul scrierilor orfice, trecându-se mai apoi la detalieri cu privire la teologia şi mai ales triadele teogoniei orfice, la treimea şi tetrada cosmogonică şi de aici, ca o rezultantă, se face trecerea în revistă a panteonului, misterului, simbolismului şi disciplinei orfice, totul culminând, la final, cu vestita doctină a renaşterii.

Studiul lui Mead pot spune că oferă o viziune nouă şi implicit amplă, mai cu seamă asupra triadelor ce formează ordinele puterilor divine din teogonia orfică, despre care trebuie să recunosc că mi-a luat ceva timp până le-am înţeles. Pentru el problema treimii nu este deci apanajul creştinismului şi de aici teoria asemănărilor dintre orfism şi creştinism propusă cu mult timp în urmă de Boulanger. El va lua însă în discuţie, atunci când vorbeşte despre originile orfismului, posibilitatea debitării unor teorii exagerate, ce pot fi, de ce nu, susţinute „ştiinţific”, situaţie de care se va feri cu abilitate pe întreg parcursul expunerii sale. Echilibul în cercetare, prezentare şi evaluare, e unul din punctele forte ale lui Mead.

Radu Drăgan :: Piatra filosofală. Spaţiu, spirit şi materie în tratatele alchemice de la sfârşitul Renaşterii (1595-1624)

Traducere în limba română de

Stela Gheţe

Ed. Paideia, Bucureşti, 2010

528p., ISBN: 978-973-595-601-0

Orice studiu serios dedicat alchimiei se constituie dintr-o muncă titanică şi aceasta din cel puţin două motive: Pe de-o parte este vorba de aducerea împreună a unui material bibliografic, extrem de zgârcit în explicaţii, mai cu seamă dacă ai în vedere sursele cele mai vechi cu putinţă, şi „traducerea” lui astfel încât să devină accesibil înţelegerii unui public care, ce-i drept, trebuia ca mai înainte să fi  fost puţin familiarizat cu elemente de simbolism şi practică alchemică.

Autorul nostru face ca un concept, acela de spaţiu, să fie urmărit de-a lungul întregii istorii a alchimiei în perioada ei de înflorire, Renaşterea, traducând pentru noi şi ordonând toate acele aspecte (concepte) ce formează la un moment dat fenomenologia unei idei ce mai apoi se va coagula într-o lucrare de doctorat de mai bine de 500 de pagini, extrem de bine scrisă şi documentată. Am citit cu cea mai mare plăcere textul, urmărind cu atenţie modul în care Drăgan construieşte din concepte filosofice şi simboluri piatra filosofală care nu este altceva decât materia spiritualizată, a cărei proces de formare se derulează în realitatea noastră spaţială.

Accentul construcţiilor ce formează procesele alchemice se axează în primul rând pe înţelegerea evoluţiei lor conceptual-istorice, adică pe modul în care ele suferă transformări ale sensurilor de la Antichitate în Renaştere, motiv pentru care, atunci când sensurile sunt depăşite, se impune apariţia unor noi simboluri care să facă cursiv procesul de transformare al „plumbului” în „aur”. În linii mari, sursele din care alchimia îşi extrage seva sunt filosofia greacă, gnoza ereticilor, magia şi uneori, creştinismul.

André Boulanger :: Orfeu. Legături între orfism şi creştinism

Traducere de

Dan Stancu

Ed. Meta, Bucureşti, 1992

159p., ISBN: 973-95799-0-6

Încă de la începutul apariţiei sale, creştinismul nu a fost lipsit în dezvoltarea sa dogmatică de influenţa iudaică pe de-o parte şi de cea filozofică sau grecească, pe de alta, motiv pentru care autenticitatea noii religii pare pentru autorul nostru, că suferă un proces de diluare în celelalte două, din care spasmodic încearcă să se ridice ca mai apoi, reuşind (se va vedea cum) să se desprindă definitiv de ele, să se declare imediat ca entitate născută (din Hristos) şi implicit autentică dovedindu-şi în final, superioritatea dogmatică, în care André mi se pare că vede un extract prelucrat al vechiilor misterii.

