Simcha Jacobovici, Charles Pellegrino, Mormântul lui Iisus şi al familiei Sale. Descoperirea, investigarea şi dovezile care ar putea schimba istoria

Cvânt înainte de James Cameron

Traducere de Otilia Tudor şi

Alexandra Cristache

Ed. Paralela 45, Piteşti, 2007

300p., 40,00 lei, ISBN: 978-973-47-0078-3

O cercetare ce ar fi trebuit să schimbe istoria lumii, nu a făcut decât să se vândă bine peste tot (deci şi la noi, că şi noi suntem lume) şi... cam atât. După ce s-au epuizat stocurile ediţiilor cărţii în discuţie, nu s-a schimbat nimic în esenţa creştinismului, după cum e puţin probabil să asistăm în această existenţă la transformări radicale, pe baza unor descoperiri arheologice atât de trâmbiţate.

În esenţă, subiectul poate fi expus într-un mod cât se poate de simplu: un mormânt din secolul I, e descoperit sub o clădire undeva în Ierusalim; aici se păstrează câteva osuare, însemnate cu numele membrilor familiei lui Iisus, inclusiv numele Lui şi, poate la fel de important, unul dintre ele are gravat numele femeii ce i-a fost însoţitoare, Maria Magdalena. De aici, se dezvoltă o întreagă intrigă cu privire la veridicitatea elementelor găsite, precum şi la impactul pe care descoperirea o poate avea asupra religiei creştine, ce crede încă cu tărie într-un Hristos înviat, ce a părăsit cu sufletul, această realitate sau iluzie fizică, odată cu trupul „înviat din morţi”.

Dovezile istorice din evangheliile gnostice şi canonice cu privire la viaţa lui Hristos, fie El căsătorit sau nezireu, abundă în variante pro şi contra, iar peste toate tronează tehnologiile moderne, de la datarea cu carbon şi până la probele ADN ale Mântuitorului şi Mariei Magdalena. Toate ţin să dovedească existenţa nu neaparat a unei relaţii între faptul istoric relatat şi ştiinţă, ci a realităţii unei existenţe divine trăite în trup, fără înviere sau alte poziţii ulterioare propuse de dogma Bisericii.

Mariano Fernández Urresti, Chipul neştiut al lui Iisus. Miturile egiptene, Maria Magdalena şi enigma de la Rénnes-le-Château

Traducere: Graal Soft. Ediţia a II-a.

Litera Internaţional, Bucureşti, 2012

237p., 39,90 lei, ISBN: 978-606-600-766-

Un bestseller care dacă nu eşti atent te bulversează. În esenţă autorul încearcă să demonstreze că întreaga construcţie creştină poate fi considerată un mit, unul ce-i drept, destul de reuşit şi că toată încărcătura dogmatică detaşată acum de originile antice, nu are până la urmă decât două mari mistere a căror surse Fernández le identifică în mitul lui Isis şi Osiris (vs. Iisus şi Maria Magdalena), precum şi în enigmatica existenţă a prezenţei lui Mesia în manuscrisele de la Qumran. Codate par, sub semnătura templierilor, şi esenţa descoperirilor (un amestec de aur şi alchimie, de care până la urmă nu se ştie nimic), de la Rénnes-le-Château, loc în care se presupune că i-ar fi fost înmormântat trupul (de templieri?), fapt infirmat mai târziu de Simcha Jacobovic care cu câţiva ani în urmă pretinde că a descoperit undeva prin suburbiile Ierusalimului mormântul lui Hristos.

Autorul pare că-şi doreşte încă de la început ca lucrarea să-şi păstreze aura de mister precum cea a unui roman de succes. Imparţialitatea lui îmi pare a fi dată mai degrabă de faptul că subiectele aşa cum le ia în discuţie, sunt în esenţa lor misterioase şi deci de cele mai multe ori fără răspuns. Pentru a părea deci deplasat, în lipsa dovezilor, preferă starea de „imparţialitate” a expozantului ce lasă cititorul să aleagă, cu toate că nu prea ai de ales atunci când vrei să abordezi misterul ca fapt; după cum ceea ce numeşti „fapte” (pe care se construieşte până la umră întreaga structură a lucrării) se întorc prin însăşi expunerea lor împotriva stării de imparţialitate. În acest caz, fără a avea ca autor o părere, personal nu înţeleg rostul unei astfel de lucrări. Să afirmi că întreg sistemul creştin s-a construit pe un mit, e deja susţinut şi pe alocuri dovedit de mulţi alţi cercetători.

Anne Brenon, Catharii

Traducere din limba franceză de Ion Doru Brana

Ed. Nemira, Bucureşti, 2008

235p., 27,90 lei, ISBN: 978-973-143-260-1

Catharii sunt dovada de netăgăduit a faptului că gnosticismul sub forma lui general dualistă nu va cunoaşte extinţia cu toate eforturile depuse de ereziologii Bisericii Apusului.

Lucrarea doamnei Brenon se dezvoltă în jurul dorinţei de informare reală, ducând cât mai aproape de adevărul istoric, printr-o lectură plăcută, uşor accesibilă marelui public.

