Monica Broşteanu :: Numele lui Dumnezeu în Coran şi în Biblie

Prefaţă de Nadia Anghelscu

Ed. Polirom, Iaşi, 2005

298 p.

Monica Broşteanu face un lucru demn de laudă în domeniul cercetării româneşti a domeniilor religioase. Ea scrie o carte despre ceea ce rar şi doar în anumite medii se cercetează: Numele lui Dumnezeu. Studiul este unul comparativ între trei mari religii monoteiste, islamică, mozaică şi creştină.

Meritul lucrării este acela că tratează toate numele prin care a fost numită divinitatea în cele trei mari religii respectând întocmai rigoriule ştiinţifice. Accentul este pus pe munca grea a compilării căci informaţiile sunt luate şi „sudate” în corpul studuluii. Pentru că rar îţi este dat să citeşti o compilaţie reuşită, nu-ţi rămâne decât să mulţumeşti autoarei pentru profesionalismul de care dă dovadă.

A doua parte a lucrării este pus pe studiul comparativ al datelor deja prezentate. Chiar dacă nu este la fel de voluminoasă ca prima, este mai importantă pentru că subliniază aspecte pe care în mod obişnuit, chiar dacă am fi citit mult în domeniu, nu le-am fi observat cu uşurinţă.

Pe de altă parte simţi cum în spatele stilui rigorist, ştiinţific descoperi ceva mai mult... pasiunea naşterii unui studiu. Ea, poate mai mult ca orice, este cea care face să rămînă viu peste ani munca unui om. Este adevărat că stiulu riguros, ştiinţific, poate prea ştiinţific, e limpede şi rece ca o apă de munte. Te năvălesc (organizat) informaţii care sunt expuse astfel încât nu ai cum să nu înţelegi textul chiar dacă nu eşti specialist în fenomenologia numelor divine. Cînd te trezeşti, abia după ce o termini, descoperi, ca o iluminare, dorinţa autoarei de a scoate în evidenţă frumuseţea şi bogăţia simbolurilor ascunse în spatele fiecărui nume. Fire nevăzute, literele apelativelor, ne unesc pe noi cu Dumnezeu. Cu riscul de a spune o erezie afirm că resorturile ascunse în nume încît crează o interdependenţă între noi şi El. Şi atunci, cum să nu respecţi o astfel de muncă în care rigoarea ştiinţifică şi pasiunea se îmbină într-o lucrare de primă mână, despre un subiect vital pentru orice populaţie religioasă aşa cum este cel despre numele lui Dumnezeu?

Ioan Petru Culianu :: Studii româneşti. Fantasmele nihilismului. Secretele doctorului Eliade, vol.I

Traducere de

Corina Popescu &

Dan Petrescu

Ed. Nemira, Bucureşti, 2000

ISBN: 973-569-445-X. 397 p.

V. Voiculescu, Eminescu, Slavici, Bulgakov şi Mircea Eliade sunt autorii ale căror personaje devin protagoniştii fantasmelor nihilismului lui Ioan Petru Culianu. Personajele lor trăiesc negarea şi afirmarea existenţei la limitele unde doar eroii miturilor se simt capabili. Aşa se face că, de la iluzie la speranţă, deopotrivă mitul şi simbolul, sunt abordate în proza şi poezia romantică, plecând de la fantasma nihilismului ca mai apoi trecând prin eros să deschidă eroilor drumul libertăţii şi totodată al fricii, al unei posibile nimiciri, prin căderea spre nimic. Pe tot acest parcurs, amestecul dintre bine şi rău creează bogata ţesătură ce va acoperi cadavrul. Relaţia contrariilor pare blândă în lumea noastră, chiar dacă personajele o trăiesc la maxim. Răul, spre exemplu, este domesticit, precum Mefistofel sau biblicul Azazel, totul pentru a putea fi ingurgitat în linişte de mintea ce-şi doreşte cunoaşterea. Ori altu-i rolul important al răului decât acela de a duce în ispită, după cum esenţial e pentru bine ca noi să fim doar proşti (simpli).