Cu toate că e complicat de a stabili limitele acestor influenţei, autorul recunoaşte pe lângă dificultatea de a le preciza profunzimea şi faptul că există o similitudine, nu neaparat în sensul sincretic, ci mai degrabă într-unul imitativ între creştinism şi orfism. Trebuie înţeles că se face referire la o religie tânără (creştinismu) ce nu-şi dezvoltă doctrina utopic într-un mediu „păgân”, ci una care în chip absolut real înglobează în propria-i construcţie încă de la început entităţi umane ce aduc cu sine bagaje de cunoştinţe (culturale şi religioase) pe care mai apoi le adaptează sau le leapădă în funcţie de calitatea programului catehetc. Elementele păgâne care rămân, fie alcătuiesc treptat corpul sincretic al tinerei religii, fie într-o formă imitativă se transformă („încreştinează”), prin aceasta înţtlegându-se că se suprapun, de data aceasta ca elemente „creştine” peste vechile tradiţii. Situaţia sărbătorilor păgâne înlocuite de cele creştine reprezintă dacă vreţi, cel mai elocvent exemplu, în sensul că vechii titulari cu toate că se schimbă, rămân totuşi sensurile vechi spirituale peste care se suprapun doar ca un plus, ideile dogmatice îmbrăcate în straie de sărbătoare.

Reynal Sorel :: Orfeu şi orfismul

Traducere de

Florica Bechet

Ed. Teora, Bucureşti, 1998

159p., ISBN: 973-601-811-3

Orfismul, mişcare religioasă ce se dezvoltă în Grecia în jurul secolului VI î.Hr., contestă credinţa general declarată şi acceptată în eterogenitatea dintre zei şi oameni. Orfismul poate fi încadrat în categoria religiilor de misterii, ce-i acordă sufletului uman importanţa meritată, ce începe cu trezirea din somnul iluziilor oferite de credinţele greşite. Orfismul pune pe primul plan grija ce ar trebui să o avem încă din această viaţă pentru sufletul nostru care, la momentul prescris de zei, va trece, poate pentru veşnicie, în lumea de dincolo. Optimismul orfic stă tocmai în aceea că e posibil ca soarta ce „ne-o scriem” în această viaţă, să poată îmblânzi destinul sufletului în lumea de dincolo.

Pe de altă parte, scopul sistemului orfic este şi acela de a ne descoperi diferenţele substanţiale ce există între entitatea noastră spirituală şi cea a zeilor şi de aici, ca o rezultantă clară, soarta diferită de a acestora. Singura asemănare stă în nemurire şi de aici speranţa reîncarnării, ca formulă de scăpare din tărâmurile Hadesului. În acest sens vorbim de influenţarea destinului. Reţeta salvării sufletului stă în perfecta cunoaştere a lumii de dincolo, a numelor zeilor şi a riturilor prin intermediul cărora poate fi manipulată soarta. De aici întreaga cosmogonie orfică, foarte complicată şi plină de simboluri, din care, din păcate ni s-a păstrat foarte puţin.

Majoritatea surselor bibliografice vechi sunt, de mâna a doua, puţine „piese originale” trecând proba timpului. Pierderea originalelor face dificilă înţelegerea întregului sistem, dar nu imposibilă şi de aici dorinţa lui Sorel de a-l reconstitui, cel puţin în parte. Este deci şi cazul autorului nostru care în cinci capitole reuşeşte să ofere o viziune, cred eu clară, asupra a ceva ce trebuie reconstituit în cea mai amare parte din surse independente, unele considerate apocrife, o muncă titanică ce merită a fi pe deplin apreciată.

*** :: Minuni ale sfinţilor îngeri

Traducere din limba greacă de

Ion Andrei Ţârlescu

Ed. Bunavestire, Bacău, 2002

223p., ISBN: 973-8071-58-5

Experienţa angeologică mai nouă, din perspectiva religiei creştine, este motivul apariţiei acestei colecţii de întâmplări cu oameni obişnuiţi, sfinţi şi creaturi cereşti.

