Alexandru Pop :: Dicţionar de alchimie ilustrat

Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006

215p., ISBN: 978-973-697-785-5

Până acum, după cunoştinţa mea, acesta ar fi primul dicţionar dedicat alchimiei, apărut în limba română. Aş putea spune că el apare ca o continuare firească de explicare a cele două lucrări mai înainte publicate (Alchimia (1998), Fundamentele Alchimiei (2002), prin aceea că, dicţionar fiind, extrage şi expune în articole ce sunt însoţite de foarte multe imagini, toate elementele luate în discuţie în studiile mai sus amintite. În primul rând el vine în ajutorul cititorului pasionat de alchimie, uşurându-i înţelegea studiilor mai sus amintite, precum şi a alchimiei privite în general.

Pe lângă cele aproape 150 de figuri ce „împânzesc” dicţionarul nostru, descoperim numeroasre tabele pline de cifre şi simboluri alchemice explicate, alături de mai multe planşe color, după cum la final, autorul reeditează în varianta color, anexa de simboluri alchemice ce au fost publicate, după cunoştinţa mea, pentru primadată în studiul din anul 1998.

Avem în faţă un dicţionar alchemic „generalist”, care în mod clar nu poate emite pretenţia de a cuprinde întregul spectru de noţiuni alchemice şi cu atât mai puţin de a-l aprofunda. Nici nu cred însă că autorul şi-a propus vreodată aceasta. A reuşit însă să ofere viaţă unei lucări în care a surprins în chip eficient esenţialul, pe care de altfel l-a şi expus foarte bine, clarificându-ne astfel confuziile, dar mai ales luminându-ne necunoaşterea.

d.p.a.

Alexandru Pop :: Fundamentele Alchimiei

Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002

343p., ISBN: 973-35-1429-2

Dacă Alchimia, publicată în 1998 este o expunere generală asupra teoriilor şi practicilor alchemice, în studiul de faţă autorul face o prezentare generală, istorico-teoretică a grupului de elemente ce extrase din alte ştiinţe, alcătuiesc până la urmă alchimia. Privite astfel lucrurile, se constată că, cel puţin în teorie, alchimia exista deja cu mult înainte de a fi structurată ca ştiinţă, aşa cum, începând cu Evul Mediu şi continuând cu Renaşterea, va fi cunoscută în Europa Occidentală.

Bazele alchimiei europene, după Alexandru Pop, se regăsesc în gândirea greacă, în principal în cea filosofică, plecând de la hylozoismul ionian şi până la stoicism. Alţii merg însă mai departe, până la apusul filosofiei greceşti, în neoplatonism, curent ce sintetizează nu doar filosofia greacă ci se lasă influenţat de-o potrivă de ştiinţele oculte şi mai ales de magie. Neoplatonismul apare la Pop asociat secţiuii dedicate credinţelor mistice, alături de gnosticism, hermetism, kabbală şi mistica creştină.

Practica magică, este şi la autorul nostru parte integrantă a sistemului alchemic, însă nu prin filiera filosofiei, ci, pur şi simplu, ca ştiinţă ce avea să-i dăruiască alchimiei din cunoştinţele sale despre creaţie, deopotrivă materială şi spirituală. Sigur, accentul se va pune pe magia naturală / medicală. Astrologia se va vedea şi ea implicată, în sensul că mişcarea planetară şi operaţiile alchemice sunt într-o permanentă relaţie.

Alexandru Pop :: Alchimia

Oradea, 1998

176p., ISBN: 973-98319-5-8

După cunoştinţa mea, aceasta este prima lucrare generală dedicată alchimiei apărută la noi şi scrisă de un român, despre care afirm din capul locului că reprezintă rodul unei profunde pasiuni pentru, cea mai hermetică dintre ştiinţe. Preocuparea domnului Pop faţă de istoria şi actul alchemic, e potenţată încă din tinereţe de preocuparea manifestată faţă de chimie, căreia îi dedică de altfel, întreaga viaţă profesională. Avem de-a face deci cu primul chimist român, ce în cunoştinţă de cauză, scrie o carte despre alchimie, fără a se arăta speriat de consecinţe din partea breslei şi ale regimului.

