Hierotheos Vlachos : Psihologia existenţialistă şi psihoterapia ortodoxă

Traducere din limba greacă,

introducere şi note de

Nicuşor Deciu.

Ed. Bizantină, 2007

În spaţiul occidental al ultimilor ani au apăru diferite şcoli psihologice, ca urmare a „dominaţiei raţionalismului şi intelectualismului de după Renaştere şi Iluminism” (p.13). Concluzia generală e că omul nu se rezumă doar la raţiune, ci merge în profunzime înspre centrul existenţei, care se află în subconştient care determină cumva comportamentul omului.

O disciplină nouă, logoterapia deschide noi discuţii cu privire la principiile fundamentale ale psihologiei. Bazele logoterapiei sunt puse de evreul Victor Frankl (n.1905), care a studiat medicina şi filosofia la Viena, unde a obţinut atât diploma, cât şi doctoratul. Opiniile lui sunt probate ştiinţific în lagărul de concentrare unde a fost închis în timpul războiului. Sistemul său este bazat pe gândirea pozitivă, fiind considerată „o practică mai modernă decât psihnaliza” (p.16). Logoterapia nu este altceva decât „introducerea filosofiei existenţialiste în psihologie” (ibidem). Pe de altă parte, teoriile ei se apropie mult de tradiţia neptică ortodoxă.

La început în anul 1920 metoda lui Frankl purta denumirea de analiză existenţială, pe care mai târziu a schimbat-o în logoterapie (p.17), termen cu profunde conotaţii filosofice (cf. p.18-20). Pentru autor, logoterapia are înţelesul de sens sau scop: „logoterapia este psihoterapie orientată către sens şi reabilitarea bolnavului în conformitate cu sensul” (p.18), ajungând la dobândirea cunoaşterii de sine, la găsirea propriului sens al existenţei sale (p.18-19).

Logoterapia este o metodă psihanalitică pentru că îl întoarce pe om spre adâncurile existenţei sale, fiind în acelaşi timp si psihoterapie căci încearcă să-l reorienteze pe om spre un sens pozitiv, ocolind astfel depresiile şi psihozele. E clar că logoterapia nu trebuie integrată în fenomenul religios (p.20), cu toate că nu îl exclude. Valoarea logoterapiei stă în faptul că identifică suferinţa omului contemporan: golul existenţial (omul neagă sensul şi implicit valoarea vieţii). Golul provoacă nevroze (noogene), cea mai des întâlnită fiind angoasa existenţială (p.21). Plăcerea, de cele mai multe ori de natură sexuală, vine să „umple” acest gol, creând astfel iluzia trecerii peste greutăţile vieţii. Când realizează că efectul a trecut, omul îşi reia plăcerea fără a obţine nici un rezultat în oprirea foamei existenţiale (p.21).

Diferenţa dintre logoterapie şi psihanaliză

Victor Frankl consideră logoterapia ca făcând parte din a treia şcoală psihoterapeutică din Viena. Prima e şcoala psihanalitică a lui Freud, iar a doua, şcoala psihologiei individuale a lui Addler. Cum este norma, în multe din textele sale, Frankl accentuează diferenţele existente între şcoala lui şi celelalte două amintite mai sus.

Psihanaliza freudiană „leagă teoria deterministă de principiul plăcerii” (p.22), de unde rezultă voinţa de plăcere, de satisfacere a nevoilor, în timp ce logoterapia vorbeşte de voinţa pentru sens. Pentru Frankl, plăcerea este „un produs subcompus al existenţei... nu este ceea ce trebuie să-l definească pe om” (p.2).

Şcoala lui Addler susţine autorealizarea nevoilor personale, căreia Frankl îi va opune autodepăşirea, în sensul că „omul trebuie să se depăşească pe sine, având un sens concret al vieţii” (ibidem).

Prin intermediul logoterapiei, Frankl vrea să ofere omului un sens dincolo de instinctele, arhetipurile şi satisfacerea dorinţelor sexuale sau de putere. Astfel, logoterapia „se fereşte să-l facă pe om să-şi analizeze şi să-şi examineze sinele, orientându-l spre viitor, dându-i un sens concret vieţii” (p.24), prin asumarea, deci recunoaşterea durerii (p.26).