Doctrina cathară are o natură profund apocaliptică, dualistă, suficient de plină de elemente (eretice) caracteristice pe de-o parte gnosticismului şi maniheismului, dar îmbrăcate pe de alta într-o blândeţe mistică, permanent prezentă în statutul nonviolent al mişcării, până la urmă violent condamnate de către Biserică. Pentru că bunătatea, dragostea şi mila nu pot fi propovăduite de două biserici, una trebuia să dispară, cu atât mai mult cu cât non-violenţa nu era apanajul ereticilor cathari, „inspiraţi” de către Satan şi demonii săi.

Cruciada împotriva catharilor (albigenzilor) din sudul Franţei nu se lasă aşteptată. Armata în fruntea căreia stătea prelatul Arnaut Amaury este cea care produce carnagiul, căci ereticii se lasă pur  şi simplu măcelăriţi. Arnaut declara la final, pe un ton triumfător, papei: „Răzbunarea divină a făcut minuni, i-am omorât pe toţi” (p.204-205). Aceasta este Biserica lui Hristos, iar aceia sunt sfinţii Lui.

Isaac de Beausobre, Maniheismul. Principii, dogmele şi morala

Traducere din limba franceză, cuvânt înainte

Şi anexe de Gelu Sabău

Ed. Herald, Bucureşti, 2010

236p., 27,20 lei, ISBN: 978-973-111-156-8

Cel mai probabil sub influenţa zoroastrismului, buddhismului dar şi a gnosticismului, maniheismul se dovedeşte a fi sinteza filosofico-religioasă perfectă a ideilor ce susţin o natură dualistă ce coboară din sfera divină, răsfrânfându-se treptat peste toate lumile spirituale, până la a se oglindi în chip evident în materialitatea acestei lumi.

Din lectura studiului, unul foarte bine închegat ştiinţific şi în acelaşi timp uşor de parcurs, mai ales pentru cineva interesat de „ereziile creştine”, rezultă cu claritate că maniheismul nu s-a vrut un răspuns la creştinism a credinţelor creştine de tip oriental. Mani nici măcar nu credea în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi deci nu-i păsa de existenţa şi activitatea Sa. Indiferenţa cu privire la religia creştină nu se manifestă imediat nici măcar după ce maniheismul şi creştinismul se întâlnesc.

Dualismul maniheic este evident incompatibil cu dogma Singurului Dumnezeu Bun şi a dracului răzvrătit şi rău. Dar cum sistemul creştin se vede afectat de intruziunea filosofiei zoroastriene, lupta dogmatică şi acuzaţia de erezie nu se lasă aşteptate.

Pentru Mani, nu doar Iisus şi Duhul Sfânt nu au o valoare doctrinară ci, mai mult decât atât, şi Vechiul Testament este absolut inutil pentru că este produsul lui Satan, principiul răului. Decurge de aici că şi revelaţiile, jertfele, cultul şi toate legile nu sunt altceva decât gluma proastă a îngerilor răi şi a demonilor. Dacă morala creştină are în centru credinţa şi faptele bune, cea maniheică se centrează în jurul ciclurilor reîncarnării, semn al evidentei influenţe buddhiste.

Marvin Meyer, Maria Magdalena în evanghelii şi texte apocrife. Tradiţia secretă a Mariei Magdalena, însoţitoarea lui Iisus

Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu

Ed. Nemira, Bucureşti, 2008

191 p., 15,90 lei, ISBN: 978-973-143-010-9

Personajul cel mai controversat al creştinismului după Iisus Hristos, Maria Magdalena rămâne subiectul multor studii ce pretind sau măcar încearcă explicaţii cu privire la o presupusă relaţie de natură intimă cu Fiul lui Dumnezeu. Din textele evangheliilor creştine canonice, a celor gnostice sau apocrife, autorul încearcă să demonstreze că însoţitoarea Domnului, la un moment dat prima dintre apostoli, ajunge să reprezinte un pericol pentru comunitatea masculină a celor doisprăzece pentru că pur şi simplu dovedea o mai profundă cunoaştere a adevărurilor divine.

Desigur, misoginismul iudaic, ce s-a transferat mai apoi în creştinism, nu accepta posibilitatea ca o femeie să devină aleasa şi implicit mai „mistică” decât un bărbat. Dată fiind relaţia sa de iubire nu doar „creştină” cu Mântuitorul, accesul la cunoaştere părea a fi unul absolut nelimitat.

Pentru creştinul actual este de neconceput o astfel de viziune, căci femeia lui Hristos nu este alta decât Biserica, uitându-se faptul că pe când se afla în trup, Biserica nu exista şi deci este plauzibil ca o altă femeie îmbrăcată în carne şi cu suflet raţional (mai raţional decât al apostolilor), să fi ţinut locul celei ce mai târziu va deveni o instituţie.

Motivul urei e sesizabil în evengheliile apocrife. Pe apostlii acestor scrieri nu pare să-i fi deranjat în mod deosebit dacă Învăţătorul lor avea grijă sau nu de propria-i castitate; era corect din punct de vedere al Legii că e bărbatul unei singure femei. Ce-i deranja cu adevărat rămâne întâietatea pe care Magdalena o avea în faţa lor. Dar dacă cei doi formau o „familie” este normal ca femeia Lui să aibă întâietate în faţa prietenilor (apostolilor).