Începută în 1975 şi terminată în 1985, scrierea rămâne mai bine de treisprezece ani în manuscris, pentru că pur şi simplu nu a reuşit să treacă de absurda cenzură comunistă.

Studiul, foarte bogat în ilustraţii (parte din ele color, precum şi majoritatea din caracterele sau simbolurile alchemice cele mai des utilizate), cu o bibloiografie selectivă pe măsură, este împărţit în şase capitole ce urmăresc succint, precum un curs de facultate, „cosmogonia”, teoriile şi limbajul alchemic, după cum şi influenţa alchimiei asupra unor domenii ale ştiinţei şi literaturii.

De asemenea, un rol foarte important îl deţine capitolul (V) în care e prezentat pe larg portretul alchimistului ideal, Bernardus, conte de Treviso (n.1406), ce şi-a dedicat întreaga viaţă Marii Opere, trecându-şi complet existenţa prin chinurile transformării personale, ca o reală dovadă a existenţei unei spiritualităţi aparte, cea alchemică. De altfel, iată cum defineşte autorul alchimia ce-i apare ca „o filosofie a perfectibilităţii, un domeniu al cunoaşterii care vizează teoretic şi practic vocaţia desăvârşirii Fiinţei în umanitatea ei” (p.10).

Radu Drăgan :: Piatra filosofală. Spaţiu, spirit şi materie în tratatele alchemice de la sfârşitul Renaşterii (1595-1624)

Traducere în limba română de

Stela Gheţe

Ed. Paideia, Bucureşti, 2010

528p., ISBN: 978-973-595-601-0

Orice studiu serios dedicat alchimiei se constituie dintr-o muncă titanică şi aceasta din cel puţin două motive: Pe de-o parte este vorba de aducerea împreună a unui material bibliografic, extrem de zgârcit în explicaţii, mai cu seamă dacă ai în vedere sursele cele mai vechi cu putinţă, şi „traducerea” lui astfel încât să devină accesibil înţelegerii unui public care, ce-i drept, trebuia ca mai înainte să fi  fost puţin familiarizat cu elemente de simbolism şi practică alchemică.

Autorul nostru face ca un concept, acela de spaţiu, să fie urmărit de-a lungul întregii istorii a alchimiei în perioada ei de înflorire, Renaşterea, traducând pentru noi şi ordonând toate acele aspecte (concepte) ce formează la un moment dat fenomenologia unei idei ce mai apoi se va coagula într-o lucrare de doctorat de mai bine de 500 de pagini, extrem de bine scrisă şi documentată. Am citit cu cea mai mare plăcere textul, urmărind cu atenţie modul în care Drăgan construieşte din concepte filosofice şi simboluri piatra filosofală care nu este altceva decât materia spiritualizată, a cărei proces de formare se derulează în realitatea noastră spaţială.

Accentul construcţiilor ce formează procesele alchemice se axează în primul rând pe înţelegerea evoluţiei lor conceptual-istorice, adică pe modul în care ele suferă transformări ale sensurilor de la Antichitate în Renaştere, motiv pentru care, atunci când sensurile sunt depăşite, se impune apariţia unor noi simboluri care să facă cursiv procesul de transformare al „plumbului” în „aur”. În linii mari, sursele din care alchimia îşi extrage seva sunt filosofia greacă, gnoza ereticilor, magia şi uneori, creştinismul.

Marcellin Berthelot :: Originile alchimiei

Traducere din limba franceză de

Gabriel Avram

Ed. Herald, Bucureşti, 2012

282p., 22,48 lei

 ISBN: 978-973-111-244-2

Berthelot dăruieşte cititorului român atras de lumea ocultului, o viziune istorică clară asupra alchimiei, prin intermediul căreia, mai apoi, încearcă treptat penetrarea misterului aproape fizic ce o învăluie. Demersul său e motivat, de înlăturarea materialităţii cea golită de mister a lumii în care se vedea obligat să trăiască (lucrarea a apărut la Paris în 1885). Cauza acestei degradări o reprezintă invazia gândirii raţionaliste ce pretinde că are capacitatea de a elucidat totul. În acest context sumbru, actul scrierii studiului despre alchimie este unul plin de curaj. Din acest motiv am avut senzaţia că vrea să descopere contemporanilor precum şi tuturor celor ce vor urma şi care mai au „ochi de văzut”, că există, sau cel puţin exista, o lume în care cunoaşterea mai înainte de a deveni ştiinţifică (materialistă) era deopotrivă magică şi religioasă, adică revelată. Şi astfel ajungem la discuţia despre izvoarele alchimiei.

