Eric Pier Sperandio, vrăjitorul Abraxas, Iniţiere în magia albă şi în magia neagră

Traducere de sergiu Ciocoiu.

Ed. Polirom, Iaşi, 2006,

216p., ISBN: 978-973-46-0284-1

Recunosc că de la început m-am simţit oarecum intrigat de titlul lucrării. Cum poate „binele” să stea alături de „rău”? Dar citind ce era de citit şi parcurgând mare parte din tehnicile, metodele, formulele etc. expuse aici, am înţeles că fiecare înţelege ce vrea prin magie albă sau neagră. În primul rând e incredibil cum un mag „negru” este deacord să scrie o lucrare alături de un mag „alb”? Răspunsul este acelaşi: s-au înţeles în ceea ce priveşte editarea, adică, aşa cum spune Sperandino, „produsul final” (p.8). Multe din elementele luate în discuţiile din această carte sunt reluate în celelalte apărute în 2011 şi 2012. Dacă am reuşit să prind esenţa, atunci cred că aici, cei doi, dacă nu cumva e unul şi acelaşi autor, au vrut să ofere o paralelă teoretică dar mai ales ritualică între cele două tipuri de magie. O paralelă au oferit, dar nu cred că ea îşi avea rostul. Cele două practici nu sunt prezentate ca antagonice, aşa cum şi sunt de fapt. Îmi face impresia că unele elemente de magie albă pot lejer să fie utilizate în cea neagră, dar şi invers. Amestecul acesta mi se pare periculos pentru că face din magie o energie fără entitate. Singura entitate reală din această lucrare este omul. Ori se ştie foarte clar că în magia indiferent de culoare se apelează la spirite, ce nu sunt privite ca nişte „obiecte” ale magului, fiinţe obediente ce execută rapid orice poruncă.

Magia neagră spre exemplu, apelează în special la demoni, ale căror nume, ce transmit nişte atribute clare, trebuie neaparat cunoscute. Apare uneori Satan şi Lilith. Magia albă apelează la Hecate (zeitate nu tocmai bună), la Marte, precum şi la alţi zei şi mi se pare şi câţiva eroi, a căror apariţie ar trebui explicată în cadrul ritualului. Ce-i drept, undeva l-am întâlnit şi pe Lecabel despre care (în magia albă) se spune că este „îngerul gloriei şi al fericirii” (p.75), fără a se spune mai mult, fără a ni se oferi sigiliul angelic, a cărui rol esenţial e cunoscut de către practicanţii magiei.

Abraxas (Akzinor 555, vol.II), Magia neagră, vol.I-II

Traducere din limba franceză de

 Diana Morăraşu. Ed. Nemira, Bucureşti, 2011,

144p., vol.I, 123., vol.II, 19,90 lei / vol.

ISBN: 978-606-579-296-8 (vol.I),

ISBN: 978-606-579-297-5 (vol.II).

 

Despre autori nu ştiu nimic. Numele lor par desprinse din nick-urile mircului, sau ale mess-ului. Nu înţeleg de ce şi-ar ascunde identitatea din moment ce nu nemai aflăm în întunecatul ev mediu, iar inchiziţia aşa cum o ştim a dispărut demult. Bănuiala mea, nu am nici o dovadă clară, e aceea că Abraxas şi Sperandio sunt de fapt una şi aceeaşi persoană. Stilul scrierii celor doi mi se pare extrem de asemănător, pe lângă faptul că secretizarea inutilă a numelui vrăjitorului vine într-un moment istoric extrem de prielnic practicilor negre. Oricum „cei doi” au şi o carte scrisă împreună, sub coordonarea primului, despre care mă voi ocupa probabil într-una din zilele astea.

O altă chestiune ce nu-mi dă pace este modul de împărţire al materialului. Pur şi simplu nu înţeleg cuprinsul, adică ordinea de prezentare a ceea ce vrei ca omul să lectureze. De exemplu, era suficient de clar dacă exista un capitol despre „recipientele magice”, într-unul din volume şi nu să găsesc în volumul I despre sticlele maleefice, pernele vrăjite şi cutiile vrăjite, iar în al doilea despre sicriile malefice. Pe de altă parte, de ce trebuie să citesc aproape aceeaşi introducere din primul volum şi în volumul II? Scurta şi săraca expunere despre magia neagră şi satanism mi-a fost suficientă. Este drept că lucrarea se vrea una de magie practică, motiv pentru care aş fi fost încântat să fiu lămurit cu privire la practica ce se ia în discuţie. Adică să mi se explice rostul lumânărilor, a pietrelor şi a unguentelor ce fac obiectul practicii magice. Istoria fie şi pe scurt a magiei negre nu-şi avea după părerea mea rostul aici. În fine, de ce două volume? Are fiecare peste 300 de pagini? Nu. În total, cu tot cu introducerea repetată, cele două au 267 de pagini. Care este logica unei astfel de împărţiri, în afară de cea legată de preţ?