Sub forma numeroaselor exemplificări, ne sunt relatate, oarecum tematic, o serie întreagă de evenimente extraordinare, ce de cele mai multe ori ca bază credinţa, fundament al religiei creştine. Un plus la perspectiva dogmatică şi istorică, ne este oferit spre finalul lucrării de experienţele ce ne descoperă o lume angelică încă deosebit de activă, aceasta pentru că majoritatea evenimentelor relatate nu coboară mai jos de secolul X. Este dacă vreţi dovada faptului că îngerii se mai ocupă de cei care doar cred.

Arhanghelui Mihail şi Gavril, îngeri „ai poporului”, războinici, păzitori, cântăreţi, a căror înălţime atinge uneori doi metrii, sau ce apar în extazele sfinţilor şi lasă în urmă o mireasmă nepământeană („spirituală”), toate acestea şi multe altele fac încă parte din fenomenologia manifestărilor „ortodoxe” angelice în relaţia lor permanentă cu lumea materială. De cele mai multe ori ei respectă în chip riguros dogma creştină, cu toate că nu întotdeauna se întâmplă să ţină cont de limita legii.

La un moment dat citim despre un „înger al morţii”, ce ţine în mâna sa o seceră (p.139), instrument ascuţit ce urmează a lua viaţa unui om. Alţi îngerii, precum nişte cronometre, numără clipele rămase din viaţa pământeanului a cărui destin pare a fi pecetluit. Probabil, motivul este unul evanghelic, în care se aminteşte de „secerătorii” de la sfârşitul timplului, ce vin să despartă grâul de neghină. Deosebirea constă în aceea că în cazul prezentat la început, secerătorul ia viaţa unei cuvioase şi nu a unui păcătos. Ori se gâdea evanghelistul că cei buni sunt luaţi iar cei răi sunt lăsaţi? Probabil că nu, pentru că cei blânzi vor moşteni pământul.

Jean Palou :: Vrăjitoria

Traducere de

Ofelia Screciu

Ed. de Vest, Timişoara, 1992

147p., ISBN: 973-3-0128-4

Studiul domnului Palou se vrea o sinteză a fenomenului ce a isterizat din punct de vedere religios şi nu numai, Europa de-a lungul timpului, mai cu seamă în Evul Mediu. Împărţită în trei părţi, chestiunea în discuţie e privită din perspectivă socială (diferenţa dintre magie şi vrăjitorie; mizeria, ca punct de activare a practicilor magice şi, evident, rolul sexualităţii neîmplinite sau deviante în cadrul practicilor magice), istorică (istoria sabatului; relaţia dintre Biserică, practica mantică şi necromantă; vrăjitoria în Evul Mediu, în diferite regiuni şi mănăstiri din secolele XVI-XVII, de asemenea, tot pe scurt, în Europa modernă), după cum şi în literatură şi artă.

În afară de critica adusă studiului cum că ar fi prea general, eu îl recomand tocmai din această perspectivă, pentru că oferă cititorului prea puţin avizat o introducere excepţională în cunoaşterea fenomenului magic. Din punctul meu de vedere este lăudabil faptul că autorul reuşeşte o foarte bună sintetiză a etapelor ce marchează evoluţia istorică a vrăjitoriei.

De la bun început el vede în acest tip de practică un chici, o palidă imitaţie a magiei pe care o consideră artă. Vrăjitorul ar fi deci ucenicul ratat al magului, punct de vedere pe care nu-l împărtăşesc, aceasta pentru că, de cele mai multe ori, un astfel de ucenic neascultător nu ajunge prea departe, viaţa fiindu-i scurtată mai devreme sau mai târziu, de un experiment nereuşit.

*** :: Pistis Sophia. Cărţile I-II

Traducere şi îngrijire ediţie de

Alexandru Anghel

Ed. Herald, Bucureşti, 2007

253p., ISBN: 978-973-7970-97-8

Singurul manuscris copt al scrierii gnostice a fost achiziţionat de Brithis Museum în 1785. Titlul este incorect pus, aceasta pentru că formula „Pistis Sophia” nu apare niciunde în corpul lucrării. Data exactă a scrierii manuscrisului nu este din păcate cunoscută. Sunt propuse secolele V-VII, aceasta dacă se ţine cont de limba coptă folosită, mai precis dialectul sahidic, utilizat în Egiptul Superior. Dar nici acesta nu-i este limbă originară, ci greaca, dacă ar fi să se ţină cont, prin comparaţie, de restul documentelor copte, redactate iniţial în greacă şi care, după numeroase transcrieri (în limba coptă), mai păstrează încă cuvinte greceşti. Cert rămâne faptul că această lucrare a fost iniţial scrisă într-o limbă cultă, iar aceasta nu poate fi decât greaca.

