Solaris Boncompagni :: Lumea simbolurilor. Numere, litere şi figuri geometrice

Traducere din

limba italiană de

Cornel Nicolau,

Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004

254 p.

Este foarte dificil să scri despre simbol indiferent din perspectiva cărei ştiinţe ar fi privit. Motivul l-ar consta în primul rînd vechimea lui. Este probabil şi motivul pentru care Solas îşi începe disertaţia prin cuvintele: „Înaintea cuvintelor a existat simbolul”, chiar dacă, pe de altă parte Evanghelia spune că „La început a fost Cuvântul” (Io.I,1). Pe cine să crezi? Poate că în egală măsură şi fără vreun compromis au existat împreună. De ce? Pentru simplul motiv că mesajul Logosului stă codificat în creaţie. Codul este simbolul, iar interpretarea este conştientizarea lui istorică în lumea noastră. Nu ştim dacă autorul a avut în vedere acest aspect, dar pare a-l dovedi pe tot parcusrul lucrării fie că îl discută în număr, geometrie sau alfabet. Toate cele mari teme ar reprezenta pentru om încifrarea Cuvântului în materie. Este acesta motivul pentru care, credincios sau nu, omul simte o nevoie nestăpânită de a înţelege semnul pentru ei şi cei ce-l vor urma. Desigur, interpretarea lui reprezintă o altă problemă la fel cum noi, în lumea noastră, ne cunoaştem aproapele interpretându-i gesturile, cuvintele sau spaţul habitual.

Cine se poate considera un iniţiat în simbolism, mai ales în cel religios? Oricât le-am cerceta, constatăm că iţele care leagă simbolurile unele de altele sunt nesfârşite. Esenţial este, cred, că ele transmit un mesaj cât se poate de clar: divinul se lasă prins în semn.

Pe de altă parte, o carte despre simboluri este obositoare. Cu fiecare rând citit eşti practic bombardat cu informaţii. Unele îţi sunt cunoscute, însă la cele mai multe nici măcar nu te-ai gândit. Ajuns la final eşti bulversat şi îţi trebuie timp să te trezeşti, chiar dacă totul este structurat în chip logic de la bun început. Citindu-o însă poţi conştientiza un lucru: nu poţi trăi fără simbol care se află pretutindeni. Iar dacă nu te stăpâneşti observaţia poate deveni obsesie...

Gilbert Durand :: Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală

Traducere de

Marcel Aderca

Postfaţă de

Cornel Mihai Ionescu

Ed. Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 2000

ISBN: 973-9243-99-1. 477 p.

Contactul cu realitatea începe în momentul în care am deschis pentru prima dată ochii, urmând ca înţelegerea ei să se producă abia atunci când vom privi cu atenţie, imaginile făcând obiectul minţii, a lumii imaginarului. Este poate şi motivul pentru care cercetarea imaginarului din perspectivă antropologică, nu poate ignora, ca primă etapă, imensul bagaj al simbolului religios, ca primă explicţie a spaţiului ce ne înconjoară. Înţelegerea actuală a construcţiei unui astfel de mecanism nu este deloc o sarcină uşoară pentru cercetătorul nostru. Dificultatea deosebită constă de cele mai multe ori în a interpreta cât mai corect cu putinţă, prin conexare, toate particulele ce alcătuiesc acest aproape infinit ocean de date, plecând dinspre abis (de la începuturile istoriei omenirii) şi urcând spre suprafaţă. O astfel de abordare depăşeşte evident canoanele cursurilor universitare. De aceea, „pentru a putea vorbi cu competenţă de Imaginar nu trebuie să te încrezi în îngustimile sau în capriciile propriei imaginaţii, ci să posezi un repertoriu aproape exhaustiv al Imaginarului normal şi patologic în toate straturile culturale pe care ni le propun istoria, mitologiile, etnologia, lingvistica şi literatura” (p.19).

