Paracelsus :: Ars Alchimica. Şapte tratate în care se vorbeşte despre natura, stiinţa şi arta spagyrică

Traducere şi îngrijire ediţie de

Ilie Iliescu

Ed. Herald, Bucureşti, 2005

240p., ISBN: 973-7970-38-1

Cunoaşterea proprietăţilor şi relaţiilor dintre lucruri, modul în care realităţile interacţionează şi se influenţează reciproc, reprezintă modelul arhetipal al dorinţei de iniţiere în arta alchemică. Atunci când se realizează gnoza (cunoaşterea filosofică), apare cu siguranţă ştiinţa (experimentul), ce nu este altceva decât curajoasa manipulare a proprietăţilor deja cunoscute a lucrurilor şi fiinţelor pentru a obţine efectele propuse, intuite de noi, dar care de fapt sunt mai înainte „plantate” în sufletul nostru de către divinitate.

Autenticitatea celor şapte tratate alchemie nu permite vreo urmă de îndoială. Autorul lor este Paracelsus, chiar Eliphas Lévi, amintind de primul dintre ele în cartea Ritualul înaltei Magii.

Filosofii lui Paracelsus sunt alchimiştii, singurii capabili să filosofeze cu privire la ceea ce le este cunoscut. Numai acela care prin cunoaştere stăpâneşte natura, poate vorbi despre ea, adică filosoful, iniţiatul ce deopotrivă e alchimist, în latura lui ocultă, după cum e medic, în cea lumească. Acesta este Paracelsus, alchimist şi filosof deopotrivă, ce reuşeşte să-şi expună gradual experienţa în cele şapte tratate dedicate alchimiei, fără a putea însă fi oprit de Biserică, situaţie deja expusă de Fanz Hartmann, în excepţionanul studiu cu privire la viaţa şi opera lui Paracelsus.

Experienţa cunoaşterii ce practic stă la baza ştiinţei alchemice este greu spre imposibil de recuperat, aceasta nu doar din cauza vechimii sale, ci şi din aceea că s-a divizat de-a lungul timpului, începând cu patriarhii poporului evreu (de aici originea ei divină), Moise fiind singurul ce a reuşit o joncţiune a cunoştinţelor evreieşti cu cele egiptene („sincretismul” alchemic). Tot aici se regăsesc pe surse şi în diferite stadii de informare: Ilie, magia persană şi Hermes Mercurius Trismegistus. La final, deţinem prima compilaţie de ştiinţe oculte, kabbala iudaică, din seva căreia va renaşte alchimia (p.153-163).

Opoziţia diavolului e recunoscută de autor în încercarea de a discredita până la a distruge această artă a cărei surse iniţiale nu pot fi decât divine, aceasta pentru că numai Dumnezeu cunoaşte proprietăţile tuturor lucrurilor şi luminează oamenii cu privire la interacţiunile dintre ele, oferind „idei” prin intermediul cărora pot manipula esenţele cu scopul de a aduce vindecare şi o viaţă prosperă. Apologia autorului este clară, după cum e şi porunca de a stăpâni pământul dată de Creatoru primilor oameni. Nu poţi stăpâni dacă nu începi să cunoşti. Iar a stăpâni înseamnă a manipula, ori în manipulare îşi originea întreaga teorie şi practică alchemică.

Paracelsus nu vede deci nimic demonic în filosofia şi practica alchemică pe care o descrie ce-i drept, la modul ocultat, însă nu fără înţeles pentru aceia dintre noi deja pasionaţi de domeniu. Cert e că nu avem de-a face cu un studiu de istorie a alchimiei, cu toate că părţi de istorie le găsim pe ici, pe colo, motiv pentru care trebuie să recunosc că pregătirea teoretică temeinică a cititorului e una din condiţiile absolut necesare pentru a înţelege sensurile ei ascunse. În rest, întreg materialul ni se descoperă în funcţie de cunoaşterea pe care o deţinem de planul ocult şi evident, de interesul arăta subiectului.

d.p.a.