Data exactă a compunerii textului (nu a manuscrisului cumpărat de British Museum) ar trebui să se afle în strânsă legătură cu secta căreia i-ar fi aparţinut lucrarea. Cea mai veche perspectivă i se atribuie lui Valentinian, mort în secolul II, teorie ce cu greu poate fi susţinută, date fiind diferenţele mari de sistem ale gnosticul amintit şi scrierea în discuţie. Teoria secolului III, propune la originea redactării lui Pistis Sophia pe ofiţi, însă dogma ofită ne este încă mult prea neclară. Certă este la acestia venerarea şarpelui, de care textul nostru nu se leagă în mod expres.

Pentru a înţelege procesul „construcţiei” gnosticismului, trebuie să luăm în calcul varianta unei linii „originale”, profund sincretică, prin care el se construieşte, singura ce poate să definească gnosticismul, în principal (dar nu în totalitate) ca un amestec de elemente babiloniene, persane, semite, creştine şi de alt tip. Originea textului Pistis Sophia e în mod cert una siriacă (cititorul ca observa influenţa „religiilor de mistere”), dar care este redactată (la origine în greacă) şi dezvoltată (prin copiile copte) pe pământ egiptean.

Heiko Haumann :: Dracula. Viaţa şi legenda

Traducere din limba germană şi note de

Doina Fischbach

Ed. All, Bucureşti, 2012

147p., 19,90 lei

ISBN: 978-606-587-028-4

Cu toate că perspectiva istorică şi literară a mitului nu face obiectul prezentării de faţă, trebuie să remarc claritatea şi cursivitatea expunerii unui subiect despre care noi românii, la modul serios, am scris foarte puţin.

Ceea ce m-a interesat a fost discuţia deschisă în capitolul al treilea, despre credinţele şi mitul vampirului (p.80-105), de la origini şi în spaţiul Balcanic. Autorul consideră că atât credinţele cât şi mitul format în jurul existenţei vampirului, pleacă de la puternicul simbolism al sângelui, ce-şi desăvârşeşte valoare în era creştină, devenită deopotrivă lumea lui hominis nocturna, şi a jertfei Euharistice, sângeroase a Fiului lui Dumnezeu. Sângele e pe de-o parte sacru, pentru că reprezintă atât simbolic cât şi practic, esenţa vieţii, singura ce poate fi adusă jertfă spre eliberarea sufletului de păcat, ori, poate fi furat sau contaminat demonic, situaţie ce aduce peste aceeaşi fiinţă nemuritare, întunericul unei morţi veşnice. Vampirul, în formele sale maleefice e antipodul fizic al lui Hristos, Antihristul încorporat, ce golit de divin, îşi ostoieşte setea consumând sânge, esenţa fizică şi deopotrivă spirituală a omului. Hrana sa devine dacă vreţi, antipodul Cinei celei de Taină.

Haumann sintetizează foarte bine modurile în care ne naştem sau devenim vampiri (contaminarea demonică fiind de cele mai multe ori fatală) şi de aici, ca o rezultantă, avem categoriile de fiinţe demonice, ce vii sau moarte se găsesc peste tot răspândite în arealul geografic al Balcaniilor.