Ion Ghinoiu :: Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi

Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999

329p., ISBN: 973-577-169-1

Prin vălul morţii ce se interpune între lumea de aici şi cea de dincolo, se creează impresia unei stăti de ruptură a ceea ce ar trebui să ne reprezinte continuu, ca un fir, viaţa. Ghinoiu dovedeşte apelând la etnologia românească pe care o plasează permanent într-un studiu comparativ cu celelalte sisteme religioase, pre-creştine, creştine şi necreştine, că această ruptură de plan, poate fi relativ uşor depăşită prin înţelegerea corectă a unei serii întregi de simboluri, ce mai apoi sunt aplicate în rituri, populare, am spune noi astăzi, dar care numai astfel îşi găsesc pe deplin reflecţia practică în ceea ce noi numim „lumea de dincolo”.

Tot ceea ce este aici se oglindeşte ori e o „oglindire” sau mesaj trimis celeilalte lumi în care se pare că-şi găseşte reflecţia (bordeiu / sicriul, casa / mormântul, satul / cimitirul etc). Ne aflăm astfel într-o relaţie simbolică reală, precum moartea privită ca naştere, uneori antropomorfizată sau zoomorfizată, însă întotdeauna vie. Trecerea ca prag e surprinsă ritului de „decantare” şi nici nu se putea astfel, pentru că ce e al acestei lumi rămâne aici, după cum ce nu-i aparţine, pleacă ori este răpit.

Uşurarea morţii prin cererea iertării, pomana dată în timpul vieţii, sunt semne ale pregătirii călătorului de drum, iar odată ce sufletul părăseşte trupul, ceilalţi (ai casei) continuă acţiunea rituală, cum este scalda, îmbrăcatul şi gătitul mortului, banul oferit pentru plata vămilor, toiagul şi altele, toate acestea având scopul de a încheia cu bine ciclul acestei vieţi, pentru ca sufletul să părăsească mulţumit lumea materială ce nu-i mai aparţine. Orice eroare de rit poate reţine esenţa spirituală într-o stare de „împământenire” nefirească în jurul trupului fără viaţă, a locuinţei sau a locurilor, motiv se ia inevitabil în discuţie existenţa sufletelor rătăcite, a ielelor şi a strigoilor.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Simboluri şi semne

Traducere din limba sârbă de Gheorghiţă Ciocoi

Ed. Sofia / Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009

125p., 9,00 lei, ISBN: 978-973-136-122-2;

ISBN: 978-606-529-055-6

Nu vreau să judec spiritualitatea cuiva, cu atât mai puţin calitatea de „sfânt”, dar am dreptul să-i judec lucrările, în cazul acesta o carte ce se vrea o trecere în revistă, sub o formă oarecum tematică, cu subiecte de dicţionar, a câtorva dintre cele mai importante simboluri şi semne creştine, ce ar trebui să facă diferenţa între adevărata credinţă şi eresurile propuse de filosofi. Cu alte cuvinte, e o lucrare apologetică – de apărare a dreptei credinţe plecând de la simbolurile sale, care mi se par nu doar insuficient ci şi sperficial explicate. Aşa se întţmplă când când scrii o carte într-o după-amiază ce poate fi citită într-o oră.

Nu poate fi decât un singur adevăr, cel al ortodoxiei (p.8), deci lucrarea („Doamne fereşte!” – p.6) nu e produsul vreunei filosofii proprii, cum e a unora care au crezut spre exemplu că planetele sunt îngeri (p.24). M-a distrat pur şi simplu faptul că majoritatea animalelor expuse sunt „demonice”, prin aceea că fie au conlucrat cu satan (ex.: şarpele – p.45-46), fie sunt expresii ale păcatelor (asipida – p46-47, porcii şi câinii – p.47, precum şi fiarele sălbatice – p.49-50).  Porcii şi câinii sunt simboluri ale ateilor şi răzvrătiţilor împotriva credinţei. Săracul porc şi bietul câine...

Lucrători răi ai viei e în sine un simbol mort, dacă ar fi să-i dăm crezare autorului care vede în el doar pe „arhiereii iudeilor care l-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu” (p.66). Dar ierarhii actuali ai Bisericii ce sunt? Pentru că nu i-a amintit alături de arhiereii Vechiului Testament, Nicolae poate fi numărat astfel printre sfinţii ortodoxiei.