Henry L. Mansel :: Ereziile gnostice din primele două veacuri

Traducere din

limba engleză de

Laurian Kertesz

Ed. Herald, Bucureşti, 2008

ISBN: 978-973-111-078-3

Observ cu o plăcută uimire că editura Herald nu se dezice de la scopul său, acela de a publica lucrări de mare valoare din cât mai multe perspective ale cunoaşterii spirituale, de la studii extrem de bine documentate la documente mistice.

Capitolele ce construiesc corpul studiului despre gnosticism reprezintă prelegerile despre erezile gnostice ţinute de Mansel în faţa audienţei Universităţii din Oxford, ca profesor de istorie eclesiastică, chiar dacă, profesional vorbind, competenţa eminentă era filosofia. De altfel, filosofia îl va ajuta să privească gnosticismul dintr-o perspectivă puţin probată, fapt ce oferă savoarea comparativă între sistemele filosofice şi cele religioase ca păgânismul, iudaismul ori creştinismul.

Aplecarea asupra fenomenului gnostic este cât se poate de serioasă, gnosticii încetând a mai fi priviţi ca produs delirant al unui amalgam de credinţe şi superstiţii presărate cu non-sensurile filosofiilor omeneşti, o căutare aiuristică ce face imposibilă găsirea sacrului.

Nu vreau să vă povestesc cartea, aş dispersa savoarea unei apetisante gustări intelectuale, dar nici nu mă voi abţine să vorbesc despre efortul naşterii unei valoroase cercetări.

În principu, gnosticismul se vedea produsul uman al găsirii rostului spiritual al omului pe pământ. Evident că ne întrebăm cine suntem, de unde venim, ce căutăm aici şi desigur, ce se va întâmpla cu noi după ce nu vom mai fi. Urmărind istoria gnosticismului, nu ai cum să nu conştientizezi zbaterile interioare la originea cărora stă dorinţa obsesivă de a găsi un răspuns imediat (pentru că viaţa e scurtă), la aceste întrebări.

Otto Rahn :: Cruciada împotriva Sfântului Graal. Lupta dintre catari, templieri şi Biserica Romei

Traducere din

limba engleză de

Marius Chitoşcă

Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2010

ISBN: 978-973-669-900-9, 241 p.

Pentru că cel puţin în ultimii ani am fost supuşi unei adevărate invazii de literatură ocultă, care face mai cu seamă referire la sistemele gnostice şi urmaşele lor (ce nu sunt tratate din perspectiva dogmei, aşa cum se poate crede, ci din afara ei), am fost aproape inexplicabil atras de cartea lui Rahn, care se vrea un zid de apărare împotriva braţului secular al Bisericii.

Ieftină ca preţ, dar de calitate superioară ca studiu, Cruciada împotriva Sfântului Graal ne introduce în lumea de basm a catarilor, a Sfântului Graal, în mistere de credinţă total diferite de imaculata mistică creştină, obsedată de perfecţiunea sferică a dogmei.

Autorul are darul de a transmite imagini ale ororilor morale şi represiunilor sângeroase, în urma cărora numeroşi catari dar şi creştini deopotrivă au fost masacraţi până la unul de cruciaţii credinţei lui Hristos. Cât despre cruciaţi, se pare că majoritatea au manifestat suficientă naivitate, lăsându-se manipulaţi de „oamenii în negru”, aceşti servi credincioşi ai papalităţii. Lor li s-au alăturat oportuniştii, comercianţii şi... ţiganii. Marea armată a lui Hristos, o adunătură pestriţă de fanatici, manipulatori şi profitori, hoţi până la unu, a luat cu asalt rând pe rând cetăţile ce îi adăposteau în pace deopotrivă pe catari dar şi pe creştinii catolici neatinşi încă de erezie, şi care trăiau într-o perfectă armonie. Creştinii îi respectau, ba mai mult, îi admirau pe catarii canonisiţi drept eretici de Biserică. Tocmai în această admiraţie, vedeau prelaţii marele pericol al convertirii, ignorând în acelaşi timp calitatea morală deplorabilă a fraţilor slujitori la altar, de la mic la mare, aproape toţi subjugaţi de carnalitatea dorinţelor care uneori păreau a nu fi doar umane.

