Ioan Petru Culianu :: Studii româneşti. Soarele şi Luna. Otrăvurile admiraţiei, vol.II

Traducere de

Maria-Magdalena Anghelescu,

Corina Popescu,

Dan Petrescu

Notă asupra ediţiei de

Tereza Culianu-Petrescu

Ed. Polirom, Iaşi, 2009

ISBN: 978-973-46-0394-7. 247 p.

Dacă în cea mai mare parte a primului volum, autorul se dedică relaţiei dintre literatură şi mitul gnostic, al doilea este axat aproape integral pe încercările de a reconstitui prudent părţi din domeniul mitologiei româneşti. Desigur, nu scapă din vedere, într-unul din articolele sale, nici relaţia mefistofelică dintre Nae Ionescu şi Mircea Eliade (aproape zeificat de Culianu), după cum nu uită nici de profetismul ca expresie a dualităţii şi magiei în scrierile eminesciene. Un deosebit respect îl manifestă faţă de Constantin Noica, ce demult, pentru Culianu, nu mai este „o persoană, ci o instituţie” (p.228); sau Emil Cioran pe care-l defineşte ca fiind „prea singular să te identifici cu el” (p.232).

Preocuparea faţă de relaţia dintre Soare şi Lună, deopotrivă mitică şi simbolică, până la arhetipurile junghiene decodificate din paginile cărţilor de alchimie, transportă cititorul nu doar prin istoria religiilor, ci prin însuşi conceptul specific de istorie a religiilor aşa cum o înţelege Culianu. Într-o singură formulă conceptuală sunt tratate informaţii din mitologia nordică, vedică, românească, greacă, ori din creştinism, bogumilism, manihei sau din eretica credinţă cathară, pentru ca mai apoi scriitura să penduleze dinspre alchimie spre demonologie şi dualimsmul folcloric românesc.

pr.dr. Eugen Jurca :: Cateheza baptismală în antichitatea creştină, vol.I

Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009

ISBN: 978-973-141-149-1. 253p.

Cateheza baptismală reprezintă pe scurt învăţătura de credinţă (dogmatico-morală) creştină ce educă pe acela care are în intenţie trecerea de la statutul de idolatru (păgân), la acela de creştin.

Lucrarea părintelui Jurca este pe de-o parte rodul unei munci de compilaţie, iar pe de alta, a uneia de explicare a textelor antice creştine selectate şi publicate în acest prim volum. Prin această abordare practică înţeleg că în cea mai mare parte demersul autorului a fost îndreptat spre oferirea înspre lectură a acelor scrieri ce aparţin creştinismului primelor veacuri cititorului care la rândul său să-şi facă el însuşi o idee cât mai clară asupra întregului proces de încreştinare a păgânismului antic.

Nu aş putea spune că munca de „recrutare” a textelor diferiţilor autori creştini reprezintă în sine o activitate ce necesită ani de studiu, după cum nici explicaţiile oferite în cele câteva zeci de pagini de la finalul lucrării, reprezintă efectul unor cercetări adânci, însă ceea ce cred că este cu adevărat lăudabil, e aceea că autorul reuşeşte să aducă într-un singur volum o temă ce dacă vrem, poate fi cu atenţie urmărită fenomenologic şi deci înţeleasă mai ales sub aspectul ei evolutiv, sub aspectul ei moral, liturgic şi de ce nu, demonologic, aceasta pentru cine deţine o cunoşatere cel puţin medie a dezvoltării creştinismului din acele vremuri.

Sigur, fiecare autor hotărăşte structura lucrării sale, după cum şi modul de abordare a textelor ce urmează a fi citate. Pentru cititorul ce dispune doar de volumul întâi (cum sunt şi eu spre exemplu), şi care nu deţine decât lecturi minimalre înspre medii cu prvire la istoria creştinismului primar, lucrarea de faţă nu spune mai mult decât că e o înşiruire de texte preluate din autorii creştini necunoscuţi şi cunoscuţi, fără a reuşi în speţă să ofere explicaţii pe text, măcar sub formă de note şi să aducă lumină acolo lectura unui ochi neavizat nu observă nimic. Explicaţia de final, sub forma unui rezumat, aduce după părerea mea, prea puţine elemente informaţionale care să explice complexitatea fenomenologică a mulţimii de texte citate în primele 193 de pagini.

Manfred Lurker :: Lexicon de zei şi demoni. Nume. Funcţii. Simboluri. Atribute

Traducere din limba română de Adela Motoc.

Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999,

468p., lei (preţ de anticar). ISBN: 973-45-0290-5

Unul dintre cele mai complete dicţionare moderne de demonologie apărute în limba română. O lucrare de mari dimensiuni, ce presupune o muncă enormă de cercetare şi de continuă aducere la zi a informaţiilor de pe tărâmul demonologiei, fapt pe deplin dovedit de numeroasele pagini dedicate bibliografiei de la finalul lucrării. Prin aceasta, dicţionarul lui Lurker o întrece pe mult mai vechea cercetare pe acelaşi tărâm a lui Jacques Collin de Plancy, apărută şi aceasta la noi, dar cu mult timp în urmă. Diferenţa dintre cele două este că Lurker se rezumă la a lua în discuţie numele zeilor şi demonilor diferitelor religii şi credinţe religioase, pe când Collin de Plancy are în vedere şi anumite practici mantice întâlnite încă la acea vreme în Europa. De fapt, întreg dicţionarul celui din urmă vizează demonologia europeană, cu evidentele ei influenţe semite şi nu numai.