Frankl nu neagă realizările lui Freud ci doar vrea să-i completeze psihologia adâncurilor cu o psihologie a înălţimilor, oferind astfel un sens vieţii (p.28). Autorul logoterapiei susţine că „omul are capacitatea de a ieşi din eul său şi de a se smulge din el” (p.29). El vorbeşte aici de principiul dimensiunii ontologice. Adică problema golului existenţial este o chestiune mai degrabă filosofică decât una legată de vreo anume afecţiune mentală. Este şi motivul pentru care se observă o scădere a căutării acestui sens la preoţi şi rabini şi orientare spre medici, care acum devin „păstorii de suflete” (p.30); aceasta din cauza creştinismului occidental care a pierdut din vitalitatea spirituală avută odinioară.

Tehnicile logoterapiei orientează spre viitor, spre autodepăşire scoţându.l pe om din „hotarele strâmte şi limitative ale eului său” (p.31).

Trei premise de bază ale logoterapiei

Logoterapia se bazează pe o clară filosofie a vieţii după cum urmează:

Libertatea voinţei – în sensul că omul deţine liberul arbitru, deci poate să îşi aleagă singur modul de viaţă. Două categorii de oameni nu se consideră a fi libere: schizofrenicii, care cred că gândurile lor sunt controlate şi filosofii, care cred că este o iluzie să credem că „putem folosi voinţa nostră în mod liber” (p.32). Condiţiile exterioare nu mă determină, ci eu hotărăsc dacă rămân, mă retrag sau le ignor. Omul este în final „cel ce se autodetermină” (p.33), care „mereu hotărăşte ceea ce este” (ibidem), putând coborî la nivelul unui animal sau urca în cea mai înaltă treaptă de sfinţenie.

Voinţa ca sens -  este pusă în legătură cu „nevoia existenţială naturală a omului” (p.34). Este punctul fundamental al logoterapiei, comparându-se cu voinţa de plăcere  a lui Freud (care, atunci când e considerată un scop în sine, creează „o multitudine de nevroze sexuale” – p.35) sau voinţa de putere  a lui Addler. Amândouă teroriile nu îşi au rostul în lagărele de concentrare unde sexualitatea şi dorinţa de putere sunt anulate. Ceea ce îi va salva pe aceşti oameni este voinţa de sens care dă un scop vieţii şi implicit îi face pe oameni să treacă peste ele acceptându-le. Aceasta pentru că omul e orientat ontologic înspre un sens, cel  al vieţii. Se observă aici o apropiere de doctrina Bisericii care crede în îndumezeirea omului ca sens al vieţii acestuia.

Sensul vieţii – teorie prin care logoterapia „încearcă să direcţioneze omul spre a găsi scopul şi raţiunea existenţei, dar şi a fiecărui eveniment concret pe care-l întâlneşte în viaţă” (ibidem). Frankl îl va cita în acest sens pe Nietzsche care spunea că: „Cel care are un scop în viaţă poate rezista aproape oricărui cum” (p.36). Sensul vieţii devine astfel o provocare pentru om. Aceasta înseamnă că sensul trebuie situat dincolo de condiţiile sociale sau nevoile biologice ori psihologice. Numai aşa sensul vieţii oferă un ritm constant vieţii anulând golul existenţial de care aminteam la început.

Sensul vieţii poate fi privit din două perspective: una relativă – care e pusă în legătură cu noţiunea de viaţă şi una absolută – care e pusă în legătură cu suferinţa şi moartea.

Pentru că viaţa este plină de durere, Frankl „încearcă să găsească un sens în interiorul durerii, aşadar vedea viaţa prin prisma durerii” (p.38). El crede că „există o raţiune,un sens, un scop şi în cea mai nefericită viaţă” (ibidem). Sensul vieţii e legat de filosofia personală a fiecăruia, care dacă nu este orientată înspre viaţă, duce la prăbuşire, care „nu se limitează la spaţiul psihic, ci se extinde la cel biologic” (p.39). Pentru că sensul vieţii ţine de filosofia personală, nu logoterapeutul e cel care „îi dă omului sens, ci încearcă să-l ajute să găsească el însuşi sensul în viaţă” (ibidem).