Ioan Petru Culianu :: Studii româneşti. Soarele şi Luna. Otrăvurile admiraţiei, vol.II

Traducere de

Maria-Magdalena Anghelescu,

Corina Popescu,

Dan Petrescu

Notă asupra ediţiei de

Tereza Culianu-Petrescu

Ed. Polirom, Iaşi, 2009

ISBN: 978-973-46-0394-7. 247 p.

Dacă în cea mai mare parte a primului volum, autorul se dedică relaţiei dintre literatură şi mitul gnostic, al doilea este axat aproape integral pe încercările de a reconstitui prudent părţi din domeniul mitologiei româneşti. Desigur, nu scapă din vedere, într-unul din articolele sale, nici relaţia mefistofelică dintre Nae Ionescu şi Mircea Eliade (aproape zeificat de Culianu), după cum nu uită nici de profetismul ca expresie a dualităţii şi magiei în scrierile eminesciene. Un deosebit respect îl manifestă faţă de Constantin Noica, ce demult, pentru Culianu, nu mai este „o persoană, ci o instituţie” (p.228); sau Emil Cioran pe care-l defineşte ca fiind „prea singular să te identifici cu el” (p.232).

Preocuparea faţă de relaţia dintre Soare şi Lună, deopotrivă mitică şi simbolică, până la arhetipurile junghiene decodificate din paginile cărţilor de alchimie, transportă cititorul nu doar prin istoria religiilor, ci prin însuşi conceptul specific de istorie a religiilor aşa cum o înţelege Culianu. Într-o singură formulă conceptuală sunt tratate informaţii din mitologia nordică, vedică, românească, greacă, ori din creştinism, bogumilism, manihei sau din eretica credinţă cathară, pentru ca mai apoi scriitura să penduleze dinspre alchimie spre demonologie şi dualimsmul folcloric românesc.

:: Apocalipse apocrife ale Noului Testament

Traducerea textelor şi

îngrijire ediţie de

Gheorghe Fedorovici şi

Monica Medeleanu.

Ed. Herald, Bucureşti, 2007

ISBN: 987-973-7970-62-6. p.220

Am simţit o mare bucurie atunci când opt apocalipse apocrife au văzutlumina tiparului la deja prestigioasa editură Herald. Nu pot decât să laudutilitatea ştiinţifică a acestui demers editorial, precum şi a multor altora din aria lucrărilor apocrife şi gnostice pe care secularismul bisericesc a avutcontinuu tendinţa de a le îngropa în uitare şi ignoranţă.

Apocalipsele cuprinse aici sunt scrieri creştine relativ târzii care nu aufost acceptate în canon cu toate că nici eretice nu pot fi considerate. Din aceastăcauză au ajuns ca în timpul şi spaţiul creştin să fie puternic discriminate.

Considerentele pentru care o scriere poate fi trecută pe „lista gri” a lucrărilor apocrife ţin în primul rând de analiza textului, în urma căreia se deliberează în favoarea primirii acestuia în canonul cărţilor Sfintelor Scripturi sau nu. În acest sens, mărturiile Sfinţilor Părinţi cu privire la unele dintre ele sunt esenţiale. Instituţia bisericească care hotărăşte este Sinodul. Atunci când o scriere este considerată „apocrifă”, ea nu poate face obiectul cultului sau a dogmei, care se pliază amândouă pe canonul scripturistic aprobat. Cu alte cuvinte, dacă un adevăr de ordin divin este exclus (deşi Biserica crede altfel pentru că Părinţii care ajung la astfel de hotărâri o fac sub îndrumarea Sfântului Duh), atunci el poate rămâne nerecunoscut în textele apocrife şi nicidecum nu va putea fi cuprins vreodată în dogma bisericească.