Lurker abordează demonologia dintr-o perspectivă generală, căci e un dicţionar ce are în vedere întreg spectrul demonologic al lumii pentru a oferi cititorului din zilele noastre o cât mai bună perspectivă asupra acestui tărâm cu atât mai mult cu cât, majoritatea articolelor sunt inter-conectate prin numeroase trimiteri.

Jacques Collin de Plancy :: Dicţionar diabolic, vol.1-3

Selecţie şi traducere de Rodica Rotaru

Ed. Viaţa Românească, Bucureşti

Nici o cercetare ce are în vedere abordarea cât mai „ştiinţifică” a demonismului nu ar trebui să treacă cu vederea în aparatul său bibliografic, dicţionarul lui Jacques Collin de Plancy.

Plancy nu s-a arătat în mod deosebit interesat de demonologia altor religii decât în măsura în care acestea au intrat, prin demonii şi practicile demonolatre, în contact cu religia creştină (catolică). Metoda sa practică este rezultatul a două cauze. Pe de-o parte, lipsa de informaţii detaliate cu privire la demonologia altor sisteme religioase (cum ar fi spre exemplu cele din orientul îndepărtat), iar pe de alta, abordarea demonologiei „europene”, din perspectiva concretă a surselor ce i-au stat la dispoziţie (grimoare, kabbala, vieţile sfinţilor e.t.c.), au făcut totuşi din dicţionarul lui Plancy o lucrare de reper pentru câteva secole bune.

Dicţionarul său ia pulsul demonlogiei europene, o demonologie ce se inspiră profund din sursele magiei şi ale vrăjitoriei, precum şi a practicilor mantice oculte, ce au bântuit profund Europa Evului Mediu.

:: Apocalipse apocrife ale Noului Testament

Traducerea textelor şi

îngrijire ediţie de

Gheorghe Fedorovici şi

Monica Medeleanu.

Ed. Herald, Bucureşti, 2007

ISBN: 987-973-7970-62-6. p.220

Am simţit o mare bucurie atunci când opt apocalipse apocrife au văzutlumina tiparului la deja prestigioasa editură Herald. Nu pot decât să laudutilitatea ştiinţifică a acestui demers editorial, precum şi a multor altora din aria lucrărilor apocrife şi gnostice pe care secularismul bisericesc a avutcontinuu tendinţa de a le îngropa în uitare şi ignoranţă.

Apocalipsele cuprinse aici sunt scrieri creştine relativ târzii care nu aufost acceptate în canon cu toate că nici eretice nu pot fi considerate. Din aceastăcauză au ajuns ca în timpul şi spaţiul creştin să fie puternic discriminate.

Considerentele pentru care o scriere poate fi trecută pe „lista gri” a lucrărilor apocrife ţin în primul rând de analiza textului, în urma căreia se deliberează în favoarea primirii acestuia în canonul cărţilor Sfintelor Scripturi sau nu. În acest sens, mărturiile Sfinţilor Părinţi cu privire la unele dintre ele sunt esenţiale. Instituţia bisericească care hotărăşte este Sinodul. Atunci când o scriere este considerată „apocrifă”, ea nu poate face obiectul cultului sau a dogmei, care se pliază amândouă pe canonul scripturistic aprobat. Cu alte cuvinte, dacă un adevăr de ordin divin este exclus (deşi Biserica crede altfel pentru că Părinţii care ajung la astfel de hotărâri o fac sub îndrumarea Sfântului Duh), atunci el poate rămâne nerecunoscut în textele apocrife şi nicidecum nu va putea fi cuprins vreodată în dogma bisericească.

Apocalipsa este genul literar caracteristic textelor profetice.  Din această cauză originea o găsim în profetismul iudaic, cu toate că titulatura („apocalips” – gr. descoperire, revelaţie) este utilizat pentru prima dată (ca titlu al unei cărţi) pentru ultima carte canonică a Noului Testament.Genul apocaliptic este încurajat de însuşi Iisus Hristos care îşi anunţă de mai multe ori a doua venire, precum şi piedicile pe care atunci diavolul le va ridica împotriva creştinilor.

:: Cartea lui Adam şi a Evei. Lupta lui Adam şi a Evei cu Satana

Traducere din etiopiană, note şi

comentarii de S. C. Malan

Traducere din limba engleză şi

îngrijire ediţie de Monica Medeleanu

Ed. Herald, Bucureşti, 2008,

ISBN: 978-973-111-051-6. 253 p.