Explozia gnosticismului în literatură îşi aştepta doar momentu-i prielnic ce apare începând cu secolul al XIX-lea. Startul literaturii gnostice îl dă Shelly, apoi se continuă cu Byron... Hugo, Blok, iar la noi, îl găsim la Eminescu. Pentru toţi aceştia şi mulţi alţii, cunoaşterea, fie ea şi luciferică, este ştiinţa şi implicit progresul umanităţii, pe când golul neştiinţei de Dumnezeu refulat în concepte ca ascultare ori credinţă, nu mai satisfac raţionalul fiinţei umane.

Gilbert Durand :: Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală

Traducere de

Marcel Aderca

Postfaţă de

Cornel Mihai Ionescu

Ed. Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 2000

ISBN: 973-9243-99-1. 477 p.

Contactul cu realitatea începe în momentul în care am deschis pentru prima dată ochii, urmând ca înţelegerea ei să se producă abia atunci când vom privi cu atenţie, imaginile făcând obiectul minţii, a lumii imaginarului. Este poate şi motivul pentru care cercetarea imaginarului din perspectivă antropologică, nu poate ignora, ca primă etapă, imensul bagaj al simbolului religios, ca primă explicţie a spaţiului ce ne înconjoară. Înţelegerea actuală a construcţiei unui astfel de mecanism nu este deloc o sarcină uşoară pentru cercetătorul nostru. Dificultatea deosebită constă de cele mai multe ori în a interpreta cât mai corect cu putinţă, prin conexare, toate particulele ce alcătuiesc acest aproape infinit ocean de date, plecând dinspre abis (de la începuturile istoriei omenirii) şi urcând spre suprafaţă. O astfel de abordare depăşeşte evident canoanele cursurilor universitare. De aceea, „pentru a putea vorbi cu competenţă de Imaginar nu trebuie să te încrezi în îngustimile sau în capriciile propriei imaginaţii, ci să posezi un repertoriu aproape exhaustiv al Imaginarului normal şi patologic în toate straturile culturale pe care ni le propun istoria, mitologiile, etnologia, lingvistica şi literatura” (p.19).

D. P. Walker :: Magia spirituală şi angelică. De la Ficino la Campanella

Traducere şi îngrijire ediţie:

Maria Genescu

Ed. Herald, Bucureşti, 2010

ISBN: 978-973-111-189-6. 291 p.

Dacă Wayne Shumaker ne aduce spre lectură o foarte bună introduce în ocultismul Renaşterii, Walker aprofundează un segment al acesteia: magia de la Ficino la Campanella. Pentru renaşcentişti existau două feluri de magie: naturală sau nondemonică (a evocării numelor şi confecţionării talismanelor) şi demonică de care astrologia nu se va detaşa ci, din contră, îşi va găsi aportul în tehnicile orare de evocare demonică. După efectele magice, Bruno şi Campanella împart magia în subiectivă şi tranzitivă, proiectându-o cumva în spaţiul psihologiei. În contrast cu succesul acestora, magia lui Ficino, n-a avut niciodată succes la publicul larg, chiar dacă spre exemplu, în 1463 va fi primul care-l va face cunoscut occidentului pe Hermes Trismegistul, prin traducerea Tabula Smaragdina. Nu doar că se păstrează ideea antică ce supravieţuieşte Evului Mediu, conform căreia fiecare planetă îşi are demonul ei, ci, mai mult decât atât, se merge mai departe, în sensul că magicianul chiar poate crea astfel de fiinţe. Evident se încearcă punerea la punct a unui limbaj magic, materializat prin litere „spirituale” şi nume divine, demonice sau angelice, de care, spre exemplu, nu erau străini nici caldeeni, despre a căror magie ne vorbeşte pe larg într-un excepţional studiu, François Lenormant.

Fiecare maestru al Renaşterii îşi aduce aportul în cunoaşterea magică. La polul opus al magiei lui Ficino se află cea practicată de Paracelsus, în care, după autorul nostru, „demonii sunt prezentaţi la lumină” (p.110. După magul alchimist, Trithemius va păstra aceeaşi linie directoare, doar că va masca prezenţa demonică înt-un sistem criptografic ce va constitui corpul cărţii Steganografia (p.114). Doar Agrippa mai îmbunează tonul, luând apărare magiei naturale a lui Ficino, căreia îi face chiar o prezentare completă (p.116).

