D. P. Walker :: Magia spirituală şi angelică. De la Ficino la Campanella

Traducere şi îngrijire ediţie:

Maria Genescu

Ed. Herald, Bucureşti, 2010

ISBN: 978-973-111-189-6. 291 p.

Dacă Wayne Shumaker ne aduce spre lectură o foarte bună introduce în ocultismul Renaşterii, Walker aprofundează un segment al acesteia: magia de la Ficino la Campanella. Pentru renaşcentişti existau două feluri de magie: naturală sau nondemonică (a evocării numelor şi confecţionării talismanelor) şi demonică de care astrologia nu se va detaşa ci, din contră, îşi va găsi aportul în tehnicile orare de evocare demonică. După efectele magice, Bruno şi Campanella împart magia în subiectivă şi tranzitivă, proiectându-o cumva în spaţiul psihologiei. În contrast cu succesul acestora, magia lui Ficino, n-a avut niciodată succes la publicul larg, chiar dacă spre exemplu, în 1463 va fi primul care-l va face cunoscut occidentului pe Hermes Trismegistul, prin traducerea Tabula Smaragdina. Nu doar că se păstrează ideea antică ce supravieţuieşte Evului Mediu, conform căreia fiecare planetă îşi are demonul ei, ci, mai mult decât atât, se merge mai departe, în sensul că magicianul chiar poate crea astfel de fiinţe. Evident se încearcă punerea la punct a unui limbaj magic, materializat prin litere „spirituale” şi nume divine, demonice sau angelice, de care, spre exemplu, nu erau străini nici caldeeni, despre a căror magie ne vorbeşte pe larg într-un excepţional studiu, François Lenormant.

Fiecare maestru al Renaşterii îşi aduce aportul în cunoaşterea magică. La polul opus al magiei lui Ficino se află cea practicată de Paracelsus, în care, după autorul nostru, „demonii sunt prezentaţi la lumină” (p.110. După magul alchimist, Trithemius va păstra aceeaşi linie directoare, doar că va masca prezenţa demonică înt-un sistem criptografic ce va constitui corpul cărţii Steganografia (p.114). Doar Agrippa mai îmbunează tonul, luând apărare magiei naturale a lui Ficino, căreia îi face chiar o prezentare completă (p.116).

Moshe Idel :: Evreii şi Saturn. Despre sabatul vrăjitoarelor şi şabatianism

Traducere din limba italiană de

Cornelia Dumitru.

Ed. Polirom, Bucureşti, 2013

317 p., ISBN: 978-973-46-3530-6

34,95 lei

De la magie la mistica mesianică, Saturn, deopotrivă zeu sau semn divin, rămâne planeta asupra căreia s-au aplecat multe din minţile luminate ale sfârşitului de Ev Mediu şi Renaştere. În cele trei părţi ale studiului său, Idel revelează cititorului european, nu atât proiecţia non-evreilor asupra planetei, pe care, în linii mari, o putem reduce la parte mitologie greacă, şi o alta ce se suprapune credinţei astrologice în influenţa melancolică/nefastă asupra celor născuţi sub auspicile ei. Tot creştinătatea asociază sâmbăta, sabatului iudaic şi evident lui Saturn, planetă tutelară, idee împrumutată din mistica iudaică. De aici şi stereotipul evreului ca mag.

Calităţile nefaste ale planetei ce alunecă spre latura artelor întunecate, motivează şi menţin deci, prin asociere cu iudaismul, prigoana asupra unui popor care, prin cercetarea lui Idel, se arată „legat” magic şi mistic de această planetă, însă nu în măsura exagerată în care a fost perceput. Autorul nu neagă relaţia evreilor cu magia, despre care vorbeşte destul de clar, pe baza textelor ce le-a cercatat, mai cu seamă în perioada sabatului, însă, cu toate acestea, el nu găseşte dovezi care să ateste exclusivismul practicilor magice, or a acelora îndreptate împotriva creştnilor.

Pentru Moshe Idel, magia saturniană trebuie privită ca o practică îndreptată împotriva celorlalţi, cât mai degrabă ca o manifestare a „destinului” ori „magiei” planetei asupra celor născuţi direct sau prin „asociere”, sub ea. Direct, adică asupra indivizilor ce se nasc în perioada în care ea cunoaşte influenţa astrală pe cerul omenirii şi prin „asociere”, ca o influenţă ce se varsă permanent asupra poporului evreu căruia îi devine patroană. Influenţa astrologică asupra misticii iudaice de la final de ev mediu şi renaştere ar putea fi una de origine islamică, arta astrologiei cunoscând aici o puternică dezvoltare.

Radu Drăgan :: Piatra filosofală. Spaţiu, spirit şi materie în tratatele alchemice de la sfârşitul Renaşterii (1595-1624)

Traducere în limba română de

Stela Gheţe

Ed. Paideia, Bucureşti, 2010

528p., ISBN: 978-973-595-601-0

Orice studiu serios dedicat alchimiei se constituie dintr-o muncă titanică şi aceasta din cel puţin două motive: Pe de-o parte este vorba de aducerea împreună a unui material bibliografic, extrem de zgârcit în explicaţii, mai cu seamă dacă ai în vedere sursele cele mai vechi cu putinţă, şi „traducerea” lui astfel încât să devină accesibil înţelegerii unui public care, ce-i drept, trebuia ca mai înainte să fi  fost puţin familiarizat cu elemente de simbolism şi practică alchemică.