 

Unele cărţi chiar merită cumpărate, iar aceasta este una dintre ele. Vechimea ei nu contează pentru mine, poate secolul VI d.Hr., ci doar ideile prinse aici. Se presupune că mai mulţi autori au alcătuit-o, apocriful fiind astăzi împărţit în trei părţi care iau în dis-cuţie starea primilor oameni, imediat după alungarea din Grădina Edenului şi până după potop. Ce m-a interesat în primul rând a fost preocuparea teologică a autorului faţă de problematica vieţuirii protopărinţilor noştri imediat după cădere. Pe lângă simţirea reală a lui Dumnezeu şi vederea îngerilor, oamenii au pierdut comoditatea primitoare a Edenului. Pentru ca tăvălugul miilor de probleme prăvălit asupra lor să fie complet, Satan le doreşte moartea împiedicând astfel înmulţirea neamului omenesc. Ruperea comunicării cu divinul aduc cu sine stări depresive majore, cei doi încercând de mai multe ori să îşi curme zilele. Chiar reuşesc asta o dată, Dumnezeu, aducându-i imediat la viaţă, dă de înţeles că noi trebuie să trăim. Se întâmplă ca prin purtarea de grijă a Satanei, Adam să fie ucis. Cel care-l omoară este însuşi diavolul. Nicio şansă. Dumnezeu îl învie. Într-un târziu, diavolul va înţelege că protopărinţii nu pot fi ucişi, ceea ce-l va face să se reorien-teze asupra noastră, urmaşii celor doi părinţi neascultători. Păcatul intră în omenire şi formează două tabere, a „fiilor lui Dumnezeu“ şi a fiilor păcatulului care le învaţă pe fiicele acestora „arta seducţiei“. Primii, locuind pe muntele Domnului se vor fi simţit atraşi de fiicele oamenilor păcătoşi, aceasta desigur prin şiretenia diavolului.

Ioan Petru Culianu :: Studii româneşti. Fantasmele nihilismului. Secretele doctorului Eliade, vol.I

Traducere de

Corina Popescu &

Dan Petrescu

Ed. Nemira, Bucureşti, 2000

ISBN: 973-569-445-X. 397 p.

V. Voiculescu, Eminescu, Slavici, Bulgakov şi Mircea Eliade sunt autorii ale căror personaje devin protagoniştii fantasmelor nihilismului lui Ioan Petru Culianu. Personajele lor trăiesc negarea şi afirmarea existenţei la limitele unde doar eroii miturilor se simt capabili. Aşa se face că, de la iluzie la speranţă, deopotrivă mitul şi simbolul, sunt abordate în proza şi poezia romantică, plecând de la fantasma nihilismului ca mai apoi trecând prin eros să deschidă eroilor drumul libertăţii şi totodată al fricii, al unei posibile nimiciri, prin căderea spre nimic. Pe tot acest parcurs, amestecul dintre bine şi rău creează bogata ţesătură ce va acoperi cadavrul. Relaţia contrariilor pare blândă în lumea noastră, chiar dacă personajele o trăiesc la maxim. Răul, spre exemplu, este domesticit, precum Mefistofel sau biblicul Azazel, totul pentru a putea fi ingurgitat în linişte de mintea ce-şi doreşte cunoaşterea. Ori altu-i rolul important al răului decât acela de a duce în ispită, după cum esenţial e pentru bine ca noi să fim doar proşti (simpli).

Explozia gnosticismului în literatură îşi aştepta doar momentu-i prielnic ce apare începând cu secolul al XIX-lea. Startul literaturii gnostice îl dă Shelly, apoi se continuă cu Byron... Hugo, Blok, iar la noi, îl găsim la Eminescu. Pentru toţi aceştia şi mulţi alţii, cunoaşterea, fie ea şi luciferică, este ştiinţa şi implicit progresul umanităţii, pe când golul neştiinţei de Dumnezeu refulat în concepte ca ascultare ori credinţă, nu mai satisfac raţionalul fiinţei umane.

Jacques Duquesne :: Diavolul

Traducere din franceză de Emanoil Marcu

Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014

ISBN: 978-973-50-4368-1, 224 p.

Dacă veţi începe să citiţi toate lucrările apărute la noi pe acest subiect, veţi constata, cel mai probabil, că lucrarea domnului Duquesne nu este decât o extraordinară şi reuşită compilaţie, nimic mai mult. Din punctul meu de vedere, nu aduce nimic nou. Ordonarea cuprinsului este una evident istorică, cea mai simplă formulă de abordare a unui fenomen. Sigur, discursul ştiinţific în sine şi orientarea bibliografică atât de necesară sunt impecabile. Dar tocmai despre aceste aspecte luate de către autor în considerare s-a scris enorm, căci Diavolul, la fel ca Dumnezeu, intră continuu în atenţia frustrărilor şi exaltărilor noastre, astfel încât el nu mai avea ce aduce nou. Lucrarea este deci o compilaţie, o istorie a diavolului în iudeo-creştinism, o trecere rapidă în revistă a unei existenţe ce va precede lumea.

Din această perspectivă, am încercat să înţeleg în ce excelează studiul domnului Duquesne. Aceasta poate fi văzut ca un eseu, categorie în care l-a integrat editura. Ar putea fi văzut şi ca un manual pentru neiniţiaţii în cercetarea fenomenului, lucrarea purtând cititorul mai ales prin epoca creştină. Abordarea demonului din această perspectivă este elaborată şi merită înţeleasă cât mai corect posibil, autorul uşurând înţelegerea prin calitatea sistematizării şi expunerii, motiv pentru care îi acord tot respectul meu.