Apocalipsa este genul literar caracteristic textelor profetice.  Din această cauză originea o găsim în profetismul iudaic, cu toate că titulatura („apocalips” – gr. descoperire, revelaţie) este utilizat pentru prima dată (ca titlu al unei cărţi) pentru ultima carte canonică a Noului Testament.Genul apocaliptic este încurajat de însuşi Iisus Hristos care îşi anunţă de mai multe ori a doua venire, precum şi piedicile pe care atunci diavolul le va ridica împotriva creştinilor.

:: Cartea lui Adam şi a Evei. Lupta lui Adam şi a Evei cu Satana

Traducere din etiopiană, note şi

comentarii de S. C. Malan

Traducere din limba engleză şi

îngrijire ediţie de Monica Medeleanu

Ed. Herald, Bucureşti, 2008,

ISBN: 978-973-111-051-6. 253 p.

 

Unele cărţi chiar merită cumpărate, iar aceasta este una dintre ele. Vechimea ei nu contează pentru mine, poate secolul VI d.Hr., ci doar ideile prinse aici. Se presupune că mai mulţi autori au alcătuit-o, apocriful fiind astăzi împărţit în trei părţi care iau în dis-cuţie starea primilor oameni, imediat după alungarea din Grădina Edenului şi până după potop. Ce m-a interesat în primul rând a fost preocuparea teologică a autorului faţă de problematica vieţuirii protopărinţilor noştri imediat după cădere. Pe lângă simţirea reală a lui Dumnezeu şi vederea îngerilor, oamenii au pierdut comoditatea primitoare a Edenului. Pentru ca tăvălugul miilor de probleme prăvălit asupra lor să fie complet, Satan le doreşte moartea împiedicând astfel înmulţirea neamului omenesc. Ruperea comunicării cu divinul aduc cu sine stări depresive majore, cei doi încercând de mai multe ori să îşi curme zilele. Chiar reuşesc asta o dată, Dumnezeu, aducându-i imediat la viaţă, dă de înţeles că noi trebuie să trăim. Se întâmplă ca prin purtarea de grijă a Satanei, Adam să fie ucis. Cel care-l omoară este însuşi diavolul. Nicio şansă. Dumnezeu îl învie. Într-un târziu, diavolul va înţelege că protopărinţii nu pot fi ucişi, ceea ce-l va face să se reorien-teze asupra noastră, urmaşii celor doi părinţi neascultători. Păcatul intră în omenire şi formează două tabere, a „fiilor lui Dumnezeu“ şi a fiilor păcatulului care le învaţă pe fiicele acestora „arta seducţiei“. Primii, locuind pe muntele Domnului se vor fi simţit atraşi de fiicele oamenilor păcătoşi, aceasta desigur prin şiretenia diavolului.

Ioan Petru Culianu :: Studii româneşti. Fantasmele nihilismului. Secretele doctorului Eliade, vol.I

Traducere de

Corina Popescu &

Dan Petrescu

Ed. Nemira, Bucureşti, 2000

ISBN: 973-569-445-X. 397 p.

V. Voiculescu, Eminescu, Slavici, Bulgakov şi Mircea Eliade sunt autorii ale căror personaje devin protagoniştii fantasmelor nihilismului lui Ioan Petru Culianu. Personajele lor trăiesc negarea şi afirmarea existenţei la limitele unde doar eroii miturilor se simt capabili. Aşa se face că, de la iluzie la speranţă, deopotrivă mitul şi simbolul, sunt abordate în proza şi poezia romantică, plecând de la fantasma nihilismului ca mai apoi trecând prin eros să deschidă eroilor drumul libertăţii şi totodată al fricii, al unei posibile nimiciri, prin căderea spre nimic. Pe tot acest parcurs, amestecul dintre bine şi rău creează bogata ţesătură ce va acoperi cadavrul. Relaţia contrariilor pare blândă în lumea noastră, chiar dacă personajele o trăiesc la maxim. Răul, spre exemplu, este domesticit, precum Mefistofel sau biblicul Azazel, totul pentru a putea fi ingurgitat în linişte de mintea ce-şi doreşte cunoaşterea. Ori altu-i rolul important al răului decât acela de a duce în ispită, după cum esenţial e pentru bine ca noi să fim doar proşti (simpli).