Autorul nostru face ca un concept, acela de spaţiu, să fie urmărit de-a lungul întregii istorii a alchimiei în perioada ei de înflorire, Renaşterea, traducând pentru noi şi ordonând toate acele aspecte (concepte) ce formează la un moment dat fenomenologia unei idei ce mai apoi se va coagula într-o lucrare de doctorat de mai bine de 500 de pagini, extrem de bine scrisă şi documentată. Am citit cu cea mai mare plăcere textul, urmărind cu atenţie modul în care Drăgan construieşte din concepte filosofice şi simboluri piatra filosofală care nu este altceva decât materia spiritualizată, a cărei proces de formare se derulează în realitatea noastră spaţială.

Accentul construcţiilor ce formează procesele alchemice se axează în primul rând pe înţelegerea evoluţiei lor conceptual-istorice, adică pe modul în care ele suferă transformări ale sensurilor de la Antichitate în Renaştere, motiv pentru care, atunci când sensurile sunt depăşite, se impune apariţia unor noi simboluri care să facă cursiv procesul de transformare al „plumbului” în „aur”. În linii mari, sursele din care alchimia îşi extrage seva sunt filosofia greacă, gnoza ereticilor, magia şi uneori, creştinismul.

Françoise Bonardel :: Hermetismul

Traducere de

Beatrice Stanciu

Ed. de Vest, Timişoara, 1992

150p., ISBN: 973-36-0126-8

Orice formă de iniţiere, presupune manifestarea revelatoare a gnoze, după cum hermetismul nu reprezintă nimic altceva decât secretul inviolabil împărăşit de zeu primului iniţiat uman Hermes, ce prin cunoaştere dobândeşte iluminarea, stare ce-l va defini prin atributul divino-uman: „Cel-de-Trei-ori-Mare”.

Avem deci o revelaţie directă pe care Hermes o predă mai târziu sub o formă ocultată, transformându-o prin predania orală şi mai apoi scrisă, în ceea ce aş putea numi cea complexă tradiţie magico-religioasă a Europei. Hermetismul nu se va reduce doar la a produce sau îmbogăţii ştiinţe ca astrologia, magia sau alchimia. În el se revelează, păstrează şi redescoperă cunoaşterea, care, în contact cu sufletul uman se dezvoltă în mai multe ştiinţe oculte. Vedem cum, spre exemplu, hermetismul reprezeta o importantă sursă de informare pentru lumea gnozei iudeo-creştine sau a filosofiei greceşti târzii reprezentată prin neoplatonism. Hermetismul e cel care pune bazele hermeneuticii ca ştiinţă, fără de care ar fi fost imposibilă spre exeplu, înţelegerea actuală a anumitor pasaje din Canonul Sfintelor Scripturi. Să nu uităm de influenţa hermetismului asupra antropologiei, a simbolismului psihologic al lui C.G. Jung şi lista poate continua.

Wayne Shumaker :: Ştiinţele oculte ale Renaşterii. Un studiu al patternurilor intelectuale

Traducere din limba engleză de

Petronia Petrar

Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003

318p., ISBN: 973-35-1774-7

O abordare extrem de bine documentată din perspectiva istorico-religioasă, a ocultismului şi demonologiei Renaşterii o reprezintă studiul lui Wayne Shumaker. Dată fiind complexitatea subiectului, autorul îl supune unui proces inteligent de sistematizare. Astfel, lucrarea pentru a fi cât mai cuprinzătoare şi cât mai pe înţeles, aceasta pentru că vorbim de o lume a ocultului european ce tocmai se afla într-un intens program de sistematizare, îşi împarte cercetarea în cinci mari teme: astrologia, vrăjitoria, magia albă, alchimia şi hermetismul. Toate aceste ştiinţe susţinute de foarte multe minţi luminate ale perioadei sătule de bigotismul Bisericii. Până şi Biserica s-a săturat de sine, Luther şi Calvin fiind cele mai elocvente exemple al acestei stări de saturaţie.

Astrologia, fie că era privită pro, fie că existau păreri contra, venite chiar şi din partea protestantismului, reuşeşte să supravieţuiască nu doar Evului Mediu, ci în Renaştere, cunoaşte un proces de sistematizare în ideea de a fi înţelească şi aplicată cât mai bine cu putinţă. Astrologii renumiţi ai vremii, majoritatea italieni, care au şi scris până la urmă tratate în acest sens, îi evidenţiază utilitatea, căci până la urmă, dacă există un viitor, atunci acesta poate fi şi cunoscut. Principiul manticii nu poate intra decât într-un evident conflict cu cel al Bisericii: „crede şi nu cerceta”.