Lavinia Bârlogeanu :: Diavolul în viziuni, poveşti şi vise

Ed. Nemira, Bucureşti, 2014

ISBN: 978-606-579-805-2, 349 p.

Plecând de la cercetările lui G. Jung, autoarea are în vedere Răul ca expresie arhetipală imprimată în inconştientul (religios) colectiv, la care Diavolul va trebui ca permenent să se raporteze atunci când îşi doreşte a se pune în relaţie cu noi (p.57), să se materializeze. Aşa se face că problema Răului transformă psihologia analitică într-una mistică (p.58), delimitând Răul sub cele două aspecte ale sale, Răul personal (sau Umbra de care „nici Dumnezeu însuşi nu era conştient” – p.126) şi Răul arhaic / arhetipal (Diavolul).

Primul face trimitere la inconştient, la cea mai obscură parte a Eului, unde visele devin expresia unei maipulări subtile (p.61, 122). Prin intermediul lor se poate infesta conştientul, subiectul riscând ca acesta să nu mai facă distincţie între ce este real şi ce nu. Cu alte cuvinte, inconştientul produce imaginea diavolului, ce înghite Eroul sau Eul (p.68).

Odată dezvoltat, Răul devine autonom prin proiecţile şi fascinaţiile sale (p.70) atât în vis cât şi în realitate. Se formează treptat un dublu sau Alter Eu, evident nimeni altul decât Diavolul (p.73), care prin dublarea Eului devine un complex autonom (p.90-91), ce realmente îl posedă (p.97). Scopul prădalnic se rezumă la a opri orice evoluţie psihică şi spirituală a omului, distrugând dacă se poate tot ceea ce ţine de instinct şi clarvedere (p.108).

Heiko Haumann :: Dracula. Viaţa şi legenda

Traducere din limba germană şi note de

Doina Fischbach

Ed. All, Bucureşti, 2012

147p., 19,90 lei

ISBN: 978-606-587-028-4

Cu toate că perspectiva istorică şi literară a mitului nu face obiectul prezentării de faţă, trebuie să remarc claritatea şi cursivitatea expunerii unui subiect despre care noi românii, la modul serios, am scris foarte puţin.

Ceea ce m-a interesat a fost discuţia deschisă în capitolul al treilea, despre credinţele şi mitul vampirului (p.80-105), de la origini şi în spaţiul Balcanic. Autorul consideră că atât credinţele cât şi mitul format în jurul existenţei vampirului, pleacă de la puternicul simbolism al sângelui, ce-şi desăvârşeşte valoare în era creştină, devenită deopotrivă lumea lui hominis nocturna, şi a jertfei Euharistice, sângeroase a Fiului lui Dumnezeu. Sângele e pe de-o parte sacru, pentru că reprezintă atât simbolic cât şi practic, esenţa vieţii, singura ce poate fi adusă jertfă spre eliberarea sufletului de păcat, ori, poate fi furat sau contaminat demonic, situaţie ce aduce peste aceeaşi fiinţă nemuritare, întunericul unei morţi veşnice. Vampirul, în formele sale maleefice e antipodul fizic al lui Hristos, Antihristul încorporat, ce golit de divin, îşi ostoieşte setea consumând sânge, esenţa fizică şi deopotrivă spirituală a omului. Hrana sa devine dacă vreţi, antipodul Cinei celei de Taină.

Haumann sintetizează foarte bine modurile în care ne naştem sau devenim vampiri (contaminarea demonică fiind de cele mai multe ori fatală) şi de aici, ca o rezultantă, avem categoriile de fiinţe demonice, ce vii sau moarte se găsesc peste tot răspândite în arealul geografic al Balcaniilor.

Alexandru Buzalic :: Demonologia creştină. Revelaţie, tradiţie, raţiune

Galaxia Gutemberg, Bucureşti, 2010

407p., ISBN: 978-973-141-57-3

Probabil, cea mai completă lucrare din perspectivă istorică a demonologiei creştine, cartea domnului Buzalic se prezintă sub forma unei sinteze extrem de bine construite, ce analizează în detaliu demonicul ca fenomen (istoric) permanent centrat pe teologia monoteistă a celor trei mari religii: iudaism, creştinism şi islamism. Evident, perspectiva Bisericii va fi aceea asupra căreia va insista şi o va susţine, autorul fiind preot.

Plecând în analiza sa de la concepţiile filosofice despre bine şi rău, se va axa pentru început pe scrierile apocrife şi extra-biblice despre demoni, deschizând o discuţie asupra unor subiecte pe care nu credeam că am să le întâlnesc tratate din perspectiva teologiei şi cu atât mai puţin a demonologiei Bisericii Romano-Catolice. Este vorba de vampiri, fauni, satiri, Lilith, Azazel, Asmodeus, ca mai apoi să exemplifice existenţa răului în cărţile Noului Testament, analizând apariţia şi activitatea personajelor ca: Satan, Belzebut, Beliar sau Antihrist.

