pr.dr. Eugen Jurca :: Cateheza baptismală în antichitatea creştină, vol.I

Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009

ISBN: 978-973-141-149-1. 253p.

Cateheza baptismală reprezintă pe scurt învăţătura de credinţă (dogmatico-morală) creştină ce educă pe acela care are în intenţie trecerea de la statutul de idolatru (păgân), la acela de creştin.

Lucrarea părintelui Jurca este pe de-o parte rodul unei munci de compilaţie, iar pe de alta, a uneia de explicare a textelor antice creştine selectate şi publicate în acest prim volum. Prin această abordare practică înţeleg că în cea mai mare parte demersul autorului a fost îndreptat spre oferirea înspre lectură a acelor scrieri ce aparţin creştinismului primelor veacuri cititorului care la rândul său să-şi facă el însuşi o idee cât mai clară asupra întregului proces de încreştinare a păgânismului antic.

Nu aş putea spune că munca de „recrutare” a textelor diferiţilor autori creştini reprezintă în sine o activitate ce necesită ani de studiu, după cum nici explicaţiile oferite în cele câteva zeci de pagini de la finalul lucrării, reprezintă efectul unor cercetări adânci, însă ceea ce cred că este cu adevărat lăudabil, e aceea că autorul reuşeşte să aducă într-un singur volum o temă ce dacă vrem, poate fi cu atenţie urmărită fenomenologic şi deci înţeleasă mai ales sub aspectul ei evolutiv, sub aspectul ei moral, liturgic şi de ce nu, demonologic, aceasta pentru cine deţine o cunoşatere cel puţin medie a dezvoltării creştinismului din acele vremuri.

Sigur, fiecare autor hotărăşte structura lucrării sale, după cum şi modul de abordare a textelor ce urmează a fi citate. Pentru cititorul ce dispune doar de volumul întâi (cum sunt şi eu spre exemplu), şi care nu deţine decât lecturi minimalre înspre medii cu prvire la istoria creştinismului primar, lucrarea de faţă nu spune mai mult decât că e o înşiruire de texte preluate din autorii creştini necunoscuţi şi cunoscuţi, fără a reuşi în speţă să ofere explicaţii pe text, măcar sub formă de note şi să aducă lumină acolo lectura unui ochi neavizat nu observă nimic. Explicaţia de final, sub forma unui rezumat, aduce după părerea mea, prea puţine elemente informaţionale care să explice complexitatea fenomenologică a mulţimii de texte citate în primele 193 de pagini.

Ieromonah Benedict Stancu :: Sfinţi şi mari duhovnici despre exorcizare şi tămăduire

Ed. Sofia, Bucureşti, 2012

173p., ISBN: 978-973-136-306-6

Este prima lucrare (practic o antologie de texte) în care se recunoaşte că unii preoţi deschid Evanghelia, o formă de mantică „sfântă” ce are ca scop elucidarea dilemelor mai mult, sau mai degrabă puţin existenţiale, ale credincioşilor.

La fel de interesant este şi faptul că autorul are o poziţie tranşantă împotriva celor care au impresia că sunt exorcişti şi ca atare practică exorcismul punându-se pe ei, dar mai degrabă pe posedat, în postura de victimă. Se iau în discuţie şi se combat metodele utilizate de monahul condamnat pentru uciderea unei tinere în ceea ce presa va numi „dosarul Tanacu”, asupra căruia pe larg se va apleca, dar dintr-o altă perspectivă, ieromonahul Baştovoi. Această poziţie e susţinută fără ca autorul cărţii de faţă să specifice că practicile barbare condamnate de el fac referire la cazul Tanacu. Se observă apoi influenţa lui René Girard ce prezintă ipoteza inexistenţei diavolului ca metodă eficientă de seducţie demonică (p.20). Deşi pare că-i deacord cu Sfântul Vasile cel Mare care susţine faptul că „Răul nu este decât lipsa binelui” (p.25), spre finalul lucrării, ieromonahul Benedict afirmă de asemenea tranşant că „răul nu este, desigur, o simplă absenţă. Dimpotrivă, este o prezenţă: prezenţa unui lucru întunecos” (p.77 ş.urm.), fapt ce mi se pare că intră în contradicţie cu ceea ce credea Vasile cel Mare. Or ştim că un sfânt nu trebuie contrazis. Dacă se supără?