Triada tragică

Frankl acordă o mare importanţă stărilor tragice în care se găseşte omul. El descoperă şi examinează ceea ce se numeşte triada tragică, compusă din suferinţă, moarte şi vinovăţie. Nici un om nu poate scăpa de această triadă. El crede că „omul are înlăuntrul său vinovăţia, aşa cum are şi suferinţa şi moartea” (p.41). Pentru tradiţia ortodoxă, acestea nu sunt nişte stări normale, ci anormale, care au fost învinse de învierea lui Iisus Hristos.

Înlăturarea suferinţei se face prin acceptarea acesteia şi prin responsabilitate vis-a-vis de faptele sale. Astfel libertatea omului nu constă în eliberarea omului de evenimentele dificile ale vieţii, ci „în poziţia liberă în faţa greutăţilor” (p.43) oferite de ea.

Pentru că sensul vieţii se află dincolo de existenţa omului, chiar şi „în cele mai nefericite situaţii cineva poate găsi sens în viaţa sa” (ibidem). Omul este trecător, trebuie să se împace cu aceasta şi împăcându-se cu sine, îşi oferă sens sau perspectiva unei vieţi cu cât mai puţină suferinţă. Ştiind că moare, omul trebuie să găsească un sens şi în aceasta, „salvând demnitatea existenţei umane” (p.46). Cu alte cuvinte, „existenţa sensului vieţii şi existenţa sensului morţii dau sens existenţei umane” (p.47). Concluzia este că omul e o existenţă tragică căreia trebuie să-i dea sens. O filosofie deloc optimistă...

Nevrozele noogene şi psihogene

Nevroza este fenomenul care caracterizează opera noastră. Nevrozele / psihozele au existat dintotdeauna dar în ultimile decenii şi-au schimbat simptomele. Angoasa ar putea fi definită ca boala zilelor noastre.

Pentru Frankl, nevrozele (care nu sunt rezultatul „complexelor şi traumelor psihice, ci al problemelor spirituale, al conflictelor existenţiale şi morale” – p.50) se împart în două categorii:

Noogene – de la gr. nous – „minte”, pe care o asociază sufletului, dar cu sens psihologic, aşa numitul subconştient al psihanaliştilor.Tipul de nevroze noogene provin din golul existenţial şi din conflictele interoare ale eului (p.49).

Psihogene.

Intenţia Paradoxală

Împotriva stărilor de frică şi obsesionale, logoterapia aplică o tehnică specială, intenţia paradoxală, prin care se urmăreşte inversarea stării bolnavului faţă de simptomele lui, făcându-l „capabil să se desprindă de nevroza lui” (p.51). În faţa fricii „îl încurajează să găndească sau să dorească, fie numai şi pentru un minut, exact acel lucru de care-i este frică” (p.52). Intenţia paradoxală utilizează corecta pasivitate pentru a corecta greşita pasivitate, prin ironizarea simptomelor, bolnavul luptând astfel cu nevrozele obsesionale pe care, în timp, le înlătură. Nevroza este ignorată prin concentrarea atenţiei departe de eul său. Astfel, în „intenţia paradoxală se foloseşte foarte mult umorul şi ironia” (p.53). Tehnica lui Frankl este asemănătoare cu defăimarea de sine utilizată des de părinţii pustiei (cf. n.p.54-55).

Întâlnirea existenţială cu logoterapeutul

Logoterapia se vrea a fi metoda care oferă „raţiunea existenţei fiecărui om” (p.58), sensul vieţii în care se găsesc problemele de bază ale fiecărui om. Aşa cum am mai spus, medicul se confruntă mai degrabă cu probleme filosofice decât cu conflicte psihice. Rolul logoterapeutului este acela de a „extinde câmpul vizual al bolnavului, astfel încât întregul spectru al sensului vieţii şi al valorilor morale să devină vizibil” (p.60). Rolul logoterapeutului seamănă oarecum cu lucrarea harică a părintelui duhovnicesc.