Scrierile apocrife atât ale Vechiului cât şi ale Noului Testament, vor fi pe scurt dar temeinic cercetate şi expuse, astfel încât cititorul să-şi facă o idee cât se poate de clară asupra percepţie fluctuante a demonicului în lucrări ce prezintă influenţe din surse extra-canonice, sincretice, dar care totuşi au avut un important rol în anumite regiuni şi momente ale istoriei religiei.

Lumea demonologiei musulmane nu este nici ea uitată. În suficiente pagini autorul ne descrie existenţa lui Satan şi a spiritelor maleefice ce-l slujesc: iblis, djinn ori ifrit. Secţiunea se ve încheia cu un scurt studiu comparativ între demonologia biblică şi coranică, autorul evidenţiind ca diferenţă majoră rolul credinţelor arhaice în dezvoltarea demonologiei credinţei islamice.

Ieromonah Benedict Stancu :: Sfinţi şi mari duhovnici despre exorcizare şi tămăduire

Ed. Sofia, Bucureşti, 2012

173p., ISBN: 978-973-136-306-6

Este prima lucrare (practic o antologie de texte) în care se recunoaşte că unii preoţi deschid Evanghelia, o formă de mantică „sfântă” ce are ca scop elucidarea dilemelor mai mult, sau mai degrabă puţin existenţiale, ale credincioşilor.

La fel de interesant este şi faptul că autorul are o poziţie tranşantă împotriva celor care au impresia că sunt exorcişti şi ca atare practică exorcismul punându-se pe ei, dar mai degrabă pe posedat, în postura de victimă. Se iau în discuţie şi se combat metodele utilizate de monahul condamnat pentru uciderea unei tinere în ceea ce presa va numi „dosarul Tanacu”, asupra căruia pe larg se va apleca, dar dintr-o altă perspectivă, ieromonahul Baştovoi. Această poziţie e susţinută fără ca autorul cărţii de faţă să specifice că practicile barbare condamnate de el fac referire la cazul Tanacu. Se observă apoi influenţa lui René Girard ce prezintă ipoteza inexistenţei diavolului ca metodă eficientă de seducţie demonică (p.20). Deşi pare că-i deacord cu Sfântul Vasile cel Mare care susţine faptul că „Răul nu este decât lipsa binelui” (p.25), spre finalul lucrării, ieromonahul Benedict afirmă de asemenea tranşant că „răul nu este, desigur, o simplă absenţă. Dimpotrivă, este o prezenţă: prezenţa unui lucru întunecos” (p.77 ş.urm.), fapt ce mi se pare că intră în contradicţie cu ceea ce credea Vasile cel Mare. Or ştim că un sfânt nu trebuie contrazis. Dacă se supără?

Desigur, Dumnezeu nu este autorul răului, dar îl foloseşte pentru că încearcă şi pedepseşte prin intermediul acestuia, desigur, pentru a aduce omenirea la pocăinţă. Tot El întoarce, printr-o metodă care mi se pare mai degrabă magică, blestemul nefondat împotriva celui care-l enunţă (p.92-97). Deochiul este tot un blestem, recunoscut de Biserică şi pentru care există rugăciuni (p.86-87). Mi se pare însă absură discuţia despre pedepsirea (blestemul) copiilor pentru faptele părinţilor (p.96-97). Dar trebuie să explicăm cumva faptul că ne mor pruncii. Cine e vinovat pentru asta? Noi!

Ulrich Molitor :: Despre vrăjitorie şi prezicătorie

Traducere de

Tiberiu Drăgoi / Delia Dună

Studiu introductiv de

Tiberiu Turculeţ

Ed. Tornada, Bucureşti, 1991

90p., ISBN: 973-95078-0-8

La final de ev mediu, în anul 1489, românul Molitor oferă arhiducelui Sigismund, un adevărat tratat de demonologie creştină (catolică), ce reprezintă sinteza poziţiei Bisericii, dar şi a sa, cu privire la condiţiile în care ficţiunea demonică devine reală în actul magic.

Lucrarea e concepută sub forma unui dialog la care iau parte trei persoane, autorul cărţii, prietenul său, Conrad şi evident, arhiducele Sigismund. În cele paisprezece capitole se dezbat temele pe care Ulrich le-a considerat reprezentative, construind selectiv poziţiea demonologiei creştine a acelor timpuri. Spre exeplu, se iau în discuţie teme ca: posibilitatea ca vrăjitoarele să producă ploi, grindină sau îngheţuri; dacă pot vătăma prin boli oameni, animale şi chiar copii; dacă e posibil ca ele să aducă la neputinţă pe bărbat ori să schimbe în mod real înfăţişarea omului, astfel ca cel vrăjit să fie văzut ca animal şi nu ca fiinţă umană; dacă pot zbura la sabbat şi decă diavolul poate lua înfăţişare omenească, formă în care să întreţină relaţii intime cu vrăjitoarele ce odată rămase grele, pot aduce pe lume prunci; dacă vrăjitoarele pot prevesti întâmplări sau vremuri şi lista poate încă continua...