Desigur, Dumnezeu nu este autorul răului, dar îl foloseşte pentru că încearcă şi pedepseşte prin intermediul acestuia, desigur, pentru a aduce omenirea la pocăinţă. Tot El întoarce, printr-o metodă care mi se pare mai degrabă magică, blestemul nefondat împotriva celui care-l enunţă (p.92-97). Deochiul este tot un blestem, recunoscut de Biserică şi pentru care există rugăciuni (p.86-87). Mi se pare însă absură discuţia despre pedepsirea (blestemul) copiilor pentru faptele părinţilor (p.96-97). Dar trebuie să explicăm cumva faptul că ne mor pruncii. Cine e vinovat pentru asta? Noi!

Vasile Andru :: Exorcismele. Sindromul de posesiune şi terapia lui. Eseu de etnopsihiatrie

Ed. Paralela 45, Piteşti, 2004

158p., ISBN: 973-697-245-3

Aproape toate perspectivele demonologice sunt profund tributare sistemelor religioase ce le generează, puţini fiind aceia care, înhămându-se la o astfel de cercetare, reuşesc să „penduleze” deasupra lor, atingând doar acele perspective ce-i interesează, fără deci să se lase profund marcaţi de vreuna din teoriile sau dogmele diferitelor dominaţiuni.

Abordarea lui Vasile Andru nu se poziţionează în categoria demonologilor independenţi (deşi se vrea una), autorul fiind puternic marcat de experienţa creştină, aceasta chiar dacă nu toate exemplificările sale vin din sfera ortodoxiei.

Cartea a fost construită ca un cumul de articole şi transcrierea unor emisiuni radio, ce oferă subiecte interesante de cercetare (vorbeşte despre moartea survenită prin farmece sau legări, posedare şi exorcizare; trece de la vrăjitori la Dracula şi combate spiritismul, ca mai apoi să se aplece, pe lângă alte teme, asupra întâlnirii sfinţilor cu diavolul) pe care din păcate nu le dezvoltă la modul profund.

Partea a IV-a mi-a plăcut însă în mod deosebit, aceasta pentru că ia în discuţie „exorcismele populare şi elaborate”, adică demonologia populară pe care o găsim în abundenţă în folclorul popular româneasc. Autorului îi plac exemplificările atunci când aminteşte despre existenţa dracului la români.

Arhimandrit Ioanichie Bălan :: Puterea Sfântului Maslu. Câteva mărturii din zilele noastre

Ed. Mitropoliei Moldovei şi

Bucovinei, Iaşi, 1993, 63 p.

După cunoştinţa mea, lucrarea de faţă reprezintă prima mărturie cu exemplificare a tainei mângâierii şi a vindecării cuprinsă în slujbele Sfântului Maslu. Este acesta primul exemplu ce ia serios în discuţie exorcismul sau molitfele (Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale Sfântului Vasile), prin intermediul cărora sunt alungaţi demonii din oameni.

Partea teoretică nu cuprinde mai mult de douăzeci de pagini, restul fiind transcrierea unor înregistrări ale unor „şedinţe” de exorcizare din care aflăm în chip exemplificat modul în care conlucrează demonii cu vrăjitorii şi de aici realitate vrăjilor sau a „făcăturilor” dintre cle mai rele. Toate au scopul declarat de a provoca moartea victimei, pe baza unor motive absolut puierile, cum este refuzul unei tinere de a se mărita cu un băiat din sat. Faptic, prin stupizenie, omul se arată uneori mai rău decât demonii.

Dincolo de exotismul exorcismului, de care cititorul se lasă inevitabil marcat, avem lupta reală ce se poartă pe de-o parte, între demoni şi forţele divine evocate în practica Sfântului Maslu, iar pe de alta, conflictul pentru dovedirea supremaţiei între vrăjitor şi preot, toate având ca axă comună pe săracul „bolnav” sau posedat. În jurul său se crează o presiune inimaginabilă, deopotrivă psihologică, sufletească şi fizică, aproape imposibil de descris în cuvinte şi care inevitabil marchează întreaga existenţă. Puţini dintre cei care au trecut printr-un exorcism povestesc cele întâmplate, nu din teama de a fi luaţi în râs, ci din aceea de a retrăi acele momente extreme.

Ieromonah Savatie Bastovoi, Pentru cine bat clopotele la Tanacu?

 Ed. Catisma, Bucuresti, 2007, 62p., 7,99 lei

Chiar dacă s-a petrecut undeva în prima jumătate a anului 2005, cazul de la Tanacu, în care ritualul de exorcizare eşuează lamentabil provocând moartea unei tinere, mai suscită încă la multe controverse.

