Iana Teiu, Jocul cu focul. Vrăji. Farmece. Descântece

Ed. Miracol, Bucureşti, 1993, 221p.

Probabil printre primele zece lucrări apărute la noi după „revoluţie” despre magia românească, execeptând studiile de folclor, lucrarea doameni Teiu, în cea mai mare parte o compilaţie, reprezintă pentru cercetarea demonologiei populare româneşti, un aport substanţial la acel moment, un act de un oarecare curaj pentru o perioadă în care se încerca depărtarea de materialismul simplu al vieţii. Regimul comunist nu a permis publicarea unor astfel de studii, fapt care a menţinut în ignoranţă mare parte a populaţiei.

Teiu surprinde prin aceea că oferă spre lectură o carte bine echilibrată din punctul de vedere al curpinsului, conţinutul trebuind să se restrângă din păcate, pentru a se putea adapta la numărul totuşi mic de pagini pentru cele douăsprezece capitole ale cărţii.

Există cinci capitole ce au reuşit să-mi capteze atenţia. Primul, (cap.III) despre Descântece, al doilea (IV) despre Farmece, cel despre Vrăji (VI), Dezlegări (VII) şi, în fine, cel ce are în vedere Deochiul (VIII). Autoarea intră de fiecare dată abrupt în tratarea practică a temei oferind cuvintele cu caracter magic ce trebuie citite şi acolo unde este cazul, dă explicaţii de ordin practic de altfel extremd e utile. Dacă ar fi să definesc cartea doamnei Iana aş putea să spun că este poate prima încercare de publicare a unui grimoar românesc.

Capitolele enumerate mai sus respectă în mod corect practica magică, pentru că pleacă de la cele mai simple elemente de natură practică, cum sunt descântecele şi farmecele, tratând apoi pe cele mai complexe, cum sunt vrăjile şi dezlegările şi încheind cu unul dintre cele mai periculoase cum e desigur deochiul. Chiar dacă nu întâlnim aici toată magia românească, găsim fărmituri ce-i drept bine alese din ea, dar suficiente, cred eu, pentru a ne face o idee de început asupra complexităţii actului magic la români, despre care s-a scris ce-i drept foarte mult de-a lungul timpului.

După aproape douăzeci de ani de la publicarea ei, timp în care au apărut atât de multe altele noi sau republicate, pare că valoarea i-a pălit în comparaţie cu studiile docte de sute de pagini şi uneori mai multe volume, însă trebuie să recunosc că pentru mine a fost una dintre primele cărţi de referinţă cu privire la actul magic de la noi şi prima carte de magie practică, o noutate absolută.

Sigur lucrarea are amprenta curentului proaspăt lansat atunci al parapsihologiei / paranormalului, despre care autoarea vorbeşte indirect atunci când aminteşte de telepatie sau telekinezie. Mai mult, se face trimitere la practica yoga, reîncarnare sau la profundele discuţii new-age-iste cu privire la miraculoasa putere a gândului. Nici măcar filosofia nu este uitată, Emil Cioran apărând amintit aici cu o lucrare (Pe culmile disperării).

Autoarea a plecat de la câteva elemente practice clare şi nu puţine, de magie populară românească, pe care a vrut mai apoi să le „naturalizeze” prin „înglobarea” în marea conceptelor oculte ale lumii. Mergând pe această variantă de discuţie, cred că a dorit cel mai probabil să demonstreze că noi românii suntem la fel de bogaţi în simboluri şi experienţe ca orice alt popor şi că practica noastră poate la fel de bine „concura” cu practica magică a oricărui alt sistem, plecând de la ideea că avem clar definite cele cinci puncte de sprijin ale actului magic pe care le-am amintit mai sus.

d.p.a.