Vrăjitoria prezentată de Ulrich în „efectele” sale este echivalentul excrocheriei, cu toate că, recunoaşte ca reală, cel puţin în parte, relaţia demonului cu vrăjitorul. Pentru că diavolul este „tatăl minciunii”, el va minţi lumea începând cu fiii lui spirituali, de unde rezultă că vrăjitorii sunt cei mai creduli dintre oameni. Practic, marea realizare a acţiunilor magice stă tocmai în capacitatea de a minţi, a te lăsa minţit şi a minţii mai apoi la rândul tău. Minciuna şi iluzia infectează într-un mod atât de profund imaginaţia încât orice poate deveni realitate.

Franz Hartmann :: Paracelsus

Traducere din limba engleză de

Ilie Iliescu

Ed. Herald, Bucureşti, 2004

240p., ISBN: 973-9453-92-2

După cum cercetarea istoriei ocultismului Evul Mediu nu oferă decât poate prea multe nuanţe de gri, ce nu ne lasă a-l înţelege pe deplin, Renaşterea, pe de altă parte, reprezintă pe drept cuvânt cel puţin începutul sistematizării şi coagulării ocultului în jurul ştiinţei medicale, ca merit suprem al unui singur om: Paracelsus. Mai mult, aşa cum pentru teologia catolică momentul ei de cotitură l-a reprezentat reforma lui Luther, la fel, pentru lumea ocultului, sistematizarea sa de către Paracelsus, semnifică prima încercare de abordare ştiinţifică, a ce ceea ce aproape unanim era discreditat de către oamenii de ştiinţă a acelor vremuri. Este vorba de ştiinţe ca astrologia, alchimia, magia teozofia, mediumitatea etc., şi care, chiar dacă că au fost continuu ironizate de-a lungul secolelor, nu au fost în realitate niciodată pe deplin abandonate, dovadă că astăzi, cel puţin parte din ele, real sau într-o „construcţie filosofică”, le regăsim în ştiinţa ce a primit numele de medicină alternativă.

Paracelsus reprezintă deci cumulul cunoaşterii mai multor ştiinţe, după cum şi a mai multor culturi, motiv pentru care concluziile cercetărilor sale, cu toate că vor încerca să nu intre în conflict cu dogma Bisericii Catolice, nu reprezintă altceva decât recunoaşterea legilor „magice” ale naturii. Ele acţionează asupra noastră nediscriminatoriu, chiar şi atunci când e vorba de religie, indiferent dacă eşti catolic sau reformat, pentru că toţi trăim în aceeaşi natură, supunându-ne de la naştere şi după moarte aceloraşi legi ale creaţiei. Ca o paranteză, Paracelsus i-a acordat lui Luther un deosebit respect pentru curajul de a îndrepta lucrurile. Dar, din păcate, sentimentul nu a fost reciproc.

Pierre Brunel :: Invocarea morţilor şi coborârea în Infern

Traducere de Aurora Băgiag &

Cristina Chirteş

Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2008

193p., ISBN: 978-973-35-2382-6

Cu toate că studiul lui Brunel ni se prezintă în esenţa sa ca unul de literatură comparată, tema luată în discuţie ţine, din punctul meu de vedere, de tărâmul demonologiei, ce-i drept tratate din perspectiva literaturii comparate. Homer, Vergiliu, Dante, Claudel sunt scriitori şi tot atâtea surse inepuizabile de inspiraţie pentru autorul nostru, care nu se rezumă doar la operele deja consacrate, şi bine face, ci mai multe decât atât, îl vedem pendulând cu un deosebit talent prin buddhism, iudaism ori creştinism, de unde-şi extrage „piesele componente” ce-i susţine argumentele.

Omenirea se confruntă de la primul deces cu nevoia de a menţine cu orice preţ legătura cu cel deja trecut „dincolo”. Noi nu pur şi simplu putem accepta moartea, chiar dacă, dincolo de mituri şi dogme, suntem obligaţi să murim. Indiferent de stare, rămânem oameni, motiv pentru care comunicare nu trebuie să dispară. Soluţia stă în cei care invocă morţii, agenţi ai „economiei subterane”, vin să ofere astfel de servicii. Când sunt prinşi, sunt arşi pe rug, aceasta pentru că religiile o cer (nu doar creştinismul, ci şi buddhismul chinez spre exemplu, executa necromanţii), dar, în mod ironic, numai după ce religioşi turnători se bucură de serviciile lor. Până la urmă, numai cei curajoşi, eroii, pot coborâ în infern, după cum doar sfinţii, cei rugători, pot merge la rai.

Indiferent de ce lumi e vorba, că amintim de greci, latini sau indieni, nimeni din cei fără curaj nu se afundă în tărâmurile infernale, decât doar dacă prietenii morţi au nevoie de ajutor pierduţi fiind între lumi, şi, de ce nu, atunci când se caută răspunsuri la dilemele vieţii în trup înceţoşate.

Jurgis Baltrusaitis :: Evul Mediu fantastic

Traducere de Valentina Grigorescu

Cuvânt înainte de Dan Grigorescu

Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, 247p.