Explozia gnosticismului în literatură îşi aştepta doar momentu-i prielnic ce apare începând cu secolul al XIX-lea. Startul literaturii gnostice îl dă Shelly, apoi se continuă cu Byron... Hugo, Blok, iar la noi, îl găsim la Eminescu. Pentru toţi aceştia şi mulţi alţii, cunoaşterea, fie ea şi luciferică, este ştiinţa şi implicit progresul umanităţii, pe când golul neştiinţei de Dumnezeu refulat în concepte ca ascultare ori credinţă, nu mai satisfac raţionalul fiinţei umane.

*** :: Pistis Sophia. Cărţile I-II

Traducere şi îngrijire ediţie de

Alexandru Anghel

Ed. Herald, Bucureşti, 2007

253p., ISBN: 978-973-7970-97-8

Singurul manuscris copt al scrierii gnostice a fost achiziţionat de Brithis Museum în 1785. Titlul este incorect pus, aceasta pentru că formula „Pistis Sophia” nu apare niciunde în corpul lucrării. Data exactă a scrierii manuscrisului nu este din păcate cunoscută. Sunt propuse secolele V-VII, aceasta dacă se ţine cont de limba coptă folosită, mai precis dialectul sahidic, utilizat în Egiptul Superior. Dar nici acesta nu-i este limbă originară, ci greaca, dacă ar fi să se ţină cont, prin comparaţie, de restul documentelor copte, redactate iniţial în greacă şi care, după numeroase transcrieri (în limba coptă), mai păstrează încă cuvinte greceşti. Cert rămâne faptul că această lucrare a fost iniţial scrisă într-o limbă cultă, iar aceasta nu poate fi decât greaca.

Data exactă a compunerii textului (nu a manuscrisului cumpărat de British Museum) ar trebui să se afle în strânsă legătură cu secta căreia i-ar fi aparţinut lucrarea. Cea mai veche perspectivă i se atribuie lui Valentinian, mort în secolul II, teorie ce cu greu poate fi susţinută, date fiind diferenţele mari de sistem ale gnosticul amintit şi scrierea în discuţie. Teoria secolului III, propune la originea redactării lui Pistis Sophia pe ofiţi, însă dogma ofită ne este încă mult prea neclară. Certă este la acestia venerarea şarpelui, de care textul nostru nu se leagă în mod expres.

Pentru a înţelege procesul „construcţiei” gnosticismului, trebuie să luăm în calcul varianta unei linii „originale”, profund sincretică, prin care el se construieşte, singura ce poate să definească gnosticismul, în principal (dar nu în totalitate) ca un amestec de elemente babiloniene, persane, semite, creştine şi de alt tip. Originea textului Pistis Sophia e în mod cert una siriacă (cititorul ca observa influenţa „religiilor de mistere”), dar care este redactată (la origine în greacă) şi dezvoltată (prin copiile copte) pe pământ egiptean.

Françoise Bonardel :: Hermetismul

Traducere de

Beatrice Stanciu

Ed. de Vest, Timişoara, 1992

150p., ISBN: 973-36-0126-8

Orice formă de iniţiere, presupune manifestarea revelatoare a gnoze, după cum hermetismul nu reprezintă nimic altceva decât secretul inviolabil împărăşit de zeu primului iniţiat uman Hermes, ce prin cunoaştere dobândeşte iluminarea, stare ce-l va defini prin atributul divino-uman: „Cel-de-Trei-ori-Mare”.