Otto Rank :: Mitul naşterii eroului. O interpretare psihologică a mitologiei

Traducere şi îngrijire ediţie de

Monica Medeleanu

Ed. Herald, Bucureşti, 2012

156p., 16,00 lei

ISBN: 978-973-111-249-7

Coleg apropiat al lui Freud şi editor al operei acestuia, Otto Rank este cunoscut în occident ca un prolific scriitor psihanalist şi terapeut. Preocuparea faţă de relaţiile intime existente între povestea mitului şi  conexiunile cu psihicul îl determină pe Rank să abordeze existenţa eroului mitic din perspectiva interpretării psihanalizei. Interpretarea psihologică a mitului nu reprezintă însă o noutate, dar poate fi cea mai corectă formă de înţelegere a resorturilor ascunse ce-l aduc la existenţă şi-l menţin în mişcare peste timp.

O serie întreagă de eroi a căror poveste a vieţii seamănă sunt trecuţi prin sita psihanalizei, variaţiile simbolice primind instantaneu o nouă încărcătură care spre finalul cărţii conturează un profil uman a cărui viaţă realizezi că nu a fost tocmai una uşoară. Eroul este numai acela care face faţă, fără voia lui, încercărilor destinului ce-i pare a fi dictat încă de la început de o familie nu tocmai unită şi care se dovedeşte a-i fi ostilă. Conform psihanalizei mitului eroului, simplul act de supravieţuire e unul de eroism. Nu minunile, ci trecerea peste greutăţile vieţii te fac cu adevărat erou. Memoria colectivă a acestor „treceri” creează mai apoi mitul cu variantele specifice diferitelor zone culturale şi religioase ale lumii.

Naşterea lui din părinţi nobili ar fi singurul element bun în toată această poveste. Eroul se simte privat de dragostea părinţilor, de altfel infideli, devenind subit (în urma unui vis sau viziune – „fantasmele nevroticilor” – ce se adresează tatălui) duşmanul de moarte al capului familiei, moment ce-i pecetluieşte soarta, fiind pur şi simplu abandonat (şi aici metodele diveră) dar recuperat, îngrijit şi educat de străinii ce-i devin părinţi. Ceea ce ne marchează copilăria nu ne va da însă pace la maturitate, după cum se va putea observa din lecturarea acestui volum.

Marcellin Berthelot :: Originile alchimiei

Traducere din limba franceză de

Gabriel Avram

Ed. Herald, Bucureşti, 2012

282p., 22,48 lei

 ISBN: 978-973-111-244-2

Berthelot dăruieşte cititorului român atras de lumea ocultului, o viziune istorică clară asupra alchimiei, prin intermediul căreia, mai apoi, încearcă treptat penetrarea misterului aproape fizic ce o învăluie. Demersul său e motivat, de înlăturarea materialităţii cea golită de mister a lumii în care se vedea obligat să trăiască (lucrarea a apărut la Paris în 1885). Cauza acestei degradări o reprezintă invazia gândirii raţionaliste ce pretinde că are capacitatea de a elucidat totul. În acest context sumbru, actul scrierii studiului despre alchimie este unul plin de curaj. Din acest motiv am avut senzaţia că vrea să descopere contemporanilor precum şi tuturor celor ce vor urma şi care mai au „ochi de văzut”, că există, sau cel puţin exista, o lume în care cunoaşterea mai înainte de a deveni ştiinţifică (materialistă) era deopotrivă magică şi religioasă, adică revelată. Şi astfel ajungem la discuţia despre izvoarele alchimiei.

Marcellin identifică patru izvoare (egiptene, caldeene, evreieşti şi gnostice) din care mai târziu s-a născut şi dezvoltat alchimia europeană. Că s-a format în Evul Mediu şi s-a dezvoltat în Renaştere, aceasta e o altă discuţie asupra căreia autorul se apleacă la momentul potrivit, dar ceea ce uimeşte, e faptul că fiecare dintre aceste izvoare nu sunt văzute doar nişte simple surse, în principal magice, ale alchimiei de mai târziu, ci ele chiar reprezintă forme diferite şi până la un moment dat independente de alcimie. Sigur că în timp, cu toate că se aflau în spaţii deografice diferite, la un moment dat s-au întâlnit, combinat şi dezvoltat, parte, spre exemplu, în formulări „mistice” de care a profitat la un moment dat şi gnosticismul, mai ales cel de sorginte egipteană.