pr. monahul Teognost, Taina Sfântului Maslu. Taina tămăduirii sufletului şi trupului

Ed. Mănăstirea Mihail şi Gavril. 2002,

288p., ISBN: 973-8256-09-7

Când am cumpărat această carte cu încrederea naivă a celui care cumpără fără să se aplece atent asupra produsului, în cazul ăsta, cuprinsul, am sperat că voi găsi în paginile ei experienţa spirituală a monahului care este şi autorul ei.

Dezamăgirea totală a venit după ce am consultat cuprinsul şi am început să o citesc. Despre ce este vorba? Teognost („cunoscătorul de Dumnezeu” – nume de călugărie cam pretenţios) adună o serie întreagă te texte cu privire la aspectul dogmatic, liturgic şi spiritual al Sfântului Maslu. Practic el nu scrie nimic. Dacă nu eşti atent, ai impresia că toate textele sunt ale lui. Dacă nu ştii, descoperi că nu, abia la sfârşit, când în concluziile finale recunoaşte gruparea tuturor materialelor cu privire la subiectul său de la diferiţi autori, concluzii care după părerea mea ar trebui să fie introducerea.

Lucrarea e valoroasă deci prin materialele copiate, aportul autorului fiind zero. Ceea ce a făcut el poate realiza orice elev de la orice seminar teologic ortodox din ţară. Nimic extraordinar deci. În concluzie, ar fi trebuit să nu îşi pună numele pe copertă ca autor ci doar ca editor a unor texte ce evident nu-i aparţin, oferind acolo unde este cazul, în mod vizibil numele autorului fiecărui material în parte.

Legat de aspectul demonologic al problemei, pentru că evident există unul, deoarece vorbim de Sfântul Maslu, „prietenul demonilor”, în carte găsim două texte, practic relatarea unor „interviuri” luate demonizaţilor, diavolii vorbind prin gura lor, în timpul şi după slubă. Sunt două astfel de cazuri deci, de primul eu dispunând integral şi pe care al să-l public cât mai curând pe acest blog şi în paginile revistei Demonologia.

Arhimmandrit Spiridonos Logothetis, Împărăţia Cerurilor şi semnele vremurilor din urmă

 Traducere din limba greacă de

 pr. Şerban Tica.

Ed. Sofia, Bucureşti, 2011,

254p., 20,00 lei, ISBN: 978-973-136-194-9

După lucrarea lui Teognost, o altă dezamăgire mi-a fost dat să trăiesc, lecturând paginile, nici nu ştiu cum să spun... „cuvântării catehetice” despre Împărăţie, semne şi vremurile de pe urmă.

Este forţat spus „un studiu” ce se vrea plin de citate biblice, integral copiate, cu toate că se putea face o citare rezumativă din versete a ceea ce era de evidenţiat, lăsând spaţiu pentru eventualele comentarii, unele poate de natură patristică.

Legat de patrologie, Sfinţii Părinţi sunt citaţi fără a se oferi sursa bibliografică şi deci lăsând cititorul în afara posibilităţii de a verifica realitatea citatelor sau de a-şi îmbogăţi mai apoi lectura prin apelarea la sursele patristice la care autorul ar fi trebuit să facă trimitere.

Sincer, cu puţin efort, aceasta este o lucrare, la care dacă i se mai adaugă şi o bibliografie de „Doamne ajută”, poate liniştit să se transforme într-o lucrare de master în teologie. Evident, mai trebuie schimbat ceva şi cu aceasta ar trebui să se şi înceapă: cuprinsul.

Se pleacă de la ideea de veşnicie şi se ajunge la aceea de Împărăţie veşnică, ca mai apoi să se vorbească despre rai şi iad, şi semnele venirii Împărăţiei, Antihrist, modul în care se va manifesta venirea Împărăţiei, dar şi felul în care trebuie să fim pregătiţi pentru ea. Este un „talmeş-balmeş” de informaţii, căci ce sens are discuţia despre iad în contextul în care esenţială e abordarea despre Împărăţie şi semnele de pe urmă? Oricum discuţia despre iad înfricoşează autorul într-un mod care personal m-a făcut să zâmbesc. 

Ieromonah Savatie Bastovoi, Pentru cine bat clopotele la Tanacu?