Avem deci o revelaţie directă pe care Hermes o predă mai târziu sub o formă ocultată, transformându-o prin predania orală şi mai apoi scrisă, în ceea ce aş putea numi cea complexă tradiţie magico-religioasă a Europei. Hermetismul nu se va reduce doar la a produce sau îmbogăţii ştiinţe ca astrologia, magia sau alchimia. În el se revelează, păstrează şi redescoperă cunoaşterea, care, în contact cu sufletul uman se dezvoltă în mai multe ştiinţe oculte. Vedem cum, spre exemplu, hermetismul reprezeta o importantă sursă de informare pentru lumea gnozei iudeo-creştine sau a filosofiei greceşti târzii reprezentată prin neoplatonism. Hermetismul e cel care pune bazele hermeneuticii ca ştiinţă, fără de care ar fi fost imposibilă spre exeplu, înţelegerea actuală a anumitor pasaje din Canonul Sfintelor Scripturi. Să nu uităm de influenţa hermetismului asupra antropologiei, a simbolismului psihologic al lui C.G. Jung şi lista poate continua.

Marvin Meyer :: Iisus în evanghelii şi texte gnostice

Traducere din limba engleză de

Mihai-Vlad Ionaşcu

Ed. Nemira, Bucureşti, 2011

343p., 27,90 lei, ISBN: 978-606-579-117-6

Selectiv, cele douăsprezece texte apocrife / gnostice constituie subiectul unei colecţii din care autorul a extras cu multă atenţie acele pasaje ce marchează cele mai importante momente ale vieţii şi învăţăturii lui Hristos; o învăţătură, ce aşa după cum ne putem aştepta, e aproape totalmente diferită de textele canonice aprobate dogmatic şi liturgic de Biserica creştină.

Cititorul pasionat de evoluţia istorică şi religioasă a gnosticismului, trebuie să-i spun că nu va întâlni aici nimic deosebit, scrierile gnostice publicate parţial în această carte fiindu-i dinainte cunoscute din colecţiile integrale ce de mult au început să fie traduse şi în limba română. Fiecărui text gnostic autorul îi ataşează o introducere ce-i punctează explicit istoria şi doctrina. Lucrarea urmăreşte la modul simplu şi selectiv exprimarea unui Iisus ce nu este accesibil marii majorităţi a credincioşilor creştini fundamentalişti. Ea lasă libertate fiecărui cititor în parte să-şi „clădească” până la finalul lecturi, un Iisus diferit de Cel de care a luat cunoştinţă la orele de catehetică sau religie.

Câteva zeci de pagini de note minuscule se aştern la sfârşitu lucrării, limpezind pe cât posibil lectura vechilor texte. E lăudabil faptul că autorul s-a preocupat la modul cel mai serios cu putinţă de clarificarea acelor elemente de „doctrină” gnostică, ce altfel ar fi fost cel mai adesea imposibil de înţeles pentru cititorul neavizat. Trimiterea aproape permanentă la textele canonice ale evangheliilor şi epistolelelor, ne oferă posibilitatea unei lecturi comparate, ce nu face altceva decât ca din nou să evidenţieze supremaţia indiscutabilă a gnozei. Aparatul bibliografic este de asemenea impresionant. Mai bine de zece pagini de studii, cele mai multe dintre ele aduse la zi, se adresează mai degrabă celui interesat de aprofundarea mişcării gnostice creştine, restul dintre noi aşteptând cuminţi tradiucerea lor în limba română.

Bart D. Ehrman :: Petru, Pavel şi Maria Magdalena. Ucenicii lui Isus între istorie şi legendă

Traducere din limba engleză de

Mădălina Constantin

Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011

410, 39,00 lei, ISBN: 978-973-50-3098-8

Autorul, academician de altfel, a unui bestseller despre „Codul lui Da Vinci”, reuşeşte printr-un limbaj accesibil să ofere cititorului o perspectivă inedită asupra celor mai importante şi controversate personaje din Evanghelii. Aceasta ar fi, parafrazând oarecum, exprimarea laudativă a lui John Shelby Spong cu privire la studiul lui Bart.

Perspectiva mea este însă una mai puţin optimistă. Practic nu am găsit „noul” sub aspect cantitativ şi calitativ din studiul său. Aş putea spune că cea mai mare parte din textul lui se regăseşte la teologii şi oculştii timpurilor noastre. A repovesti viaţa şi activitatea câtorva dintre apostoli, întâlnirea lor cu gnosticismul, demonismul şi... femeia, nu sunt aspecte necunoscute astăzi.