Pentru că tot am discutat despre exiorciştii romano-catolici, am considerat inspirat să leg de cartea doamnei Tracy Wilkinson, pe ce a ieromonahului Savatie Baştovoi, Pentru cine bat clopotele la Tanacu?

Părintele Baştovoi se lansează într-o serie de acuze la adresa conducerii BOR care ar trebui nu numai să cunoască canoanele, pentru a-şi apăra la nevoie propriul cler şi de a nu-l da fără judecată la judecată, dar ar trebui să o cultură spirituală mult mai dezvoltată care să nu-l excludă pe diavol doar pentru că ar vrea să intrăm astfel „exorcizaţi” în UE. De necunoaştere la laşitate nu e decât un singur pas, căci nu sinodul ci presa a judecat cartea vieţii exorcistului căruia i s-a luat nu doar dreptul de a fi preot ci şi pe cel de a rămâne călugăr (voturile monahale nu pot fi retrase de nimeni căci sunt un pact între om şi Dumnezeu).

Evident că au existat voci pro şi altele contra. Mai multe contra. Şi cum în această lume „adevărul” e dictat de mulţimea zgomotelor celor mulţi, călugărul face astăzi puşcărie.

Din perspectivă demonologică, posedatul poate fi legat, pentru că în timpul crizelor manifestă o putere atât de mare încât nu pot fi ţinuţi. Tot din această perspectivă, călugărul a făcut şi anumite greşeli. Era prea tânăr pentru a exorciza singur, ceea ce arată o lipsă de experienţă, iar încăpăţânarea de a scoate demon arată o supra evaluare, ori nu egoul preotului e important în astfel de momente. O altă greşală e că trebuia să cheme mai mulţi preoţi, pentru că, se ştie, unde sunt mai mulţi adunaţi în numele lui Iisus Hristos, acolo e şi El în mijlocul lor.

Tracy Wilkinson, Exorciştii Vaticanului. Alungarea diavolului în secolul XXI

Ed. House of Guides, Bucureşti, 2007, 144p., 22,89 lei

A fost o mare surpriză pentru mine să desopăr pe rafturile librăriei o lucrare despre a cărei apariţie mi-o doream, nu o bănuiam a fi atât de aproape. Tracy Wilkinson, ziaristă şi pasionată de practica exorcizării în cultul Bisericii Romano-Catolice, reuşeşte să ofere tiparului o lucrare extrem de actuală prin abordare, să ofere o viziune actuală asupra exorcismului în creştinismul de rit catolic. Autoarea încearcă să cuprindă succint, în capitole foarte bine structurate fenomenul posesiunii diabolice pe de-o parte evidenţiind frământările interpretative cu privire la tipurile de exorcism practicate în sânul Bisericii, iar pe de altă parte, observă balansul dintre radicalismul laic şi naivitate. Poate că în aceste „dezbateri” nesfîrşite între sisteme stă cauza greutăţii izgonirii diavolului (p.5).

Veche de 2000 de ani, tema utilităţii exorcismului creştin rămâne încă actuală. Dovada o face prezentarea selectivă a unei şedinţe de exorcizare („Prolog”, p.5-11). În capitolul întâi („Introducere”, p.13-17), după ce stabileşte originea cuvântului „exorcism”, din grecescul oath, cu un sens care poate pleca de la o simplă rugăciune şi urma un crescendo care culminează cu adevărate şedinţe şi rit complex, Wilkinson ne face cunoştinţă cu cel mai faimos exorcist catolic din zilele noastre, părintele Gabriele Amorth, de care va aminti pe întreg parcursul lucrării.

Statutul de exorcist este greu de acceptat de societatea civilă dar şi de Biserică. Aceasta din urmă manifestă uneori reticienţă atunci când ritualul este aplicat: „Nu există o poziţie unitară, de la centru: exorciştii li se subordonează episcopilor lor, iar autonomia de care se poate bucura un exorcist poate varia de la o dioceză la alta. Mulţi oficiali din cadrul Bisericii preferă să-l considere drept un fenomen secundar, deoarece cei care practică exorcismul reprezintă doar o foarte mică parte a clerului” (p.14-15). Pe de altă parte oficialii de la Vatican se mai tem de tenta de senzaţional pe care o poate primi ritualul de exorcizare, decât de faptul că prin intermediul său oamenii se eliberează de puterea diavolului. Diversele probleme de genul celor enumerate mai sus nu pot opri ca numărul exorciştilor din Italia să scadă. Ba mai mult, aceştia se asociază dând naştere diverselor orientări şi de aici modurile diferite în care este abordat exorcismul.