 Ed. Catisma, Bucuresti, 2007, 62p., 7,99 lei

Chiar dacă s-a petrecut undeva în prima jumătate a anului 2005, cazul de la Tanacu, în care ritualul de exorcizare eşuează lamentabil provocând moartea unei tinere, mai suscită încă la multe controverse.

Pentru că tot am discutat despre exiorciştii romano-catolici, am considerat inspirat să leg de cartea doamnei Tracy Wilkinson, pe ce a ieromonahului Savatie Baştovoi, Pentru cine bat clopotele la Tanacu?

Părintele Baştovoi se lansează într-o serie de acuze la adresa conducerii BOR care ar trebui nu numai să cunoască canoanele, pentru a-şi apăra la nevoie propriul cler şi de a nu-l da fără judecată la judecată, dar ar trebui să o cultură spirituală mult mai dezvoltată care să nu-l excludă pe diavol doar pentru că ar vrea să intrăm astfel „exorcizaţi” în UE. De necunoaştere la laşitate nu e decât un singur pas, căci nu sinodul ci presa a judecat cartea vieţii exorcistului căruia i s-a luat nu doar dreptul de a fi preot ci şi pe cel de a rămâne călugăr (voturile monahale nu pot fi retrase de nimeni căci sunt un pact între om şi Dumnezeu).

Evident că au existat voci pro şi altele contra. Mai multe contra. Şi cum în această lume „adevărul” e dictat de mulţimea zgomotelor celor mulţi, călugărul face astăzi puşcărie.

Din perspectivă demonologică, posedatul poate fi legat, pentru că în timpul crizelor manifestă o putere atât de mare încât nu pot fi ţinuţi. Tot din această perspectivă, călugărul a făcut şi anumite greşeli. Era prea tânăr pentru a exorciza singur, ceea ce arată o lipsă de experienţă, iar încăpăţânarea de a scoate demon arată o supra evaluare, ori nu egoul preotului e important în astfel de momente. O altă greşală e că trebuia să cheme mai mulţi preoţi, pentru că, se ştie, unde sunt mai mulţi adunaţi în numele lui Iisus Hristos, acolo e şi El în mijlocul lor.

Tracy Wilkinson, Exorciştii Vaticanului. Alungarea diavolului în secolul XXI

Ed. House of Guides, Bucureşti, 2007, 144p., 22,89 lei

A fost o mare surpriză pentru mine să desopăr pe rafturile librăriei o lucrare despre a cărei apariţie mi-o doream, nu o bănuiam a fi atât de aproape. Tracy Wilkinson, ziaristă şi pasionată de practica exorcizării în cultul Bisericii Romano-Catolice, reuşeşte să ofere tiparului o lucrare extrem de actuală prin abordare, să ofere o viziune actuală asupra exorcismului în creştinismul de rit catolic. Autoarea încearcă să cuprindă succint, în capitole foarte bine structurate fenomenul posesiunii diabolice pe de-o parte evidenţiind frământările interpretative cu privire la tipurile de exorcism practicate în sânul Bisericii, iar pe de altă parte, observă balansul dintre radicalismul laic şi naivitate. Poate că în aceste „dezbateri” nesfîrşite între sisteme stă cauza greutăţii izgonirii diavolului (p.5).

Veche de 2000 de ani, tema utilităţii exorcismului creştin rămâne încă actuală. Dovada o face prezentarea selectivă a unei şedinţe de exorcizare („Prolog”, p.5-11). În capitolul întâi („Introducere”, p.13-17), după ce stabileşte originea cuvântului „exorcism”, din grecescul oath, cu un sens care poate pleca de la o simplă rugăciune şi urma un crescendo care culminează cu adevărate şedinţe şi rit complex, Wilkinson ne face cunoştinţă cu cel mai faimos exorcist catolic din zilele noastre, părintele Gabriele Amorth, de care va aminti pe întreg parcursul lucrării.

Statutul de exorcist este greu de acceptat de societatea civilă dar şi de Biserică. Aceasta din urmă manifestă uneori reticienţă atunci când ritualul este aplicat: „Nu există o poziţie unitară, de la centru: exorciştii li se subordonează episcopilor lor, iar autonomia de care se poate bucura un exorcist poate varia de la o dioceză la alta. Mulţi oficiali din cadrul Bisericii preferă să-l considere drept un fenomen secundar, deoarece cei care practică exorcismul reprezintă doar o foarte mică parte a clerului” (p.14-15). Pe de altă parte oficialii de la Vatican se mai tem de tenta de senzaţional pe care o poate primi ritualul de exorcizare, decât de faptul că prin intermediul său oamenii se eliberează de puterea diavolului. Diversele probleme de genul celor enumerate mai sus nu pot opri ca numărul exorciştilor din Italia să scadă. Ba mai mult, aceştia se asociază dând naştere diverselor orientări şi de aici modurile diferite în care este abordat exorcismul.