Diferite puncte fundamentale

Cu toate că logoterapia este deschisă practicilor religioase, ea rămâne „o teorie lumească şi o practică medicală” (p.61), tezele ei putând fi aplicate chiar şi de medicii atei.

Am spus la început că Frankl este evreu şi de aici influenţa inevitabilă a Vechiului Testament asupra teoriilor sale. Frankl este deschis la ideea ca logoterapeutul să se folosească chiar de credinţa pacientului, astfel încât să îi potenţeze pozitiv puterile spirituale (p.61). Dacă scopul logoterapiei este sănătatea, al religiei este mântuirea. În chip direct, ele se ajută între ele atât cu privire la trecutul, prezentul şi viitorul omului (p.62-63); aceasta pentru că „omul trebuie să găsească sens în viaţa lui, iar nu să transfere sensul altor generaţii” (p.63). Cu alte cuvinte, sensul personal dă valoare timpului, exprimat în cele trei faze ale sale: trecut, prezent şi viitor. Fără găsirea sensului vieţii timpul devine extrem de chinuitor pentru oricare dintre subiecţii umani, înclinaţi astfel spre nihilism care nu este altceva decât „negarea realităţii” (p.65). Nu se exclude deci din logoterapie găsirea sensului vieţii pe baze religioase şi morale, oferindu-se mesajul optimist al speranţei.

Psihoterapia ortodoxă

Perspectiva psihoterapiei ortodoxe are ca început intrarea în contact a omului cu „învăţătura neptică a Părinţilor Bisericii pentru a vedea actualitatea învăţăturii ortodoxe” (p.67).

Psihologia contemporană este produsul Occidentului, iar „descoperirile psihologice au fost o căutare ortodoxă care s-a remarcat în Occidentul eretic” (p.68). Tradiţia occidentală l-a redus pe om la raţiune, la simţurile exterioare, precum şi la manifestările morale. Au respins „tradiţia neptică şi isihasmul ortodox” (ibidem), rămânând fără răspuns la multe din întrebările existenţiale. Acest gol au încercat să îl completeze descoperirile psihologiei. Astfel, consideră Vlachos, „dezvoltarea psihologiei este o căutare ortodoxă în spaţiul eretic al Occidentului” (p.69). Psihologia a ignorat cu desăvârşire învăţătura Părinţilor Bisericii care se referă la subconştientul uman.

De aici se ajunge la concluzia că „sufletul bizantinului... este foarte diferit de sufletul omului occidental” (p.70). Psihologia, în loc să se ocupe de cunoaşterea omului, a devenit teoria conştiinţei, identificată cu funcţionarea sistemului nervos, devenind o ştiinţă a trupului uman. Nu este de mirare că s-a ajuns la concluzia că nu acoperă ansamblul fenomenelor psihice şi nici pe cele care ţin de sufletul uman, motiv pentru care s-a dezvoltat în psihanaliză sau psihologia adâncurilor. Dintr-o fiinţă comunitară, omul, în loc să socializeze, se închide şi mai mult în sine, dedublându-se din punct de vedere spiritual (p.71).

Aceasta se întâmplă pentru că sufletul este limitat la conştiinţă, ca o îmbinare a gândirii şi voinţei, şi nu este văzut ca un element duhovnicesc al existenţei omului, care are minte şi raţiune.

Corect ar fi ca „întâlnirea dintre psihologia contemporană şi Ortodoxie trebuie făcută de către oameni care sunt purtători ai Revelaţiei pentru că altfel, există marele pericol ca Tradiţia Ortodoxă să fie secularizată” (p.77). Există şi pericolul deturnării din spaţiul Tradiţiei în cel al psihologiei a unor termeni care să piardă până la urmă şi sensul iniţial (p.78). De asemenea „nu trebuie să existe o aplicare succesivă a celor două metode” (p.79), deoarece fiecare metodă, separat, are rezultatele ei benefice care nu pot fi negate de nici una din variantele psihoterapeutice.