Marcellin identifică patru izvoare (egiptene, caldeene, evreieşti şi gnostice) din care mai târziu s-a născut şi dezvoltat alchimia europeană. Că s-a format în Evul Mediu şi s-a dezvoltat în Renaştere, aceasta e o altă discuţie asupra căreia autorul se apleacă la momentul potrivit, dar ceea ce uimeşte, e faptul că fiecare dintre aceste izvoare nu sunt văzute doar nişte simple surse, în principal magice, ale alchimiei de mai târziu, ci ele chiar reprezintă forme diferite şi până la un moment dat independente de alcimie. Sigur că în timp, cu toate că se aflau în spaţii deografice diferite, la un moment dat s-au întâlnit, combinat şi dezvoltat, parte, spre exemplu, în formulări „mistice” de care a profitat la un moment dat şi gnosticismul, mai ales cel de sorginte egipteană.

Hermes Mercurius Trismegistos :: Tabula Smaragdina. Divinul Poimandrēs

Traducere din limba engleză de

Dan Dumbrăveanu / Alexandru Anghel

Ed. Herald, Bucureşti, 2006

168p., ISBN: 973-7970-58-6

Marcilio Ficino, în anul 1463, aduce în atenţia occidentului renascentist Tabula Smaragdina sau Tabla de Smarald, cu siguranţă cea mai veche operă alchemică cunoscută până în acel moment în Europa şi care tot o dată formează baza teoriei şi practicii alchemice.

Legile alchimiei sunt rezultantul celor care alcătuiesc lumea ocultului, teorii absolut necesare pentru înţelegerea şi stăpânirea universului (manipularea practică a elementelor sale prin intermediul „ştiinţei hermetice” sau „alchimiei”). Citind lucrarea, aflăm că legile tabulei sunt cu mult diferite de cele creştine, atât de diferite încât mai degrabă le vedem poziţionate în jurul mişcărilor gnostice, unde magicul e uneori tot una cu religiosul, decât în apropierea blândă a dogmei apostolice. Credinţa hermetică nu este oarbă, ea se bazează pe experimen. Atunci însă când e singură, o putem numi doar intuiţie privit ca semn sau revelaţie a voinţei divine. Practic, nimic nu e întâmplător, motiv ce impune cunoaşterea legilor materialităţii pentru ca manipulându-le să obţii eliberarea. Poate de aici şi ideea că legile (acestei lumi materiale) sunt făcute pentru a fi încălcate.

Sufletul omului ocupă un loc central în gnoza hermetică, motiv pentru care el e considerat catalizatorul oricărei formule ce se vede a fi mai apoi aplicată, ţinându-se permanent cont de jocul dualităţii. Binele şi Răul, ca noţiuni duale sunt întâlnite peste tot în gnosticism şi hermeneutică, după cum şi credinţa în existenţa metempsihozei. Se spune chiar la un moment dat că pedeapsa pentru un suflet rău e întoarcerea în târâtoare, or răutatea maximă nu se poate manifesta într-o entitate raţională decât dacă se afundă în abisul ignoranţei (cf.p.74); motiv întâlnit desigur şi în miturile gnostice, ca semn al creaţiei (materiale) demiurgice ce nu ia în seamă (cunoaştere – gnoză) atotprezenţa lui Dumnezeu. Cine-L ignoră pe Dumnezeu, nu se vede pe sine. De aici şi acuza textului hermetic la adresa ateismului (p.124).