Persectiva „inedită a interpretării” stă de fapt în speculaţii, cum este aceea ce ia în discuţie statutul lui Iisus cu privire la femeie, pe care Mântuitorul nu o consideră egală cu bărbatul (p.317-318), mai cu seamă pentru că Împărăţia lui Dumnezeu va fi condusă de 12 dintre aceştia (p.319). Autorul însă uită că în aceeaşi Împărăţie Cerească nu va exista diferenţă de sex, căsătorie sau altele ce să amintească de tipul actual de vieţuire. Părerea mea e că Hristos nu trăia ca un Om al acelor vremuri, ci El doar trăia în acele vremuri.

Ce-i drept, studiul lui Ehrman e util din perspectiva explicării momentelor importante din viaţa celor trei personaje vizate, în raport cu Mântuitorul, ceilalţi apostoli şi lumea în care erau nevoiţi să propovăduiască Evanghelia sau „Vestea cea Bună”. Nimic nou sub soare cu privire la întâlnirea lui Petru cu Siomon Magul, sau a celor doi bărbaţi (Petru & Pavel) cu ereziile, sau ce să mai vorbim de bine cunoscutul tratamentul misogin de care s-a „bucurat” şi Maria Magdalena, mai inteligentă, după părerea mea, decât toţi apostolii la un loc, la puterea a treia.

Francis C. Burkitt, Biserica şi gnoza. Un studiu asupra gândirii şi speculaţiei creştine din secolul al II-lea

Traducere şi îngrijire a ediţiei de

Alexandru Anghel.

Ed. Herald, Bucureşti, 2008,

187 p., 20,00 lei

Nu poate fi decât salutară iniţiativa editurii Herald de a oferi spre lectură pasionaţilor de istoria gnosticismului cele cinici prelegeri ale lui Francis C. Burkitt, prinse în lucrarea cu titlul Biserica şi gnoza.

Gnosticismul, ca şi creştinismul de altfel parţial, reprezintă sistemul care prin termeni filozofici, teologici şi mitologici (aici e una din marile diferenţe dintre creştinism şi gnosticism) încearcă să traducă lumii misterele divine cuprinse în cărţile sacre ale mozaismului şi în evangheliile creştine.

Într-o perioadă în care terminologia creştină era în plină formare, sistemele gnostice vin cu variante proprii la rezolvarea chestiunilor dogmatice care ţin de existenţa din veci a Tatălui, de naşterea Fiului sau de purcederea ori prezenţa Duhului Sfânt. Gnosticismul nu acceptă treimea în jurul căreia se va coagula dogma creştină. Diferenţele de păreri devin diferenţe dogmatice şi de aici se trece direct la un conflict deschis, ideologiile construindu-se şi motivându-se, culmea, pe aceleaşi texte sacre.

Chestiunea ermeneuticii biblice sau a interpretării ori tâlcuirii, termen cu sens mult mai profund, e o chestiune care ţine în special de poziţionarea celui care se află într-un sistem pe care-l consideră propriu şi de neîmpărţit. Dacă te situezi în interiorul creştinismului, întreaga dogmă are logica ei, care te îndeamnă la apologie, până într-acolo încât condamni orice alt sistem „incompatibil”, pe care-l vei numi „eretic”. Pentru că religia creştină este „titulara” evangheliilor şi a epistolelor care împreună formează Noul Testament, gnosticismul e proprietarul acelor scrieri pe care astăzi le numim „gnostice”.

Primele secole de creştinism se dezvoltă alături de gnosticism ca sistem propriu-zis paralel şi nu aşa cum se crede că ultimul ar deriva din primul.

Mariano Fernández Urresti, Chipul neştiut al lui Iisus. Miturile egiptene, Maria Magdalena şi enigma de la Rénnes-le-Château

Traducere: Graal Soft. Ediţia a II-a.