Înrudirea dintre logoterapie şi teologia neptică

Există o înrudire între teologia ortodoxă şi logoterapia lui Victor Frankl, „în principal în ceea ce priveşte metoda vindecării omului” (p.82).

Cu toate că realităţile psihice nu se identifică în mod deosebit cu cele duhovniceşti, ele influenţează foarte mult viaţa omului. Atunci când omul primeşte harul lui Dumnezeu, acesta „schimbă toată existenţa lui” (p.83), cu toate că esenţialul, caracterologia, adică caracterul omului rămâne, nu dispare, cu toate că se transfigurează prin pocăinţă.

Principiile de bază ale teologiei neptice

Terapia ortodoxă se ocupă cu terapia omului, iar „boala de care suferă nu este doar una somatică şi psihică, ci în principal existenţială” (p.84), omul uitând că este o existenţă iconică, prototipul său fiind însuşi Iisus Hristos. Moartea duhovnicească este înlăturată prin întoarcerea la Dumnezeu. În acest sens Biserica Ortodoxă „se consideră, şi este, sanatoriul duhovnicesc, spital spiritual, care-l vindecă pe om” (p.85), prin Tainele şi asceza care ţintesc înspre un scop unic şi esenţial: mântuirea.

Un rol important în cadrul teologiei neptice îl are antropologia ortodoxă care distinge între minte (care  se identifică şi relaţionează cu inima) şi raţiune (ca experienţă a minţii), lucrări paralele ale sufletului.

Scopul principal al omului este îndumnezeirea, care este privită ca o comuniune  cu Dumnezeu, după fiinţă şi participare (p.86). Ceea ce împiedică această comuniune este păcatul adamic care a constat în „negarea voii lui Dumnezeu” (p.87), ceea ce a adus cu sine moartea şi stricăciunea în viaţa omului.

Lupta creştinului nu este numai aceea cu ispitele venite din exterior, dar şi cu propriile gânduri. Victoria apare atunci când nu le lasă să coboare în interiorul inimii. Astfel, toată mişcarea şi dispoziţia ascetică constă în desfacerea gândurilor de patimi. Ce sunt gândurile? Ele sunt „idei fixe care-l chinuie pe om” (p.88), care dacă nu sunt alungate se transformă în aşa-numitele „patimi împletite cu gânduri” (p.89). Eliberarea de patimi şi de gânduri se face prin rugăciune.

Conform psihoterapiei ortodoxe, adevăraţii terapeuţi sunt sfinţii, pentru că „participă în diferite grade la lucrarea îndumnezeitoare a lui Dumnezeu” (ibidem). Pentru că trăiesc la modul practic îndumnezeirea, pot conduce oamenii către acest scop.

Isihasmul ortodox

Marea ofertă a psihologiei ortodoxe este isihasmul care abordează atât teologia adâncurilor, cât şi teologia înălţimilor, înlocuind cele două formule laice: psihologia adâncurilor  şi a înălţimii. Spunem aceasta pentru că Părinţii „văd toate mişcările patimilor în spaţiul inimii, dar şi lucrările demonilor” (p.91). De asemenea, ei sunt capabili să controleze toate mişcările gândurilor deosebind gândurile bune de cele rele (harisma deosebirii duhurilor (v.cf.p.94).

Mişcarea isihastă pune accentul pe liberul arbitru care chiar dacă e limitat, oferă omului posibilitatea alegerii. Dorinţa de a se îndumnezei a omului exprimă un liber arbitru corect orientat. Cu toate că omul nu poate realiza singur întregul proces al îndumnezeirii, el este întâmpinat în demersul său de Dumnezeu simţit prin prezenţa harică sau suprasens (p.92).

Sfântul Ioan Sinaitul deosebeşte în isihie două etape:

Isihia trupească – care se caracterizează ca ştiinţă (pentru că este vorba de cunoaştere şi metodă) şi „disciplină a simţurilor şi moravurilor (ethosului)” (p.93).