François Lenormant :: Magia la caldeeni

Cuvânt înainte de:

Constantin Daniel

Traducere din limba franceză şi

anexe de: Gabriel Avram

Ed. Herald, Bucureşti, 2011

ISBN: 978-973-111-243-5. 236 p.

Chiar dacă această excepţională lucrare a văzut lumina tiparului cu foarte mult timp în urmă, în anul 1874 la Paris, ea se impune şi astăzi ca absolut necesară publicului cititor român preocupat de istoria religiilor în general, dar mai cu seamă celui axat pe studierea istoriei magiei şi a demonologiei.

Demonologia asiro-babiloniană, pe cât de complexă, pe atât de misterioasă, evidenţiază cu grijă atributele fiecărei fiinţe demonice în parte, ierarhia lor fiind savant clarificată (p.45). Până la momentul la care autotul scria aceste rânduri, erau cunoscute cinci clase de demoni, general structurate în câte şapte subgrupe. Ierarhizarea avea ca bază misterioasa legătură dintre atribute, reflectate în numele acestora (p.47), de unde şi importanţa recunoaşterii lor.

Autorul mai încearcă o ierarhizare în funcţie de numărul spiritelor şi a relaţiei pe care o dezvoltă cu lumea creată, de la cele mai înalte planuri la cele mai inferioare, o structură extrem de bine prezentată şi argumentată cu nume şi atribute ce evident sunt imposibil de amintit aici.

Apare evidentă şi ideea dualismului, dar nu unul zoroastrian, radical. Demonii puteau fi binevoitori sau buni cu unii dintre oameni şi feroce ori răi cu alţii, pentru ca mai apoi rolurile să se inverseze (p.192).

Se disting, în relaţia dintre magie şi religie, mai multe etape în dezvoltarea celei dintâi (p.91-94), la rândul ei demonologia fiind adesea aservită magiei teurgice. Evident că autorul nu uită să trateze şi relaţia strânsă între magia/religia egipteană şi magia caldeeană, precum şi dezvoltarea religiei acesteia din urmă, în tehnici ce contrabalansează frica de întunericul cel viu prin intermediul mitului şi cultului ce postulează existenţa zeilor luminii precum şi a spiritelor bune intermediare (îngerii / igili).

Joshua Trachtenberg :: Magie şi superstiţie la evrei. Studiu asupra religiei populare

Traducere din limba engleză de

Marilena Constantinescu.

Ed. Herald, Bucureşti, 2010

ISBN: 978-973-111-172-8. 378 p.

O excepţională incursiune în lumea magiei, vrăjitoriei şi demonologiei populare evreieşti, aşa poate fi definită cartea lui Joshua Trachtenberg. Nu o să găsim descrisă aici o demonologie teologică, aliniată canoanelor rabinice cu privire la interpretarea Torei, nici nu o să discutăm despre o ştiinţă demonologică totalmente aservită teologiei monoteiste. Pe de altă parte însă, nu trebuie să înţelegem că, la rândul ei, demonologia populară, este ruptă de realitatea religioasă iudaică. Iată şi motivul pentru care, rămânând pe acest plan al discuţiei, găsim că ea se naşte şi se dezvoltă în urma unei puternice interacţiuni între teologia iudaică şi cea a altor naţiuni politeiste, prima încercând să găsească rezolvarea provocărilor continue a celei de-a doua, din perspectivă monoteistă.

Pe baza a ceea ce este permis şi ce nu, din perspectivă monoteistă, se polarizează de partea binelui sau a răului nu doar fiinţele vii, ci întreaga creaţie. Din acest moment, odată definite taberele, urmează cunoaşterea lor. În sens restrâns, credinţa populară se constituie în suma experienţelor personale de la rabin la credinciosul simplu, de a se opune în chip practic demonismului celorlalte popoare, precum şi a duşmanilor spirituali deja cunoscuţi ai lui Israel.