Glenn Peers, Trupurile imateriale. Reprezentări bizantine ale îngerilor

 Traducere din limba engleză de

Maria Yvonne Băncilă.

Prefaţă de Ştefan Ionescu-Berechet.

Ed. Nemira, Bucureşti, 2011,

308p., 45,90 lei, ISBN: 978-606-579-220-3

Între secolul IV şi secolul IX creştin are loc una dintre cele mai interesante confruntări de natură teologică, mai precis de angeologie ce interesează deopotrivă şi demonologia. Deşi nu este teolog, autorul uimeşte printr-o profundă cunoaştere a tuturor momentelor iconofile şi iconoclaste, cuprinse de perioada sa de cercetare, precum şi printr-o aprofundată înţelegere a artei creştine (e doctor în istoria artei), fapt ce denotă o dublă cunoaştere teologică şi culturală deopotrivă.

Ideea lucrării este simplă şi uşor de urmărit. Autorul vizează momentele marcante ale dezvoltării cultului icoanei ce-i are drept promotori pe îngeri, în contextul unei susţineri a iconofililor, ce aduc alături de dogmă tradiţia scripturistică şi primară creştină. Pe de altă parte, îi avem pe iconoclaştii care prezintă argumentele ce indică imposibilitatea reprezentării sub aspect „grafic” sau sub orice formă materială icoanele ce-i „reprezintă” pe îngeri.

Rolul puterilor cereşti, îngeri sau arhangheli (Mihail, primeşte la un moment dat chiar şi o închinare cultică, după unii sinonimă cu idolatria) este de necontestat în istoria sacră a tradiţiei iudaice şi creştine deopotrivă, motiv pentru care este de înţeles respectul iconic manifestat de credincioşii creştini faţă de aportul lor real şi continuu în procesul de mântuire a umanităţii. Pe de altă parte, constat eu, închinarea la îngeri reprezintă cea mai mare ispită pentru ei, pentru că prin riscul de a ajunge la idolatrie, ei pot primi ispita de a se crede dumnezei, cu sens de mândrie şi nu haric, fapt ce constituie prototipul ispitirii satanice. Este, dacă vreţi, din punct de vedere demonologic, modul în care diavolul ispiteşte prin idolatria angelică, puterile cereşti (v.p.188-189).

Iana Teiu, Jocul cu focul. Vrăji. Farmece. Descântece

Ed. Miracol, Bucureşti, 1993, 221p.

Probabil printre primele zece lucrări apărute la noi după „revoluţie” despre magia românească, execeptând studiile de folclor, lucrarea doameni Teiu, în cea mai mare parte o compilaţie, reprezintă pentru cercetarea demonologiei populare româneşti, un aport substanţial la acel moment, un act de un oarecare curaj pentru o perioadă în care se încerca depărtarea de materialismul simplu al vieţii. Regimul comunist nu a permis publicarea unor astfel de studii, fapt care a menţinut în ignoranţă mare parte a populaţiei.

Teiu surprinde prin aceea că oferă spre lectură o carte bine echilibrată din punctul de vedere al curpinsului, conţinutul trebuind să se restrângă din păcate, pentru a se putea adapta la numărul totuşi mic de pagini pentru cele douăsprezece capitole ale cărţii.

Există cinci capitole ce au reuşit să-mi capteze atenţia. Primul, (cap.III) despre Descântece, al doilea (IV) despre Farmece, cel despre Vrăji (VI), Dezlegări (VII) şi, în fine, cel ce are în vedere Deochiul (VIII). Autoarea intră de fiecare dată abrupt în tratarea practică a temei oferind cuvintele cu caracter magic ce trebuie citite şi acolo unde este cazul, dă explicaţii de ordin practic de altfel extremd e utile. Dacă ar fi să definesc cartea doamnei Iana aş putea să spun că este poate prima încercare de publicare a unui grimoar românesc.

Capitolele enumerate mai sus respectă în mod corect practica magică, pentru că pleacă de la cele mai simple elemente de natură practică, cum sunt descântecele şi farmecele, tratând apoi pe cele mai complexe, cum sunt vrăjile şi dezlegările şi încheind cu unul dintre cele mai periculoase cum e desigur deochiul. Chiar dacă nu întâlnim aici toată magia românească, găsim fărmituri ce-i drept bine alese din ea, dar suficiente, cred eu, pentru a ne face o idee de început asupra complexităţii actului magic la români, despre care s-a scris ce-i drept foarte mult de-a lungul timpului.