Viaţa între infern şi apocalipsă, astfel poate fi descrisă spiritualitatea creştină a Evului Mediu, cel puţin aşa cum e prezentă de Jurgis Baltrusaitis, autorul aceste minunate cărţi, ce la fel de bine poate fi considerată un aport important la istoria culturii sau mai degrabă, cred eu, demonologiei ev-medievale, destul de puţin cunoscută. Afirm aceasta, pentru că citind lucrarea, am aflat că spaimele demonice erau unanim recunoscte şi afirmate, imprimate nu doar sub influenţa religiei ci şi a culturii, în picturi, gravuri, sculpturi, sigile, chiar şi în monede. Iată motivul pentru care am ales demonologia ca reper fundamental ce defineşte partea horror a viziunii spiritualităţii acelor timpuri, aflată sub constanta „oblăduire” a Bisericii.

Geyli antici renasc în arta gotică, acele genii fără cap, cu faţa pe trunchi, multicefale şi zoomorfe, ce sunt dublaţi de reînvierea gustului pentru gemele antice, de data aceasta pe gemele gorice regăsindu-se aceişi monstruleţi acefali şi multicefali. După cum am spus, nici monedele sau sigiliile nu scapă de reprezentările monstruoase sau demonice, iar ceva mai târziu, în arabescurile fantastice ce se dezvoltă sub influenţa alchimiei islamice, găsim teme ca cel al arborelui heraldic al răului, alchemic sau pe cel al „luptei sufletului”.

Capitolul cinci se deschide cu bogatul simbolism al aripilor, mai degrabă de liliac, cărora li se adaugă coarne simple sau zimţate, dragoni (reprezentaţi ca oameni sau animale fantastice), demoni romantici fără aripi şi uneori găsim îngeri dotaţi cu aripioare. Chiar şi infernul chinez ne apare în reprezentările Evului Mediu, din care se moştenesc demoni cu sâni de femeie, arborescenţi cu trompă de elefant, unicorn sau cu urechi mari. Toate acestea se întâmplă din cauza comerţului, dar şi a Bisericii prezente în China prin călugării franciscani. Temele buddhiste, cum sunt dansurile macabre sau mandalele ajung şi ele în Europa, fiind înţelese mai mult din perspectiva imaginaţiei decât din aceea a vreunei cunoaşteri cât de cât ştiinţifice.

Sergej O Prokofieff :: Întâlnirea cu răul şi biruirea lui prin ştiinţa spirituală. Piatra fundamentală a Binelui.

Traducere de Diana Sălăjanu

Ed. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti /

Ed. Triade, Cluj-Napoca, 2011

157 p., 21,00 lei, ISBN: 978-606-8358-08-6,

ISBN: 978-973-633-038-4

De la început autorul ne atrage atenţia că lucrarea de faţă este un cumul de refarete la conferinţele susţinute în Rusia dar şi în alte state europene în anul 1998. Toate aceste materiale au centrală cea de a treia apariţie a numărului apocaliptic în ceea ce perspectiva antoposofică numeşte „devenirea istorică a omenirii” (p.7). Obiectivul întregului material este trezirea spirituală, în urma căreia alegerea Binelui şi cunoaşterea Răului sunt singurele opţiuni, pentru ca în mod conştient omul să poată face faţă singur dar şi cu ajutorul şi concursul lumii spirituale, provocările malefice ale noului secol, descris ca o reântoarcere înţeptită a răului (cf. Lc. XI, 24-26).

Cunoaşterea Răului nu are importanţă doar pentru oameni, aşa cum natural suntem tentaţi să credem, „ci şi pentru entităţile lumii spirituale (pentru ierarhii), deoarece ele nu pot să perceapă în mod nemijlocit activitatea Răului în lumea materială şi, de aceea, au nevoie de copia sa în conştiinţa spiritualizată a omului. Dacă ierarhiile percep forţele Răului în felul acesta, ele îl vor putea ajuta pe om în lupta sa” (p.9). Este aceasta o teorie foarte interesantă ce explică cumva manifestările virulente ale răului (despre care se va tot discuta) în lumea materială fără ca Binele să intervină. Este posibilă o astfel de ruptură, mai cu seamă pentru că întreg acest conflict se dezvoltă în atmosfera materială a acestei lumi, fapt care diminuează percepţia ierahiilor sacre.

Prokofieff îşi împarte lucrarea în două mari secţiuni, prima ocupându-se doar de modurile de manifestare şi cunoaşterea Răului, pe când a doua ia în discuţie „izvoarele magiei albe a Binelui” conţinute în ceea ce antroposofia numeşte „Piatra Fundamentală a Binelui”, fiindcă fără unirea dintre sufletul uman şi Hristos, biruirea Răului nu este posibilă. Pentru a se întâmpla aceasta, este nevoie de cercetarea Răului, motiv pentru care se ia în discuţie prima parte.

Arhimandrit Ioanichie Bălan :: Puterea Sfântului Maslu. Câteva mărturii din zilele noastre

Ed. Mitropoliei Moldovei şi

Bucovinei, Iaşi, 1993, 63 p.

După cunoştinţa mea, lucrarea de faţă reprezintă prima mărturie cu exemplificare a tainei mângâierii şi a vindecării cuprinsă în slujbele Sfântului Maslu. Este acesta primul exemplu ce ia serios în discuţie exorcismul sau molitfele (Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale Sfântului Vasile), prin intermediul cărora sunt alungaţi demonii din oameni.