Autorul dedică primele patru capitole prezentării răului prin actanţii lui şi modurilor în care ei îşi conduc atacurile. Următoarele două (cap.V şi VI) sunt dedicate binelui, mai precis îngerilor şi cuvintelor magice sau de putere, ca numele divine ori angelice. Capitolele VII-IX oferă cititorului o iniţiere generală în procedeele magice de la cele sugerate ori indicate explicit de Tora, la diferitele incantaţii şi descrieri ale pietrelor preţioase, ale amuletelor etc. Coborând spre spaţiul habitual, avem prezentate elemente ce ţin de protecţia magică a casei, a momentelor importante ale vieţii, cum sunt naşterea, circumcizia ori căsătoria (cap. X-XI).

Jacques Duquesne :: Diavolul

Traducere din franceză de Emanoil Marcu

Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014

ISBN: 978-973-50-4368-1, 224 p.

Dacă veţi începe să citiţi toate lucrările apărute la noi pe acest subiect, veţi constata, cel mai probabil, că lucrarea domnului Duquesne nu este decât o extraordinară şi reuşită compilaţie, nimic mai mult. Din punctul meu de vedere, nu aduce nimic nou. Ordonarea cuprinsului este una evident istorică, cea mai simplă formulă de abordare a unui fenomen. Sigur, discursul ştiinţific în sine şi orientarea bibliografică atât de necesară sunt impecabile. Dar tocmai despre aceste aspecte luate de către autor în considerare s-a scris enorm, căci Diavolul, la fel ca Dumnezeu, intră continuu în atenţia frustrărilor şi exaltărilor noastre, astfel încât el nu mai avea ce aduce nou. Lucrarea este deci o compilaţie, o istorie a diavolului în iudeo-creştinism, o trecere rapidă în revistă a unei existenţe ce va precede lumea.

Din această perspectivă, am încercat să înţeleg în ce excelează studiul domnului Duquesne. Aceasta poate fi văzut ca un eseu, categorie în care l-a integrat editura. Ar putea fi văzut şi ca un manual pentru neiniţiaţii în cercetarea fenomenului, lucrarea purtând cititorul mai ales prin epoca creştină. Abordarea demonului din această perspectivă este elaborată şi merită înţeleasă cât mai corect posibil, autorul uşurând înţelegerea prin calitatea sistematizării şi expunerii, motiv pentru care îi acord tot respectul meu.

Octavian Simu :: Şamanismul. Călătorie între două lumi

Ed. Herald, Bucureşti, 2011

ISBN: 978-973-111-212-1, 283 p.

Mi-a făcut o deosebită plăcere să lecturez studiul Domnului Octavian Simu, motiv pentru care am subliniat şi notat pe marginile paginilor o mulţime o mulţime de idei tematice, fapt ce pentru mine reprezintă dovada că munca cercetătorului român este rodul unei laborioase cercetări. Puţine cărţi dedicate şamanismului dovedesc o cunoaştere atât de profundă a fenomenului deloc uşor de analizat din pricina vechimii, răspândirii şi a unei variate palete de simbolurilor ce-l constituie. Cartea domnului Simu se apropie de graniţele unei astfel de cunoaşteri, prin deosebita putere de sinteză a autorului ei.

Cu toate că parte din vechile practici şamanice s-au strecurat treptat (era inevitabil) în diferitele credinţe religioase, Octavian Simu pleacă dintru început de la ideea că „şamanismul nu este şi nu poate fi o religie în adevăratul sens al cuvântului” (p.9). Cu toate acestea, esenţial rămâne faptul că o serie de acte şi simbolurile necesită credincioşi care ce-i drept, se află împreună undeva, într-o blândă pendulare, la limita dintre magie şi religie, aceasta indiferent dacă ne ducem cu gândul la şaman sau pacientul acestuia. În primul stă magia, iar în al doilea religia.