Françoise Bonardel :: Hermetismul

Traducere de

Beatrice Stanciu

Ed. de Vest, Timişoara, 1992

150p., ISBN: 973-36-0126-8

Orice formă de iniţiere, presupune manifestarea revelatoare a gnoze, după cum hermetismul nu reprezintă nimic altceva decât secretul inviolabil împărăşit de zeu primului iniţiat uman Hermes, ce prin cunoaştere dobândeşte iluminarea, stare ce-l va defini prin atributul divino-uman: „Cel-de-Trei-ori-Mare”.

Avem deci o revelaţie directă pe care Hermes o predă mai târziu sub o formă ocultată, transformându-o prin predania orală şi mai apoi scrisă, în ceea ce aş putea numi cea complexă tradiţie magico-religioasă a Europei. Hermetismul nu se va reduce doar la a produce sau îmbogăţii ştiinţe ca astrologia, magia sau alchimia. În el se revelează, păstrează şi redescoperă cunoaşterea, care, în contact cu sufletul uman se dezvoltă în mai multe ştiinţe oculte. Vedem cum, spre exemplu, hermetismul reprezeta o importantă sursă de informare pentru lumea gnozei iudeo-creştine sau a filosofiei greceşti târzii reprezentată prin neoplatonism. Hermetismul e cel care pune bazele hermeneuticii ca ştiinţă, fără de care ar fi fost imposibilă spre exeplu, înţelegerea actuală a anumitor pasaje din Canonul Sfintelor Scripturi. Să nu uităm de influenţa hermetismului asupra antropologiei, a simbolismului psihologic al lui C.G. Jung şi lista poate continua.

Wayne Shumaker :: Ştiinţele oculte ale Renaşterii. Un studiu al patternurilor intelectuale

Traducere din limba engleză de

Petronia Petrar

Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003

318p., ISBN: 973-35-1774-7

O abordare extrem de bine documentată din perspectiva istorico-religioasă, a ocultismului şi demonologiei Renaşterii o reprezintă studiul lui Wayne Shumaker. Dată fiind complexitatea subiectului, autorul îl supune unui proces inteligent de sistematizare. Astfel, lucrarea pentru a fi cât mai cuprinzătoare şi cât mai pe înţeles, aceasta pentru că vorbim de o lume a ocultului european ce tocmai se afla într-un intens program de sistematizare, îşi împarte cercetarea în cinci mari teme: astrologia, vrăjitoria, magia albă, alchimia şi hermetismul. Toate aceste ştiinţe susţinute de foarte multe minţi luminate ale perioadei sătule de bigotismul Bisericii. Până şi Biserica s-a săturat de sine, Luther şi Calvin fiind cele mai elocvente exemple al acestei stări de saturaţie.

Astrologia, fie că era privită pro, fie că existau păreri contra, venite chiar şi din partea protestantismului, reuşeşte să supravieţuiască nu doar Evului Mediu, ci în Renaştere, cunoaşte un proces de sistematizare în ideea de a fi înţelească şi aplicată cât mai bine cu putinţă. Astrologii renumiţi ai vremii, majoritatea italieni, care au şi scris până la urmă tratate în acest sens, îi evidenţiază utilitatea, căci până la urmă, dacă există un viitor, atunci acesta poate fi şi cunoscut. Principiul manticii nu poate intra decât într-un evident conflict cu cel al Bisericii: „crede şi nu cerceta”.

Dacă astrologia e relativ tolerată, fiind apanajul mai degrabă al claselor bogate dar nu neaparat inteligente ale societăţii, vrăjitoria, este practica demonică ce vine din vulgul infect al Evului Mediu. Ea nu suporta a fi spălată prin predici, ci doar purificată prin focul rugului. Doar pentru Biserică ea reprezenta deci un real pericol, prin pactul cu diavolul, tipurile de vrăji şi sabat.

Paracelsus :: Ars Alchimica. Şapte tratate în care se vorbeşte despre natura, stiinţa şi arta spagyrică

Traducere şi îngrijire ediţie de

Ilie Iliescu

Ed. Herald, Bucureşti, 2005

240p., ISBN: 973-7970-38-1

Cunoaşterea proprietăţilor şi relaţiilor dintre lucruri, modul în care realităţile interacţionează şi se influenţează reciproc, reprezintă modelul arhetipal al dorinţei de iniţiere în arta alchemică. Atunci când se realizează gnoza (cunoaşterea filosofică), apare cu siguranţă ştiinţa (experimentul), ce nu este altceva decât curajoasa manipulare a proprietăţilor deja cunoscute a lucrurilor şi fiinţelor pentru a obţine efectele propuse, intuite de noi, dar care de fapt sunt mai înainte „plantate” în sufletul nostru de către divinitate.