Litera Internaţional, Bucureşti, 2012

237p., 39,90 lei, ISBN: 978-606-600-766-

Un bestseller care dacă nu eşti atent te bulversează. În esenţă autorul încearcă să demonstreze că întreaga construcţie creştină poate fi considerată un mit, unul ce-i drept, destul de reuşit şi că toată încărcătura dogmatică detaşată acum de originile antice, nu are până la urmă decât două mari mistere a căror surse Fernández le identifică în mitul lui Isis şi Osiris (vs. Iisus şi Maria Magdalena), precum şi în enigmatica existenţă a prezenţei lui Mesia în manuscrisele de la Qumran. Codate par, sub semnătura templierilor, şi esenţa descoperirilor (un amestec de aur şi alchimie, de care până la urmă nu se ştie nimic), de la Rénnes-le-Château, loc în care se presupune că i-ar fi fost înmormântat trupul (de templieri?), fapt infirmat mai târziu de Simcha Jacobovic care cu câţiva ani în urmă pretinde că a descoperit undeva prin suburbiile Ierusalimului mormântul lui Hristos.

Autorul pare că-şi doreşte încă de la început ca lucrarea să-şi păstreze aura de mister precum cea a unui roman de succes. Imparţialitatea lui îmi pare a fi dată mai degrabă de faptul că subiectele aşa cum le ia în discuţie, sunt în esenţa lor misterioase şi deci de cele mai multe ori fără răspuns. Pentru a părea deci deplasat, în lipsa dovezilor, preferă starea de „imparţialitate” a expozantului ce lasă cititorul să aleagă, cu toate că nu prea ai de ales atunci când vrei să abordezi misterul ca fapt; după cum ceea ce numeşti „fapte” (pe care se construieşte până la umră întreaga structură a lucrării) se întorc prin însăşi expunerea lor împotriva stării de imparţialitate. În acest caz, fără a avea ca autor o părere, personal nu înţeleg rostul unei astfel de lucrări. Să afirmi că întreg sistemul creştin s-a construit pe un mit, e deja susţinut şi pe alocuri dovedit de mulţi alţi cercetători.

Anne Brenon, Catharii

Traducere din limba franceză de Ion Doru Brana

Ed. Nemira, Bucureşti, 2008

235p., 27,90 lei, ISBN: 978-973-143-260-1

Catharii sunt dovada de netăgăduit a faptului că gnosticismul sub forma lui general dualistă nu va cunoaşte extinţia cu toate eforturile depuse de ereziologii Bisericii Apusului.

Lucrarea doamnei Brenon se dezvoltă în jurul dorinţei de informare reală, ducând cât mai aproape de adevărul istoric, printr-o lectură plăcută, uşor accesibilă marelui public.

Doctrina cathară are o natură profund apocaliptică, dualistă, suficient de plină de elemente (eretice) caracteristice pe de-o parte gnosticismului şi maniheismului, dar îmbrăcate pe de alta într-o blândeţe mistică, permanent prezentă în statutul nonviolent al mişcării, până la urmă violent condamnate de către Biserică. Pentru că bunătatea, dragostea şi mila nu pot fi propovăduite de două biserici, una trebuia să dispară, cu atât mai mult cu cât non-violenţa nu era apanajul ereticilor cathari, „inspiraţi” de către Satan şi demonii săi.

Cruciada împotriva catharilor (albigenzilor) din sudul Franţei nu se lasă aşteptată. Armata în fruntea căreia stătea prelatul Arnaut Amaury este cea care produce carnagiul, căci ereticii se lasă pur  şi simplu măcelăriţi. Arnaut declara la final, pe un ton triumfător, papei: „Răzbunarea divină a făcut minuni, i-am omorât pe toţi” (p.204-205). Aceasta este Biserica lui Hristos, iar aceia sunt sfinţii Lui.

