sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Otto Rahn :: Cruciada împotriva Sfântului Graal. Lupta dintre catari, templieri şi Biserica Romei



Traducere din
limba engleză de
Marius Chitoşcă
Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2010
ISBN: 978-973-669-900-9, 241 p.


Pentru că cel puţin în ultimii ani am fost supuşi unei adevărate invazii de literatură ocultă, care face mai cu seamă referire la sistemele gnostice şi urmaşele lor (ce nu sunt tratate din perspectiva dogmei, aşa cum se poate crede, ci din afara ei), am fost aproape inexplicabil atras de cartea lui Rahn, care se vrea un zid de apărare împotriva braţului secular al Bisericii.
Ieftină ca preţ, dar de calitate superioară ca studiu, Cruciada împotriva Sfântului Graal ne introduce în lumea de basm a catarilor, a Sfântului Graal, în mistere de credinţă total diferite de imaculata mistică creştină, obsedată de perfecţiunea sferică a dogmei.
Autorul are darul de a transmite imagini ale ororilor morale şi represiunilor sângeroase, în urma cărora numeroşi catari dar şi creştini deopotrivă au fost masacraţi până la unul de cruciaţii credinţei lui Hristos. Cât despre cruciaţi, se pare că majoritatea au manifestat suficientă naivitate, lăsându-se manipulaţi de „oamenii în negru”, aceşti servi credincioşi ai papalităţii. Lor li s-au alăturat oportuniştii, comercianţii şi... ţiganii. Marea armată a lui Hristos, o adunătură pestriţă de fanatici, manipulatori şi profitori, hoţi până la unu, a luat cu asalt rând pe rând cetăţile ce îi adăposteau în pace deopotrivă pe catari dar şi pe creştinii catolici neatinşi încă de erezie, şi care trăiau într-o perfectă armonie. Creştinii îi respectau, ba mai mult, îi admirau pe catarii canonisiţi drept eretici de Biserică. Tocmai în această admiraţie, vedeau prelaţii marele pericol al convertirii, ignorând în acelaşi timp calitatea morală deplorabilă a fraţilor slujitori la altar, de la mic la mare, aproape toţi subjugaţi de carnalitatea dorinţelor care uneori păreau a nu fi doar umane.

Biserica judeca şi mai judecă uneori simplist, în sensul că orice nu e cuprins în dogmă este erezie. Pentru ea, totul se rezuma la starea morală a credincioşilor, o stare ce se poate obţine şi menţine prin post, spovedanie, împărtăşanie şi, de ce nu, prin cumpărarea de indulgenţe. Atunci însă când dogma se ridică deasupra moralei, avem de-a face cu intrarea în scenă a braţului lung al dreptăţii divine ce „acţionează” evident prin carnagiu şi ruguri.
Desigur, s-a încercat convertirea catarilor prin predici şi întâlniri cu aceştia, toate eşuând în chip lamentabil. Atât de gravă ajunsese situaţia încât respectul credincioşilor catolici a crescut, luând proporţii alarmante. Aşa se face că din nătângismul profesorilor de teologie învinşi în disputele lor cu ereticii, se năştea admiraţia maselor.
Dincolo de disputele de natură dogmatică şi liturgică, catarii patronau prin pacea lor Biserica lui Hristos, căci oamenii vâzându-le comportamentul părăseau catolicismul. Apărea astfel o nouă problemă: domeniile întinse şi bogate ale imperiului catolic riscau a fi pierdute pentru totdeauna şi multe altele le-ar fi urmat, dacă erezia blestemată s-ar fi extins. Trebuiau deci luate măsuri radicale, iar singura soluţie viabilă care să aducă pacea, s-a dovedit a fi o cruciadă nimicitoare împotriva tuturor celor ce negau valoarea sacră a dogmei catolice.
Cu durere în suflet, autorul pare a descrie aici tăvălugul nimicitor al crucii. Mor „vinovaţi” şi nevinovaţi deopotrivă, lăsându-i lui Dumnezeu rolul de a-i selecta pe cei buni de cei răi. Dacă istoria e obişnuită cu epurări etnice, aici avem de-a face cu una religioasă condusă de însăşi religia iubirii de aproape, pe temeiul: „Cine nu-i cu Mine este împotriva Mea” (Mt, 12, 30), după cum spune Hristos. Sigur, Biserica nu avea dreptul să scoată sabia fără a nu apărea consecinţe (cf. Mt. 26, 52), dar asta e o altă poveste. Cert este că prin crimele comise, Biserica s-a adeverit a fi ceea ce până atunci se prefăcea că urăşte cu desăvârşire: cruda persecutoare a celor ce nu-i acceptă centralizata dinamică a dogmei.
Dincolo de expunerea istorico-simbolică despre graal şi religia catară, cartea este o recenzie asupra moralităţii dezaxate, producţie a unui sistem continuu mânios pe celălalt. Pare clară ideea că nu există iubire în afara Bisericii, după cum nu există nici iertare. Sigur se întâmplă nu pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, ci pentru că aşa vrea omul instituţionalizat, pe care doar apocatastaza îl poate reintegra în ceea ce crede că are, dar căruia îi lipseşte comuniunea, acea comuniune catară pe care Biserica o gelozea cu atâta ură.

d.p.a.
office.gnostic@gmail.com

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Bloguri, Bloggeri si Cititori