Originea tuturor actelor şamanice e supranaturală, de aici şi eficienţa şamanizării sau a metodelor practice de evocare ori invocare a spiritelor. Cunoaşterea simbolică sau dogma şamanică e obţinută obligatoriu prin directa iniţiere a omului de către spirite. Pentru învăţăcel, ea reprezintă prima condiţie de aceptare a practicării riturilor (face diferenţa între escroc şi iniţiat), ca mai apoi învăţătura să fie continuată şi finalizată de şaman bătrân. Putem vorbi deci o tradiţie magică (iniţierea spiritelor) şi religioasă (iniţierea prin maestru) deopotrivă, ce se completează reciproc dar care într-adevăr, nu se transformă în religie (cult), aşa cum pe drept susţinea la început autorul nostru. În şamanism, totul se reduce la un loc (iurta sau cort), la un actant (şamanul) şi evident, la un pacient.

Lavinia Bârlogeanu :: Diavolul în viziuni, poveşti şi vise

Ed. Nemira, Bucureşti, 2014

ISBN: 978-606-579-805-2, 349 p.

Plecând de la cercetările lui G. Jung, autoarea are în vedere Răul ca expresie arhetipală imprimată în inconştientul (religios) colectiv, la care Diavolul va trebui ca permenent să se raporteze atunci când îşi doreşte a se pune în relaţie cu noi (p.57), să se materializeze. Aşa se face că problema Răului transformă psihologia analitică într-una mistică (p.58), delimitând Răul sub cele două aspecte ale sale, Răul personal (sau Umbra de care „nici Dumnezeu însuşi nu era conştient” – p.126) şi Răul arhaic / arhetipal (Diavolul).

Primul face trimitere la inconştient, la cea mai obscură parte a Eului, unde visele devin expresia unei maipulări subtile (p.61, 122). Prin intermediul lor se poate infesta conştientul, subiectul riscând ca acesta să nu mai facă distincţie între ce este real şi ce nu. Cu alte cuvinte, inconştientul produce imaginea diavolului, ce înghite Eroul sau Eul (p.68).

Odată dezvoltat, Răul devine autonom prin proiecţile şi fascinaţiile sale (p.70) atât în vis cât şi în realitate. Se formează treptat un dublu sau Alter Eu, evident nimeni altul decât Diavolul (p.73), care prin dublarea Eului devine un complex autonom (p.90-91), ce realmente îl posedă (p.97). Scopul prădalnic se rezumă la a opri orice evoluţie psihică şi spirituală a omului, distrugând dacă se poate tot ceea ce ţine de instinct şi clarvedere (p.108).

Dimitriu C. Skartsiuni :: Profeţii despre Antihrist

Ed. Lucman, Bucureşti, 2012

ISBN: 978-973-723-275-5

175 p., 15,00 lei.

Sub forma unei compilaţii, cartea lui Skartsiuni se vrea a fi o cercetare orientată oarecum istoric pe probabil cea mai obsesivă temă a creştinismului, după ideea de păcat, semnele venirii lui Antihrist. Autorul nu aduce nici un semn de originalitate, sau nu am găsit eu niciunul, dar încearcă şi reuşeşte oarecum să prezinte un fenomen, pe care nu l-aş putea numi decât „supra-profeţic” sau „profeţie la profeţie” şi despre care sunt convins că-l notifică fără să vrea. Iată despre ce anume este vorba: Ioan, autorul presupus al Apocalipsei, relatează cu lux de amănunte spasmele finale ale umanităţii. Până aici nimic deosebit însă, creştinătatea va trece treptat, de la primul secol spre cel de-al doilea al aşteptării venirii lui Hristos şi... nimic. Treptat, recitirea scrierii lui Ioan şi interpretarea ei, devine una din preocupările creştinătăţii încă de timpuriu, aceasta şi în funcţie de acceptarea Apocalipsei din punct de vedere canonic. Aceasta este însă o altă discuţie, pe cât de controversată pe atât de interesantă.

În fine, în urmă cu doar câteva secole de momentul în care dumneavoastră citiţi aceste rânduri, ne vedem puşi în faţa scrierilor a o serie de sfinţi ce pretind că au avut revelaţii cu privire la semnele venirii şi persoana lui Antihrist. Sigur, totul se petrece în ceaţă, căci nimeni nu poate preciza până la urmă ceva clar, motiv pentru care ai şi impresia că reciteşti Apocalipsa