Sfântul Nicodim Aghioritul :: Despre vrăjitorie

Traducere din limba greacă de

Ion Diaconescu

Ed. Sofia, Bucureşti, 2003

103p., ISBN: 973-8207-82-7

Născut în 1749 în Grecia, Nicodim acceptă intrarea în cinul monahal undeva după anul 1775, punând astfel început locuirii sale în Mănăstirea Dionisu ce se află încă pe Muntele Athos. A scris mult, preocupându-se printre altele, la modul foarte serios, de unele aspecte teoretice şi practice ce ţin de demonologia creştină.

Interesant este că încă de la început, în lucrarea ce o avem în discuţie, întâlnim şi la el un gram de rasism, chiar dacă e sfânt părinte, atunci când aminteşte de ţigănci făcând parte din tagma vrăjitoarelor şi prezicătoarelor (p.9, 11). În acelaşi timp, pare să uite că mii de ţigani erau trimişi la Muntele Athos ca slugi ai monahilor de acolo, călugări care să nu uităm că au depus votul sărăciei prin care se obligă a renunţa la lucruri, cu atât mai mult la sclavi. Donaţiile veneau adesea şi de la domnitorii români, fapt ce este atestat istoric. Dar dincolo de această observaţie, lucrarea mi s-a părut foarte bună.

Condamnă pe toţi aceia care lucrează cu diavolul. De la creştinul ce merge la vrăjitor (căci prin „a merge” se înţelege „a practica”), până la preotul care scrie amulete (p.15) şi exagerează cu purtatul icoanelor (p.17-18), procesiune ce se transformă treptat într-un fenomen idolatru şi pe care, din păcate, îl întâlnim din ce în ce mai des în zilele noastre.

Nicodim este un critic deschis şi dur a tot ceea ce înseamnă activitate demonică ca spre exemplu: prezicerea, farmecul, vraja, descântatul, otrăvirea, astrologia, urmărirea norilor, fabricarea amuletelor, sau orice formă de mantică. Pentru el toate acestea semnifică afirmarea clară a lepădării de Hristos. Lui îi este clar că nu există magie albă sau vrăjitorie bună. Pentru că nu înţeleg viclenia necuratului, sub această ispită cad mulţi creştini, care cred că fac un bine ajungând să practice magia. Toate se întâmplă din cauza credinţei lor slabe, ce are ca rezultantă lipsa discernământului spiritual. Unora ca aceştia, le este suficient să vadă icoane la vrăjitori pentru a crede că sunt „buni”. Odată oferit „votul de încredere”, urmarea sfatului este inevitabilă, după cum şi dependeţa faţă de magie ce va înlocui treptat creştinismul.

*** :: Textele sacre ale lui Hermes Trismegistos sau în Cântarea Hermetică

Preambul de

Acad.prof.dr. Constantin Bălăceanu-Stolnici

Traducere, note şi cuvânt introductiv de

Maria Genescu

Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003

415p., ISBN: 973-8240-61-1

Corpusul Hermetic care relativ recent a văzut şi la noi lumina tiparului, este compus dintr-o serie de texte sacre (din puţinele păstrate, cele mai multe fiind pierdute), ce reprezintă transcrierea unei revelaţii primordiale de inspiraţie divină, a fost redactat undeva între secolele II î.Hr. – III d.Hr. Este foarte posibil ca originea lor să fie una mult mai veche, transmise fiind, o lungă perioadă de timp, pe cale orală, după cum cele mai noi să fi fost puse direct în scris în ceea ce a format la un moment dat un imens grup (colecţie) de scrieri, din care pe parcurs au rămas (din păcate) doar cele cuprinse în lucrarea de faţă, şi acestea achiziţionate prin diverse filiere străine de tradiţia culturală şi religioasă a Egiptului.