Autenticitatea celor şapte tratate alchemie nu permite vreo urmă de îndoială. Autorul lor este Paracelsus, chiar Eliphas Lévi, amintind de primul dintre ele în cartea Ritualul înaltei Magii.

Filosofii lui Paracelsus sunt alchimiştii, singurii capabili să filosofeze cu privire la ceea ce le este cunoscut. Numai acela care prin cunoaştere stăpâneşte natura, poate vorbi despre ea, adică filosoful, iniţiatul ce deopotrivă e alchimist, în latura lui ocultă, după cum e medic, în cea lumească. Acesta este Paracelsus, alchimist şi filosof deopotrivă, ce reuşeşte să-şi expună gradual experienţa în cele şapte tratate dedicate alchimiei, fără a putea însă fi oprit de Biserică, situaţie deja expusă de Fanz Hartmann, în excepţionanul studiu cu privire la viaţa şi opera lui Paracelsus.

Experienţa cunoaşterii ce practic stă la baza ştiinţei alchemice este greu spre imposibil de recuperat, aceasta nu doar din cauza vechimii sale, ci şi din aceea că s-a divizat de-a lungul timpului, începând cu patriarhii poporului evreu (de aici originea ei divină), Moise fiind singurul ce a reuşit o joncţiune a cunoştinţelor evreieşti cu cele egiptene („sincretismul” alchemic). Tot aici se regăsesc pe surse şi în diferite stadii de informare: Ilie, magia persană şi Hermes Mercurius Trismegistus. La final, deţinem prima compilaţie de ştiinţe oculte, kabbala iudaică, din seva căreia va renaşte alchimia (p.153-163).

Franz Hartmann :: Paracelsus

Traducere din limba engleză de

Ilie Iliescu

Ed. Herald, Bucureşti, 2004

240p., ISBN: 973-9453-92-2

După cum cercetarea istoriei ocultismului Evul Mediu nu oferă decât poate prea multe nuanţe de gri, ce nu ne lasă a-l înţelege pe deplin, Renaşterea, pe de altă parte, reprezintă pe drept cuvânt cel puţin începutul sistematizării şi coagulării ocultului în jurul ştiinţei medicale, ca merit suprem al unui singur om: Paracelsus. Mai mult, aşa cum pentru teologia catolică momentul ei de cotitură l-a reprezentat reforma lui Luther, la fel, pentru lumea ocultului, sistematizarea sa de către Paracelsus, semnifică prima încercare de abordare ştiinţifică, a ce ceea ce aproape unanim era discreditat de către oamenii de ştiinţă a acelor vremuri. Este vorba de ştiinţe ca astrologia, alchimia, magia teozofia, mediumitatea etc., şi care, chiar dacă că au fost continuu ironizate de-a lungul secolelor, nu au fost în realitate niciodată pe deplin abandonate, dovadă că astăzi, cel puţin parte din ele, real sau într-o „construcţie filosofică”, le regăsim în ştiinţa ce a primit numele de medicină alternativă.

Paracelsus reprezintă deci cumulul cunoaşterii mai multor ştiinţe, după cum şi a mai multor culturi, motiv pentru care concluziile cercetărilor sale, cu toate că vor încerca să nu intre în conflict cu dogma Bisericii Catolice, nu reprezintă altceva decât recunoaşterea legilor „magice” ale naturii. Ele acţionează asupra noastră nediscriminatoriu, chiar şi atunci când e vorba de religie, indiferent dacă eşti catolic sau reformat, pentru că toţi trăim în aceeaşi natură, supunându-ne de la naştere şi după moarte aceloraşi legi ale creaţiei. Ca o paranteză, Paracelsus i-a acordat lui Luther un deosebit respect pentru curajul de a îndrepta lucrurile. Dar, din păcate, sentimentul nu a fost reciproc.