Traducere din limba greacă de
Ion Diaconescu
Ed. Sofia, Bucureşti, 2003
103p., ISBN: 973-8207-82-7
Născut
în 1749 în Grecia, Nicodim acceptă intrarea în cinul monahal undeva după anul
1775, punând astfel început locuirii sale în Mănăstirea Dionisu ce se află încă
pe Muntele Athos. A scris mult, preocupându-se printre altele, la modul foarte
serios, de unele aspecte teoretice şi practice ce ţin de demonologia creştină.
Interesant
este că încă de la început, în lucrarea ce o avem în discuţie, întâlnim şi la
el un gram de rasism, chiar dacă e sfânt părinte, atunci când aminteşte de
ţigănci făcând parte din tagma vrăjitoarelor şi prezicătoarelor (p.9, 11). În
acelaşi timp, pare să uite că mii de ţigani erau trimişi la Muntele Athos ca slugi
ai monahilor de acolo, călugări care să nu uităm că au depus votul
sărăciei prin care se obligă a renunţa la lucruri, cu atât mai mult
la sclavi. Donaţiile veneau adesea şi de la domnitorii români, fapt ce
este atestat istoric. Dar dincolo de această observaţie, lucrarea mi s-a părut
foarte bună.
Condamnă
pe toţi aceia care lucrează cu diavolul. De la creştinul ce merge la vrăjitor (căci
prin „a merge” se înţelege „a practica”), până la preotul care scrie amulete
(p.15) şi exagerează cu purtatul icoanelor (p.17-18), procesiune ce se
transformă treptat într-un fenomen idolatru şi pe care, din păcate, îl întâlnim
din ce în ce mai des în zilele noastre.
Nicodim
este un critic deschis şi dur a tot ceea ce înseamnă activitate demonică ca spre
exemplu: prezicerea, farmecul, vraja, descântatul, otrăvirea, astrologia,
urmărirea norilor, fabricarea amuletelor, sau orice formă de mantică. Pentru el
toate acestea semnifică afirmarea clară a lepădării de Hristos. Lui îi este
clar că nu există magie albă sau vrăjitorie bună. Pentru că nu
înţeleg viclenia necuratului, sub această ispită cad mulţi creştini, care cred
că fac un bine ajungând să practice magia. Toate se întâmplă din cauza
credinţei lor slabe, ce are ca rezultantă lipsa discernământului spiritual. Unora
ca aceştia, le este suficient să vadă icoane la vrăjitori pentru a crede că
sunt „buni”. Odată oferit „votul de încredere”, urmarea sfatului este
inevitabilă, după cum şi dependeţa faţă de magie ce va înlocui treptat
creştinismul.
Demonii
nu sunt doctori aşa cum cred unii. Scriptura îi identifică drept spirite „ucigătoare
de oameni”. Chiar dacă „se întâmplă” uneori să vindece trupurile acelora care
cred în ei, o fac pentru a le pierde sufletul. Sfântul susţine „întâmplarea” ca
voie a lui Dumnezeu, ce face din demoni, medici. Lucrurile par a se contrazice
acum. Ori e diavolul ucigător, ori e vindecătorul omului? Dar cum altfel să
explice Sfântul vindecările realizate de partea „întunecată a Forţei”? Oare nu
vrea Dumnezeu întoarcerea păcătosului ca el să fie viu? De ce Dumnezeu ar
îngădui vindecarea cu ajutorul diavolului? Pentru a fi aceasta un exemplu ce
încurcă minţile şi piatră de poticnire pentru alte sufletele „sărace cu duhul”?
Dacă Dumnezeu permite răului să facă bine (chiar şi unul aparent), mai este El,
Bun? Dar să mă opresc aici, căci demonologia creştină îşi are evident contraargumentele
sale, de care un bun creştin are evident cunoştinţă.
Creştinii
nu trebuie să se teamă de diavol şi nu trebuie să alerge la vrăjitori cum nu
trebuie să alerge la icoane (p.76-77), aceasta pentru că Sursa Binelui e
Dumnezeu, nu icoanele. Pericolul de a transforma icoana în idol e foarte bine
evidenţiat la acest sfânt părinte.
Evident,
toţi cei răi vor merge în iad, aceasta pentru că nimeni nu scapă de dreapta
judecată a Domnului, chiar dacă, aşa cum am văzut, necunoscute şi uneori
întortocheate, sunt uneori căile Lui.
d.p.a.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu