D. P. Walker :: Magia spirituală şi angelică. De la Ficino la Campanella

Traducere şi îngrijire ediţie:

Maria Genescu

Ed. Herald, Bucureşti, 2010

ISBN: 978-973-111-189-6. 291 p.

Dacă Wayne Shumaker ne aduce spre lectură o foarte bună introduce în ocultismul Renaşterii, Walker aprofundează un segment al acesteia: magia de la Ficino la Campanella. Pentru renaşcentişti existau două feluri de magie: naturală sau nondemonică (a evocării numelor şi confecţionării talismanelor) şi demonică de care astrologia nu se va detaşa ci, din contră, îşi va găsi aportul în tehnicile orare de evocare demonică. După efectele magice, Bruno şi Campanella împart magia în subiectivă şi tranzitivă, proiectându-o cumva în spaţiul psihologiei. În contrast cu succesul acestora, magia lui Ficino, n-a avut niciodată succes la publicul larg, chiar dacă spre exemplu, în 1463 va fi primul care-l va face cunoscut occidentului pe Hermes Trismegistul, prin traducerea Tabula Smaragdina. Nu doar că se păstrează ideea antică ce supravieţuieşte Evului Mediu, conform căreia fiecare planetă îşi are demonul ei, ci, mai mult decât atât, se merge mai departe, în sensul că magicianul chiar poate crea astfel de fiinţe. Evident se încearcă punerea la punct a unui limbaj magic, materializat prin litere „spirituale” şi nume divine, demonice sau angelice, de care, spre exemplu, nu erau străini nici caldeeni, despre a căror magie ne vorbeşte pe larg într-un excepţional studiu, François Lenormant.

Fiecare maestru al Renaşterii îşi aduce aportul în cunoaşterea magică. La polul opus al magiei lui Ficino se află cea practicată de Paracelsus, în care, după autorul nostru, „demonii sunt prezentaţi la lumină” (p.110. După magul alchimist, Trithemius va păstra aceeaşi linie directoare, doar că va masca prezenţa demonică înt-un sistem criptografic ce va constitui corpul cărţii Steganografia (p.114). Doar Agrippa mai îmbunează tonul, luând apărare magiei naturale a lui Ficino, căreia îi face chiar o prezentare completă (p.116).

François Lenormant :: Magia la caldeeni

Cuvânt înainte de:

Constantin Daniel

Traducere din limba franceză şi

anexe de: Gabriel Avram

Ed. Herald, Bucureşti, 2011

ISBN: 978-973-111-243-5. 236 p.

Chiar dacă această excepţională lucrare a văzut lumina tiparului cu foarte mult timp în urmă, în anul 1874 la Paris, ea se impune şi astăzi ca absolut necesară publicului cititor român preocupat de istoria religiilor în general, dar mai cu seamă celui axat pe studierea istoriei magiei şi a demonologiei.

Demonologia asiro-babiloniană, pe cât de complexă, pe atât de misterioasă, evidenţiază cu grijă atributele fiecărei fiinţe demonice în parte, ierarhia lor fiind savant clarificată (p.45). Până la momentul la care autotul scria aceste rânduri, erau cunoscute cinci clase de demoni, general structurate în câte şapte subgrupe. Ierarhizarea avea ca bază misterioasa legătură dintre atribute, reflectate în numele acestora (p.47), de unde şi importanţa recunoaşterii lor.

Autorul mai încearcă o ierarhizare în funcţie de numărul spiritelor şi a relaţiei pe care o dezvoltă cu lumea creată, de la cele mai înalte planuri la cele mai inferioare, o structură extrem de bine prezentată şi argumentată cu nume şi atribute ce evident sunt imposibil de amintit aici.

Apare evidentă şi ideea dualismului, dar nu unul zoroastrian, radical. Demonii puteau fi binevoitori sau buni cu unii dintre oameni şi feroce ori răi cu alţii, pentru ca mai apoi rolurile să se inverseze (p.192).

Se disting, în relaţia dintre magie şi religie, mai multe etape în dezvoltarea celei dintâi (p.91-94), la rândul ei demonologia fiind adesea aservită magiei teurgice. Evident că autorul nu uită să trateze şi relaţia strânsă între magia/religia egipteană şi magia caldeeană, precum şi dezvoltarea religiei acesteia din urmă, în tehnici ce contrabalansează frica de întunericul cel viu prin intermediul mitului şi cultului ce postulează existenţa zeilor luminii precum şi a spiritelor bune intermediare (îngerii / igili).

Joshua Trachtenberg :: Magie şi superstiţie la evrei. Studiu asupra religiei populare

Traducere din limba engleză de

Marilena Constantinescu.

Ed. Herald, Bucureşti, 2010

ISBN: 978-973-111-172-8. 378 p.

O excepţională incursiune în lumea magiei, vrăjitoriei şi demonologiei populare evreieşti, aşa poate fi definită cartea lui Joshua Trachtenberg. Nu o să găsim descrisă aici o demonologie teologică, aliniată canoanelor rabinice cu privire la interpretarea Torei, nici nu o să discutăm despre o ştiinţă demonologică totalmente aservită teologiei monoteiste. Pe de altă parte însă, nu trebuie să înţelegem că, la rândul ei, demonologia populară, este ruptă de realitatea religioasă iudaică. Iată şi motivul pentru care, rămânând pe acest plan al discuţiei, găsim că ea se naşte şi se dezvoltă în urma unei puternice interacţiuni între teologia iudaică şi cea a altor naţiuni politeiste, prima încercând să găsească rezolvarea provocărilor continue a celei de-a doua, din perspectivă monoteistă.

Pe baza a ceea ce este permis şi ce nu, din perspectivă monoteistă, se polarizează de partea binelui sau a răului nu doar fiinţele vii, ci întreaga creaţie. Din acest moment, odată definite taberele, urmează cunoaşterea lor. În sens restrâns, credinţa populară se constituie în suma experienţelor personale de la rabin la credinciosul simplu, de a se opune în chip practic demonismului celorlalte popoare, precum şi a duşmanilor spirituali deja cunoscuţi ai lui Israel.

Autorul dedică primele patru capitole prezentării răului prin actanţii lui şi modurilor în care ei îşi conduc atacurile. Următoarele două (cap.V şi VI) sunt dedicate binelui, mai precis îngerilor şi cuvintelor magice sau de putere, ca numele divine ori angelice. Capitolele VII-IX oferă cititorului o iniţiere generală în procedeele magice de la cele sugerate ori indicate explicit de Tora, la diferitele incantaţii şi descrieri ale pietrelor preţioase, ale amuletelor etc. Coborând spre spaţiul habitual, avem prezentate elemente ce ţin de protecţia magică a casei, a momentelor importante ale vieţii, cum sunt naşterea, circumcizia ori căsătoria (cap. X-XI).

Jacques Duquesne :: Diavolul

Traducere din franceză de Emanoil Marcu

Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014

ISBN: 978-973-50-4368-1, 224 p.

Dacă veţi începe să citiţi toate lucrările apărute la noi pe acest subiect, veţi constata, cel mai probabil, că lucrarea domnului Duquesne nu este decât o extraordinară şi reuşită compilaţie, nimic mai mult. Din punctul meu de vedere, nu aduce nimic nou. Ordonarea cuprinsului este una evident istorică, cea mai simplă formulă de abordare a unui fenomen. Sigur, discursul ştiinţific în sine şi orientarea bibliografică atât de necesară sunt impecabile. Dar tocmai despre aceste aspecte luate de către autor în considerare s-a scris enorm, căci Diavolul, la fel ca Dumnezeu, intră continuu în atenţia frustrărilor şi exaltărilor noastre, astfel încât el nu mai avea ce aduce nou. Lucrarea este deci o compilaţie, o istorie a diavolului în iudeo-creştinism, o trecere rapidă în revistă a unei existenţe ce va precede lumea.

Din această perspectivă, am încercat să înţeleg în ce excelează studiul domnului Duquesne. Aceasta poate fi văzut ca un eseu, categorie în care l-a integrat editura. Ar putea fi văzut şi ca un manual pentru neiniţiaţii în cercetarea fenomenului, lucrarea purtând cititorul mai ales prin epoca creştină. Abordarea demonului din această perspectivă este elaborată şi merită înţeleasă cât mai corect posibil, autorul uşurând înţelegerea prin calitatea sistematizării şi expunerii, motiv pentru care îi acord tot respectul meu.

Octavian Simu :: Şamanismul. Călătorie între două lumi

Ed. Herald, Bucureşti, 2011

ISBN: 978-973-111-212-1, 283 p.

Mi-a făcut o deosebită plăcere să lecturez studiul Domnului Octavian Simu, motiv pentru care am subliniat şi notat pe marginile paginilor o mulţime o mulţime de idei tematice, fapt ce pentru mine reprezintă dovada că munca cercetătorului român este rodul unei laborioase cercetări. Puţine cărţi dedicate şamanismului dovedesc o cunoaştere atât de profundă a fenomenului deloc uşor de analizat din pricina vechimii, răspândirii şi a unei variate palete de simbolurilor ce-l constituie. Cartea domnului Simu se apropie de graniţele unei astfel de cunoaşteri, prin deosebita putere de sinteză a autorului ei.

Cu toate că parte din vechile practici şamanice s-au strecurat treptat (era inevitabil) în diferitele credinţe religioase, Octavian Simu pleacă dintru început de la ideea că „şamanismul nu este şi nu poate fi o religie în adevăratul sens al cuvântului” (p.9). Cu toate acestea, esenţial rămâne faptul că o serie de acte şi simbolurile necesită credincioşi care ce-i drept, se află împreună undeva, într-o blândă pendulare, la limita dintre magie şi religie, aceasta indiferent dacă ne ducem cu gândul la şaman sau pacientul acestuia. În primul stă magia, iar în al doilea religia.

Originea tuturor actelor şamanice e supranaturală, de aici şi eficienţa şamanizării sau a metodelor practice de evocare ori invocare a spiritelor. Cunoaşterea simbolică sau dogma şamanică e obţinută obligatoriu prin directa iniţiere a omului de către spirite. Pentru învăţăcel, ea reprezintă prima condiţie de aceptare a practicării riturilor (face diferenţa între escroc şi iniţiat), ca mai apoi învăţătura să fie continuată şi finalizată de şaman bătrân. Putem vorbi deci o tradiţie magică (iniţierea spiritelor) şi religioasă (iniţierea prin maestru) deopotrivă, ce se completează reciproc dar care într-adevăr, nu se transformă în religie (cult), aşa cum pe drept susţinea la început autorul nostru. În şamanism, totul se reduce la un loc (iurta sau cort), la un actant (şamanul) şi evident, la un pacient.

Lavinia Bârlogeanu :: Diavolul în viziuni, poveşti şi vise

Ed. Nemira, Bucureşti, 2014

ISBN: 978-606-579-805-2, 349 p.

Plecând de la cercetările lui G. Jung, autoarea are în vedere Răul ca expresie arhetipală imprimată în inconştientul (religios) colectiv, la care Diavolul va trebui ca permenent să se raporteze atunci când îşi doreşte a se pune în relaţie cu noi (p.57), să se materializeze. Aşa se face că problema Răului transformă psihologia analitică într-una mistică (p.58), delimitând Răul sub cele două aspecte ale sale, Răul personal (sau Umbra de care „nici Dumnezeu însuşi nu era conştient” – p.126) şi Răul arhaic / arhetipal (Diavolul).

Primul face trimitere la inconştient, la cea mai obscură parte a Eului, unde visele devin expresia unei maipulări subtile (p.61, 122). Prin intermediul lor se poate infesta conştientul, subiectul riscând ca acesta să nu mai facă distincţie între ce este real şi ce nu. Cu alte cuvinte, inconştientul produce imaginea diavolului, ce înghite Eroul sau Eul (p.68).

Odată dezvoltat, Răul devine autonom prin proiecţile şi fascinaţiile sale (p.70) atât în vis cât şi în realitate. Se formează treptat un dublu sau Alter Eu, evident nimeni altul decât Diavolul (p.73), care prin dublarea Eului devine un complex autonom (p.90-91), ce realmente îl posedă (p.97). Scopul prădalnic se rezumă la a opri orice evoluţie psihică şi spirituală a omului, distrugând dacă se poate tot ceea ce ţine de instinct şi clarvedere (p.108).

Dimitriu C. Skartsiuni :: Profeţii despre Antihrist

Ed. Lucman, Bucureşti, 2012

ISBN: 978-973-723-275-5

175 p., 15,00 lei.

Sub forma unei compilaţii, cartea lui Skartsiuni se vrea a fi o cercetare orientată oarecum istoric pe probabil cea mai obsesivă temă a creştinismului, după ideea de păcat, semnele venirii lui Antihrist. Autorul nu aduce nici un semn de originalitate, sau nu am găsit eu niciunul, dar încearcă şi reuşeşte oarecum să prezinte un fenomen, pe care nu l-aş putea numi decât „supra-profeţic” sau „profeţie la profeţie” şi despre care sunt convins că-l notifică fără să vrea. Iată despre ce anume este vorba: Ioan, autorul presupus al Apocalipsei, relatează cu lux de amănunte spasmele finale ale umanităţii. Până aici nimic deosebit însă, creştinătatea va trece treptat, de la primul secol spre cel de-al doilea al aşteptării venirii lui Hristos şi... nimic. Treptat, recitirea scrierii lui Ioan şi interpretarea ei, devine una din preocupările creştinătăţii încă de timpuriu, aceasta şi în funcţie de acceptarea Apocalipsei din punct de vedere canonic. Aceasta este însă o altă discuţie, pe cât de controversată pe atât de interesantă.

În fine, în urmă cu doar câteva secole de momentul în care dumneavoastră citiţi aceste rânduri, ne vedem puşi în faţa scrierilor a o serie de sfinţi ce pretind că au avut revelaţii cu privire la semnele venirii şi persoana lui Antihrist. Sigur, totul se petrece în ceaţă, căci nimeni nu poate preciza până la urmă ceva clar, motiv pentru care ai şi impresia că reciteşti Apocalipsa

Moshe Idel :: Evreii şi Saturn. Despre sabatul vrăjitoarelor şi şabatianism

Traducere din limba italiană de

Cornelia Dumitru.

Ed. Polirom, Bucureşti, 2013

317 p., ISBN: 978-973-46-3530-6

34,95 lei

De la magie la mistica mesianică, Saturn, deopotrivă zeu sau semn divin, rămâne planeta asupra căreia s-au aplecat multe din minţile luminate ale sfârşitului de Ev Mediu şi Renaştere. În cele trei părţi ale studiului său, Idel revelează cititorului european, nu atât proiecţia non-evreilor asupra planetei, pe care, în linii mari, o putem reduce la parte mitologie greacă, şi o alta ce se suprapune credinţei astrologice în influenţa melancolică/nefastă asupra celor născuţi sub auspicile ei. Tot creştinătatea asociază sâmbăta, sabatului iudaic şi evident lui Saturn, planetă tutelară, idee împrumutată din mistica iudaică. De aici şi stereotipul evreului ca mag.

Calităţile nefaste ale planetei ce alunecă spre latura artelor întunecate, motivează şi menţin deci, prin asociere cu iudaismul, prigoana asupra unui popor care, prin cercetarea lui Idel, se arată „legat” magic şi mistic de această planetă, însă nu în măsura exagerată în care a fost perceput. Autorul nu neagă relaţia evreilor cu magia, despre care vorbeşte destul de clar, pe baza textelor ce le-a cercatat, mai cu seamă în perioada sabatului, însă, cu toate acestea, el nu găseşte dovezi care să ateste exclusivismul practicilor magice, or a acelora îndreptate împotriva creştnilor.

Pentru Moshe Idel, magia saturniană trebuie privită ca o practică îndreptată împotriva celorlalţi, cât mai degrabă ca o manifestare a „destinului” ori „magiei” planetei asupra celor născuţi direct sau prin „asociere”, sub ea. Direct, adică asupra indivizilor ce se nasc în perioada în care ea cunoaşte influenţa astrală pe cerul omenirii şi prin „asociere”, ca o influenţă ce se varsă permanent asupra poporului evreu căruia îi devine patroană. Influenţa astrologică asupra misticii iudaice de la final de ev mediu şi renaştere ar putea fi una de origine islamică, arta astrologiei cunoscând aici o puternică dezvoltare.

Alexandru Pop :: Dicţionar de alchimie ilustrat

Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006

215p., ISBN: 978-973-697-785-5

Până acum, după cunoştinţa mea, acesta ar fi primul dicţionar dedicat alchimiei, apărut în limba română. Aş putea spune că el apare ca o continuare firească de explicare a cele două lucrări mai înainte publicate (Alchimia (1998), Fundamentele Alchimiei (2002), prin aceea că, dicţionar fiind, extrage şi expune în articole ce sunt însoţite de foarte multe imagini, toate elementele luate în discuţie în studiile mai sus amintite. În primul rând el vine în ajutorul cititorului pasionat de alchimie, uşurându-i înţelegea studiilor mai sus amintite, precum şi a alchimiei privite în general.

Pe lângă cele aproape 150 de figuri ce „împânzesc” dicţionarul nostru, descoperim numeroasre tabele pline de cifre şi simboluri alchemice explicate, alături de mai multe planşe color, după cum la final, autorul reeditează în varianta color, anexa de simboluri alchemice ce au fost publicate, după cunoştinţa mea, pentru primadată în studiul din anul 1998.

Avem în faţă un dicţionar alchemic „generalist”, care în mod clar nu poate emite pretenţia de a cuprinde întregul spectru de noţiuni alchemice şi cu atât mai puţin de a-l aprofunda. Nici nu cred însă că autorul şi-a propus vreodată aceasta. A reuşit însă să ofere viaţă unei lucări în care a surprins în chip eficient esenţialul, pe care de altfel l-a şi expus foarte bine, clarificându-ne astfel confuziile, dar mai ales luminându-ne necunoaşterea.

d.p.a.

Alexandru Pop :: Fundamentele Alchimiei

Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002

343p., ISBN: 973-35-1429-2

Dacă Alchimia, publicată în 1998 este o expunere generală asupra teoriilor şi practicilor alchemice, în studiul de faţă autorul face o prezentare generală, istorico-teoretică a grupului de elemente ce extrase din alte ştiinţe, alcătuiesc până la urmă alchimia. Privite astfel lucrurile, se constată că, cel puţin în teorie, alchimia exista deja cu mult înainte de a fi structurată ca ştiinţă, aşa cum, începând cu Evul Mediu şi continuând cu Renaşterea, va fi cunoscută în Europa Occidentală.

Bazele alchimiei europene, după Alexandru Pop, se regăsesc în gândirea greacă, în principal în cea filosofică, plecând de la hylozoismul ionian şi până la stoicism. Alţii merg însă mai departe, până la apusul filosofiei greceşti, în neoplatonism, curent ce sintetizează nu doar filosofia greacă ci se lasă influenţat de-o potrivă de ştiinţele oculte şi mai ales de magie. Neoplatonismul apare la Pop asociat secţiuii dedicate credinţelor mistice, alături de gnosticism, hermetism, kabbală şi mistica creştină.

Practica magică, este şi la autorul nostru parte integrantă a sistemului alchemic, însă nu prin filiera filosofiei, ci, pur şi simplu, ca ştiinţă ce avea să-i dăruiască alchimiei din cunoştinţele sale despre creaţie, deopotrivă materială şi spirituală. Sigur, accentul se va pune pe magia naturală / medicală. Astrologia se va vedea şi ea implicată, în sensul că mişcarea planetară şi operaţiile alchemice sunt într-o permanentă relaţie.