Isihia sufletească – este ştiinţa gândurilor, care trebuie să rămână în raţiune  şi să nu pătrundă în interiorul inimii. Aceasta pentru că mintea trebuie prima eliberată de orice fantezie şi de absolut orice idee, pentru a se prezenta liberă la întâlnirea cu Creatorul său. Iar atunci când mintea devine netrupească, omul îl va vedea pe Dumnezeu (p.94).

Totul ţine de firea fiecărui om. Unul are înclinare spre viaţa isihastă iar altul nu, după cum una este disperarea  din mustrarea conştiinţei şi alta e deznădejdea din mânie şi trufie. Prima se vindecă prin înfrânare şi bună nădejde, pe când a doua prin smerenie şi nejudecarea aproapelui. Desigur, există şi situaţii în care patimile „să imite în mod ipocrit virtuţile” (p.95).

Legat de plăcere şi durere, despre care am amintit la început, dar din perspectiva psihologiei occidentale, psihoterapia ortodoxă are o cu totul altă abordare. Conform Sfântului Maxim Mărturisitorul, neascultarea lui Adam a adus plăcerea, iar încălcarea poruncii de către Eva a adus durerea, drept care avem „plăcerea voită şi durerea nevoită” (p.96). Venirea lui Iisus Hristos a schimbat situaţia în sensul că Noul Adam a suportat durerea şi a readus omul la plăcere în Paradis. În acest chip „durerea vindecă ceea ce a provocat plăcerea” (p.97).  Acesta este motivul pentru care, crede Sfântul Maxim Mărturisitorul, „trebuie să iubim durerea trupului şi să urâm plăcerea lui” (ibidem). Numai în acest mod vom reveni la starea originară. Tot astfel se poate observa rolul binefăcător al durerii în viaţa omului. Isihasmul se confundă astfel cu psihoterapia ortodoxă.

După Sfântul Palama „aşa-numitele patimi nu sunt nişte stări şi lucrări ale sufletului introduse artificial, ci stări şi energii fireşti ale lui, care prin reaua întrebuinţare a lor de către noi se mişcă în mod nefiresc” (p.98). Doar prin lupta ascetică le putem transforma, făcându-le să lucreze după fire şi mai presus de ea. Important este ca omul să îşi ţină mintea curată, printr-o asceză susţinută, departe de gândurile care produc patimi, dobândind astfel adevărata cunoaştere de sine. Aceasta nu înseamnă că părinţii recomandă autocunoaşterea, ci purificarea minţii de patimi, imagini şi gânduri. Numai după aceea, omul îşi va cunoaşte cu adevărat sinele vindecat.

Sfântul Grigorie Palama spune că sufletul este alcătuit din trei părţi: raţională (sau cuvântătoare), poftitoare şi irascibilă. Orice dereglaj în buna lor funcţionare aduce patima corespunzătoare deranjului avut. În acest caz, „metoda psihoterapiei ortodoxe constă în a aşeza în partea raţională trezvia şi rugăciunea, în partea poftitoare înfrânarea şi în partea irascibilă iubirea” (p.99). Vedem că metodele sfinţilor părinţi sunt simple (nu simpliste) şi complete.

În psihoterapia ortodoxă nu se vorbeşte despre trăiri refulate acumulate, ci despre boala puterilor fireşti ale sufletului care trebuiesc şi pot fi vindecate. La fel, mintea omului „nu este totalul reprezentărilor şi al imaginilor refulate, ci ochiul sufletului, care atunci când se îmbolnăveşte, are nevoie de terapie” (p.100).

Comunitatea eclesială

În fine, psihoterapia ortodoxă „nu este un sistem intelectual ce poate fi trăit şi aplicat într-o manieră individualistă... ci de o Enorie corectă, care se află în legătură cu o Mitropolie şi cu o Biserică concretă” (p.103), pentru că iubirea de oameni respinge iubirea egoistă de sine, căci „toate patimile provin din iubirea egoistă de sine (filavtia)” (p.105).

d.p.a.

office.gnostic@gmail.com