Autorul lor spiritual este Hermes Cel de Trei Ori Mare, sau Trismegistul, unul şi acelaşi personaj cu zeul egiptean lunar Toth, reprezentat sub forma păsării Ibis şi care a beneficiat de un cult încă din mileniul IV î.Hr. Toţi „ceilalţi Hermes” sunt autorii umani, ce au primit toate aceste cunoştinţe ori prin revelaţie, sau prin tradiţia orală (ce se impune ca fiind secretă – hermetică), pe care mai apoi, le-au transcris pe papyrus ori le-au cioplit-o în piatră. În texte cospusului îl regăsim pe Hermes de cele mai multe ori ca zeu, pentru că descoperă conţinuturile ascunse ale înţelepciunii sale şi prea puţin ca om, cu toate că-l putem observa parcă şi în această ipostază în momentul în care primeşte gnoza de la Inteligenţa (Nous) care i se adresează astfel: „Urmăreşte cu băgare de seamă cuvintele mele, Hermes Trismegistos, şi ţine minte ce am să-ţi spun, căci îţi voi dezvălui unele lucruri pe care, până acum, le-am ţinut în mine” (p.124).

Ion Ghinoiu :: Sărbători şi obiceiuri româneşti

Ed. Elion, 2002

411p., ISBN: 973-8362-07-5

După publicarea studiului despre Lumea de aici, lumea de dincolo, cercetătorul şi etnologul român abordează riturile de peste an ale lumii de aici, într-o lucrare pe care, personal o văd ca foarte bine construită.

Calendarul popular românesc, la origine păgân, suferă o transformare sincretică la întâlnirea cu religia cerştină, susţine autorul, anulându-i parte din valori şi împrumutând în acelaşi timp din cele creştine. După părerea mea, fenomenul se petrece tocmai invers. Creştinismul ca religie nouă, ce vrea a înlocui riturile dacice, nu reuşeşte decât să se suprapună, să putească ca o pojghiţă asupra lichidului compact al credinţelor noastre populare. Nu păgânismul popular românesc, ci creştinismul devine sincretic prin acceptarea într-o stare de permanentă coabitare a sărbătorilor vechi cu cele creştine.

Dovadă a celor spuse sunt simbolurile populare păstrate până astăzi şi care sunt ucise din păcate treptat doar de ignoranţa generaţilor tinere, ce confundă şi suprapun răceala sentimentalismul creştin, peste credinţa noastră ancestrală.

Dacă veţi citi lucrarea domnului Ghinoiu veţi vedea cum religia populară românească, pentru că avem una, supravieţuieşte de mai bine de două mii de ani alături de religia creştină, în timp ce alte sisteme „surori”, ca religia greacă sau egipteană au pierit de mult. Aceasta se întâmplă nu datorită faptului că fondul credinţelor populare româneşti „s-au dat” după creştinism, ci mai degrabă se dovedeşte, că avem de-a face cu cel mai „diplomat” sistem de credinţe, mai tolerant decât buddhismul şi mai ecumenic decât creştinismul.  

Hermes Mercurius Trismegistos :: Tabula Smaragdina. Divinul Poimandrēs

Traducere din limba engleză de

Dan Dumbrăveanu / Alexandru Anghel

Ed. Herald, Bucureşti, 2006

168p., ISBN: 973-7970-58-6

Marcilio Ficino, în anul 1463, aduce în atenţia occidentului renascentist Tabula Smaragdina sau Tabla de Smarald, cu siguranţă cea mai veche operă alchemică cunoscută până în acel moment în Europa şi care tot o dată formează baza teoriei şi practicii alchemice.

Legile alchimiei sunt rezultantul celor care alcătuiesc lumea ocultului, teorii absolut necesare pentru înţelegerea şi stăpânirea universului (manipularea practică a elementelor sale prin intermediul „ştiinţei hermetice” sau „alchimiei”). Citind lucrarea, aflăm că legile tabulei sunt cu mult diferite de cele creştine, atât de diferite încât mai degrabă le vedem poziţionate în jurul mişcărilor gnostice, unde magicul e uneori tot una cu religiosul, decât în apropierea blândă a dogmei apostolice. Credinţa hermetică nu este oarbă, ea se bazează pe experimen. Atunci însă când e singură, o putem numi doar intuiţie privit ca semn sau revelaţie a voinţei divine. Practic, nimic nu e întâmplător, motiv ce impune cunoaşterea legilor materialităţii pentru ca manipulându-le să obţii eliberarea. Poate de aici şi ideea că legile (acestei lumi materiale) sunt făcute pentru a fi încălcate.