Partea teoretică nu cuprinde mai mult de douăzeci de pagini, restul fiind transcrierea unor înregistrări ale unor „şedinţe” de exorcizare din care aflăm în chip exemplificat modul în care conlucrează demonii cu vrăjitorii şi de aici realitate vrăjilor sau a „făcăturilor” dintre cle mai rele. Toate au scopul declarat de a provoca moartea victimei, pe baza unor motive absolut puierile, cum este refuzul unei tinere de a se mărita cu un băiat din sat. Faptic, prin stupizenie, omul se arată uneori mai rău decât demonii.

Dincolo de exotismul exorcismului, de care cititorul se lasă inevitabil marcat, avem lupta reală ce se poartă pe de-o parte, între demoni şi forţele divine evocate în practica Sfântului Maslu, iar pe de alta, conflictul pentru dovedirea supremaţiei între vrăjitor şi preot, toate având ca axă comună pe săracul „bolnav” sau posedat. În jurul său se crează o presiune inimaginabilă, deopotrivă psihologică, sufletească şi fizică, aproape imposibil de descris în cuvinte şi care inevitabil marchează întreaga existenţă. Puţini dintre cei care au trecut printr-un exorcism povestesc cele întâmplate, nu din teama de a fi luaţi în râs, ci din aceea de a retrăi acele momente extreme.

Allan Kardec :: Spiritele printre noi. Moduri concrete de a comunica cu spiritele

Traducere şi adaptare de

Michael T. Grecu

Ed. Star-Limit, Bucureşti, 1995

197p., ISBN: 973-96466-1-1

Allan Kardec poate cu certitudine fi considerat unul dintre puţinii iniţiaţi europeni ai tărâmului ocult. Despre viaţa şi activitatea sa s-a scris suficient de bine chiar şi la noi, motiv pentru care nu voi insita asupra acestor aspecte.

Titlul în discuţie, trece cu mult de graniţa unui „catehism de spiritism”, aceasta cu toate că are numeroasele sale elemente teoretice, fundamentale pentru înţelegerea fenomenului. Nu au rost discuţiile pro şi contra în legătură cu practica spiritistă, aceasta pentru că oricum spitiele vor fi invocate de cei dornici de a le afla secretele. Ce rămâne interesant, e că spiritismul lui Kardec se pliază oarecum pe doctrina creştină (romano-catolică), la origine fiind catolic, atunci când vorbeşte despre focul etern, infern, ispăşirea de păcate, paradis, pedepse eterne sau purgatoriu. Influenţa protestantă (oferită de educaţia şcolară), face ca lucrarea sa să-i fie pigmenatată cu discursul despre fatalitate; după cum practicile sau mai degrabă teoriile orientale îi influenţează viitoarea doctrină spiritistă atunci când vorbeşte despre metempsihoză şi / sau reîncarnare, şi exemplele pot continua cu cele preluate din lumea ocultismului, a magiei sau demonologiei europene şi de aiurea.

Când vorbeşte despre scara spirituală (a spiritelor), despre tipurile de apariţii şi de mediumi, despre morala acestora (a mediumilor şi a lumii spirituale), despre relaţia cu spiritele în afara şi în timpul şedinţelor de spiritism, precum şi despre limbajul (dialogul) deopotrivă iniţiat de ambele părţi, prin scriere, posesiune, materializări etc., afirmăm în mod clar originalitatea spiritismului lui Kardec.

Sfântul Noul Mărturisitor Nicolae, Sufletul omenesc între boală şi vindecare. Învăţătura Sfinţilor Părinţi în lupta cu patimile

Ed. Sofia / Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010,

p.172, ISBN: 978-973-136-224-3, ISBN: 978-606-529-108-9.

Lucrarea pe care încerc a o prezenta în chip detaliat în cele ce urmează, este pentru mine un mic tratat de demonologie patristică ce are în discuţie puterea negativă a gândurilor demonice atunci când ele sunt urmate. Pentru că aici informaţia de calitate este densă, în puţine pagini, voi încerca să produc o recenzie cât mai amănunţit posibilă pentru cei interesaţi de aceste aspecte ale luptei uneori continue a sufletului cu ispita, pe care personal le găsesc foarte interesante pentru minte şi, mai mult decât atât, extrem de folositoare pentru suflet.

Titlurile de capitol şi subcapitol, prezintă la finalul lor, între paranteze rotunde paginile unde încep şi se sfârşesc, iar temele deduse din textele selectate pentru recenzare sunt afişate înclinat, finalul fiecărei pagini parcurse fiind terminat prin paranteze rotunde în care se află numărul pagini de unde s-au extras informaţiile mai sus expuse.

Viaţa Sfântului Nicolae (p.5-10)

Pe numele de mirean, Feodosii Nikiforovici Moghilevskii, născut în 1874, dintr-o familie de cântăreţi bisericieşti, face de mic cunoştinţă cu ortodoxia pe care mai apoi o îmbrăţişează complet, fiind tuns ca monah în 1903, primind numele de Nicolae. Va urca treptat până la treapta de arhiepiscop. Trece la cele veşnice pe 25 octombrie 1955, şi, începând cu august 2000, Nicolae este proslăvit ca sfânt.