Dacă astrologia e relativ tolerată, fiind apanajul mai degrabă al claselor bogate dar nu neaparat inteligente ale societăţii, vrăjitoria, este practica demonică ce vine din vulgul infect al Evului Mediu. Ea nu suporta a fi spălată prin predici, ci doar purificată prin focul rugului. Doar pentru Biserică ea reprezenta deci un real pericol, prin pactul cu diavolul, tipurile de vrăji şi sabat.

Paracelsus :: Ars Alchimica. Şapte tratate în care se vorbeşte despre natura, stiinţa şi arta spagyrică

Traducere şi îngrijire ediţie de

Ilie Iliescu

Ed. Herald, Bucureşti, 2005

240p., ISBN: 973-7970-38-1

Cunoaşterea proprietăţilor şi relaţiilor dintre lucruri, modul în care realităţile interacţionează şi se influenţează reciproc, reprezintă modelul arhetipal al dorinţei de iniţiere în arta alchemică. Atunci când se realizează gnoza (cunoaşterea filosofică), apare cu siguranţă ştiinţa (experimentul), ce nu este altceva decât curajoasa manipulare a proprietăţilor deja cunoscute a lucrurilor şi fiinţelor pentru a obţine efectele propuse, intuite de noi, dar care de fapt sunt mai înainte „plantate” în sufletul nostru de către divinitate.

Autenticitatea celor şapte tratate alchemie nu permite vreo urmă de îndoială. Autorul lor este Paracelsus, chiar Eliphas Lévi, amintind de primul dintre ele în cartea Ritualul înaltei Magii.

Filosofii lui Paracelsus sunt alchimiştii, singurii capabili să filosofeze cu privire la ceea ce le este cunoscut. Numai acela care prin cunoaştere stăpâneşte natura, poate vorbi despre ea, adică filosoful, iniţiatul ce deopotrivă e alchimist, în latura lui ocultă, după cum e medic, în cea lumească. Acesta este Paracelsus, alchimist şi filosof deopotrivă, ce reuşeşte să-şi expună gradual experienţa în cele şapte tratate dedicate alchimiei, fără a putea însă fi oprit de Biserică, situaţie deja expusă de Fanz Hartmann, în excepţionanul studiu cu privire la viaţa şi opera lui Paracelsus.

Experienţa cunoaşterii ce practic stă la baza ştiinţei alchemice este greu spre imposibil de recuperat, aceasta nu doar din cauza vechimii sale, ci şi din aceea că s-a divizat de-a lungul timpului, începând cu patriarhii poporului evreu (de aici originea ei divină), Moise fiind singurul ce a reuşit o joncţiune a cunoştinţelor evreieşti cu cele egiptene („sincretismul” alchemic). Tot aici se regăsesc pe surse şi în diferite stadii de informare: Ilie, magia persană şi Hermes Mercurius Trismegistus. La final, deţinem prima compilaţie de ştiinţe oculte, kabbala iudaică, din seva căreia va renaşte alchimia (p.153-163).

Franz Hartmann :: Paracelsus

Traducere din limba engleză de

Ilie Iliescu

Ed. Herald, Bucureşti, 2004

240p., ISBN: 973-9453-92-2

După cum cercetarea istoriei ocultismului Evul Mediu nu oferă decât poate prea multe nuanţe de gri, ce nu ne lasă a-l înţelege pe deplin, Renaşterea, pe de altă parte, reprezintă pe drept cuvânt cel puţin începutul sistematizării şi coagulării ocultului în jurul ştiinţei medicale, ca merit suprem al unui singur om: Paracelsus. Mai mult, aşa cum pentru teologia catolică momentul ei de cotitură l-a reprezentat reforma lui Luther, la fel, pentru lumea ocultului, sistematizarea sa de către Paracelsus, semnifică prima încercare de abordare ştiinţifică, a ce ceea ce aproape unanim era discreditat de către oamenii de ştiinţă a acelor vremuri. Este vorba de ştiinţe ca astrologia, alchimia, magia teozofia, mediumitatea etc., şi care, chiar dacă că au fost continuu ironizate de-a lungul secolelor, nu au fost în realitate niciodată pe deplin abandonate, dovadă că astăzi, cel puţin parte din ele, real sau într-o „construcţie filosofică”, le regăsim în ştiinţa ce a primit numele de medicină alternativă.

Paracelsus reprezintă deci cumulul cunoaşterii mai multor ştiinţe, după cum şi a mai multor culturi, motiv pentru care concluziile cercetărilor sale, cu toate că vor încerca să nu intre în conflict cu dogma Bisericii Catolice, nu reprezintă altceva decât recunoaşterea legilor „magice” ale naturii. Ele acţionează asupra noastră nediscriminatoriu, chiar şi atunci când e vorba de religie, indiferent dacă eşti catolic sau reformat, pentru că toţi trăim în aceeaşi natură, supunându-ne de la naştere şi după moarte aceloraşi legi ale creaţiei. Ca o paranteză, Paracelsus i-a acordat lui Luther un deosebit respect pentru curajul de a îndrepta lucrurile. Dar, din păcate, sentimentul nu a fost reciproc.