Sufletul omului ocupă un loc central în gnoza hermetică, motiv pentru care el e considerat catalizatorul oricărei formule ce se vede a fi mai apoi aplicată, ţinându-se permanent cont de jocul dualităţii. Binele şi Răul, ca noţiuni duale sunt întâlnite peste tot în gnosticism şi hermeneutică, după cum şi credinţa în existenţa metempsihozei. Se spune chiar la un moment dat că pedeapsa pentru un suflet rău e întoarcerea în târâtoare, or răutatea maximă nu se poate manifesta într-o entitate raţională decât dacă se afundă în abisul ignoranţei (cf.p.74); motiv întâlnit desigur şi în miturile gnostice, ca semn al creaţiei (materiale) demiurgice ce nu ia în seamă (cunoaştere – gnoză) atotprezenţa lui Dumnezeu. Cine-L ignoră pe Dumnezeu, nu se vede pe sine. De aici şi acuza textului hermetic la adresa ateismului (p.124).

George Robert Mead :: Hermes Trismegistos. Gnoza şi originile scrierilor trismegiste

Traducere şi îngrijire ediţie de

Alexandru Anghel

Ed. Herald, Bucureşti, 2007

280p., ISBN: 978-973-111-014-1

Savantul şi teosoful George Robert Mead (1863-1933) a publicat la Londra în 1906 Thrice Great Hermes, vol.I, tradus şi publicat la noi mulţumită interesului permanent al editurii Herald de a aduce la lumină studii noi şi vechi deopotrivă. Din păcate însă, descoperirile întâmplătoare ale corpusului gnostic de la Nag Hammadi din anul 1945 nu l-au prin în viaţă pentru a se putea bucura de eventualele revizuiri ale lucrării, precum şi de bucuria de faptul că multe din constatările sale ce se bazau pe intuiţie se regăsesc în evangheliile gnostice de care nu avea cunoştinţă deloc sau integral. Chiar şi aşa, date fiind aceste lipsuri, lucrarea lui Mead rămâne un etalon printre scrierile vremii. La aceasta se mai adaugă şi că autorul a fost ignorat în cercurile elitiste ale vremii din cauza statutului să de teosof, un fel de „speculant” al interpretării textelor sacre, ce se bazează mai mult pe intuiţie, chiar şi atunci când doreşte o abordare profund ştiinţifică ca aceasta. Mai deschis la nou, Jung ce însuşi era prins în pătrunderea psihologică a reacţiilor alchemice şi ale gnozei generată de hermetism, deci tot un neconvenţional al vremii, nu a ţinut cont de acest lucru, atunci când spre sfârşitul vieţii l-a vizitat la Londra.

Nu trebuie uitat de asemenea nici faptul că pentru descâlcirea originilor istorice şi religioase ale gnosticismului cercetătorii se loveau la acea vreme aproape integral de sursele creştine, ce erau unanim considerate „ştiinţifice” (vanitatea academică nu dorea un conflict deschis cu cea bisericească), situaţie care s-a dovedit în mare parte falsă, dar din păcate mult mai târziu, când cercetarea gnosticismului a luat amploare. Scrierile Sfinţilor Părinţi şi Scriitori Bisericeşti sunt aproape singurele lucrări care părtinitor aduc foarte multe referiri cu privire la gnoză. Trimiterile la gnosticism sunt de foarte multe ori greşite. Se fac confuzii atunci când se vorbeşte despre unele mişcări eretice, aceasta pentru că autorii creştini nu au intrat în mod real în contact cu reprezentanţii şi scrierile ce le condamnau. Sursele acestea (creştine) sunt pur apologetice, adică de apărare a credinţei (prin credinţă trebuie înţeleasă dogma) care direct sau tangenţial se întâlnea cu unele dintre mişcările gnostice aflate şi ele în permanentă mişcare (migrare) şi transformare (singretică şi nu dogmatică). Iată de ce, cercetarea autorului nostru merită un respect deosebit, pentru că-şi doreşte independenţa, alegând cu înţelepciune atunci când este vorba de sursele creştine (îi preferă pe Augustin şi Origen) dar şi filosofice (Plotin).