Isaac de Beausobre, Maniheismul. Principii, dogmele şi morala

Traducere din limba franceză, cuvânt înainte

Şi anexe de Gelu Sabău

Ed. Herald, Bucureşti, 2010

236p., 27,20 lei, ISBN: 978-973-111-156-8

Cel mai probabil sub influenţa zoroastrismului, buddhismului dar şi a gnosticismului, maniheismul se dovedeşte a fi sinteza filosofico-religioasă perfectă a ideilor ce susţin o natură dualistă ce coboară din sfera divină, răsfrânfându-se treptat peste toate lumile spirituale, până la a se oglindi în chip evident în materialitatea acestei lumi.

Din lectura studiului, unul foarte bine închegat ştiinţific şi în acelaşi timp uşor de parcurs, mai ales pentru cineva interesat de „ereziile creştine”, rezultă cu claritate că maniheismul nu s-a vrut un răspuns la creştinism a credinţelor creştine de tip oriental. Mani nici măcar nu credea în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi deci nu-i păsa de existenţa şi activitatea Sa. Indiferenţa cu privire la religia creştină nu se manifestă imediat nici măcar după ce maniheismul şi creştinismul se întâlnesc.

Dualismul maniheic este evident incompatibil cu dogma Singurului Dumnezeu Bun şi a dracului răzvrătit şi rău. Dar cum sistemul creştin se vede afectat de intruziunea filosofiei zoroastriene, lupta dogmatică şi acuzaţia de erezie nu se lasă aşteptate.

Pentru Mani, nu doar Iisus şi Duhul Sfânt nu au o valoare doctrinară ci, mai mult decât atât, şi Vechiul Testament este absolut inutil pentru că este produsul lui Satan, principiul răului. Decurge de aici că şi revelaţiile, jertfele, cultul şi toate legile nu sunt altceva decât gluma proastă a îngerilor răi şi a demonilor. Dacă morala creştină are în centru credinţa şi faptele bune, cea maniheică se centrează în jurul ciclurilor reîncarnării, semn al evidentei influenţe buddhiste.

Marvin Meyer, Maria Magdalena în evanghelii şi texte apocrife. Tradiţia secretă a Mariei Magdalena, însoţitoarea lui Iisus

Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu

Ed. Nemira, Bucureşti, 2008

191 p., 15,90 lei, ISBN: 978-973-143-010-9

Personajul cel mai controversat al creştinismului după Iisus Hristos, Maria Magdalena rămâne subiectul multor studii ce pretind sau măcar încearcă explicaţii cu privire la o presupusă relaţie de natură intimă cu Fiul lui Dumnezeu. Din textele evangheliilor creştine canonice, a celor gnostice sau apocrife, autorul încearcă să demonstreze că însoţitoarea Domnului, la un moment dat prima dintre apostoli, ajunge să reprezinte un pericol pentru comunitatea masculină a celor doisprăzece pentru că pur şi simplu dovedea o mai profundă cunoaştere a adevărurilor divine.

Desigur, misoginismul iudaic, ce s-a transferat mai apoi în creştinism, nu accepta posibilitatea ca o femeie să devină aleasa şi implicit mai „mistică” decât un bărbat. Dată fiind relaţia sa de iubire nu doar „creştină” cu Mântuitorul, accesul la cunoaştere părea a fi unul absolut nelimitat.

Pentru creştinul actual este de neconceput o astfel de viziune, căci femeia lui Hristos nu este alta decât Biserica, uitându-se faptul că pe când se afla în trup, Biserica nu exista şi deci este plauzibil ca o altă femeie îmbrăcată în carne şi cu suflet raţional (mai raţional decât al apostolilor), să fi ţinut locul celei ce mai târziu va deveni o instituţie.

Motivul urei e sesizabil în evengheliile apocrife. Pe apostlii acestor scrieri nu pare să-i fi deranjat în mod deosebit dacă Învăţătorul lor avea grijă sau nu de propria-i castitate; era corect din punct de vedere al Legii că e bărbatul unei singure femei. Ce-i deranja cu adevărat rămâne întâietatea pe care Magdalena o avea în faţa lor. Dar dacă cei doi formau o „familie” este normal ca femeia Lui să aibă întâietate în faţa prietenilor (apostolilor).