Endre V. Ivánka, Elenic şi creştin. Învăţătura spirituală a Bizanţului timpuriu

Traducere din limba germană şi

postfaţă de Vasile Adrian Carabă

Ed. Nemira, Bucureşti, 2012

135p., 27,90 lei, ISBN: 978-606-579-332-3

Cum adaptezi cultura elenică la creştinism? Răspunsul poate fi doar unul singur, prin erezie. Autorul de origine austro-ungară Endre V. Ivánka, oferă cititorului român o expunere fără cusur în care surprinde toate momentele importante de coliziune între cele două sisteme, unul cultural (elen) şi altul spiritual (creştin). Ele au generat mişcări (arianismul, origenismul, nestorianismul, monofizitismul sau iconoclasmul) ce au marcat pe rând, dar permanent, Biserica drept-măritoare. Autorul ne descrie o luptă mai mult sau mai puţin dreaptă nu atât între vechi şi nou, cât între două tipuri de realităţi ce-şi extrag seva argumentărilor din două surse diferite dar la fel de importante pentru umanitatea acelor vremuri.

Perspectivele culturale şi spirituale ale antichităţii deopotrivă păgână şi creştină, vizează de fiecare dată umanitatea, fiecare refuzând pe rând limitele celeilate, în sensul că avem o cultură greacă ce înţelege implicarea până la un punct a spiritualului în materie şi prin aceasta absurditatea îndumnezeirii a ceva atât de perisabil (cum este trupul), pe când, din contră, creştinismul vede în aceeaşi îndumnezeire, posibilitatea realizarii integrale în Dumnezeu a fiinţei umane. Pentru că întreaga luptă se poartă la graniţa dintre suflet şi trup, se ajunge până într-acolo încât în procesul de argumentare se produc exagerări, pe care mai apoi Biserica le interpretează ca erezie. Este de asemenea considerată un produs al filosofiilor păgâne (cu toate că apare în mijlocul ei), ce din păcate au infestat pe iniţiatorii lor creştini care cele mai multe ori sunt feţe bisericeşti.

René Guénon, Stările multiple ale Fiinţei

Prefaţă de Florin Mihăescu

Traducere din limba franceză de

Daniel Hoblea

Ed. Herald, Bucureşti, 2012

156p., 17,00 lei, ISBN: 978-973-111-287-9

Filosofia ezoterică a lui Guénon este deja cunoscută cititorului român atras de ocultul ce se află în spatele sensurilor uneori sărace ale cuvintelor ce ar vrea să exprime într-un mod accesibil ce este Fiiţa, cum fiinţează ea, care-i sunt propriile-i stări de fiinţare, creaţia şi mai ales ce este Nefiinţa, văzută de autor într-un mod diferit de, să spunem, cercurile dogmatice ale teologiei creştine.

Ocultismul revelat al lui Guénon afirmă că atât Fiinţa cât şi Nefiinţa, nu sunt superioare una alteia, ci contingente fiind, se susţin fără a se înlocui şi fără a se amesteca. Cele două stări sunt de fapt două „principii”, nu în sensul aclamat de gnosticismul creştin, sau mai degrabă „feţe” ale aceleiaşi divinităţi, ce par a se afla într-o perfectă armonie.

Filosofia lui Leibniz, a lui Aristotel, vedele dar mai ales teologia mistică a monoteismului islamic, nu-i permit autorului o expunere într-o formulă dualistă a ceea ce în chip unic ar trebui să-L reprezinte doar pe Dumnezeu. De aceste stări ale divinului sunt legate cele ale fiinţialităţii create, de care se va ocupa pe larg autorul. Nu doar omul ci şi îngerii sunt vizaţi aici, iar dacă am înţeles bine, există o formă evolutivă a fiinţei spirituale, ce în momentul în care constată că este fiinţă. Abia atunci poate în sfârşit fiinţa, căci adevărata fiinţare nu constă în existenţă, ci în realizarea conştientă a actelor ce vizează existenţa ca urcuş spiritual, ca realizare completă de sine. Fiinţa devine astfel raţională, liberă şi prin aceasta superioară altor fiinţe. Depăşirea de sine este provocarea ocultismului revelat al lui René Guénon. De acest aspect ţine desigur elementul iniţiatic ce provoacă trezirea, până la urmp baza sistemelor de iniţiere, chiar şi în creştinism.