Francis C. Burkitt, Biserica şi gnoza. Un studiu asupra gândirii şi speculaţiei creştine din secolul al II-lea

Traducere şi îngrijire a ediţiei de

Alexandru Anghel.

Ed. Herald, Bucureşti, 2008,

187 p., 20,00 lei

Nu poate fi decât salutară iniţiativa editurii Herald de a oferi spre lectură pasionaţilor de istoria gnosticismului cele cinici prelegeri ale lui Francis C. Burkitt, prinse în lucrarea cu titlul Biserica şi gnoza.

Gnosticismul, ca şi creştinismul de altfel parţial, reprezintă sistemul care prin termeni filozofici, teologici şi mitologici (aici e una din marile diferenţe dintre creştinism şi gnosticism) încearcă să traducă lumii misterele divine cuprinse în cărţile sacre ale mozaismului şi în evangheliile creştine.

Într-o perioadă în care terminologia creştină era în plină formare, sistemele gnostice vin cu variante proprii la rezolvarea chestiunilor dogmatice care ţin de existenţa din veci a Tatălui, de naşterea Fiului sau de purcederea ori prezenţa Duhului Sfânt. Gnosticismul nu acceptă treimea în jurul căreia se va coagula dogma creştină. Diferenţele de păreri devin diferenţe dogmatice şi de aici se trece direct la un conflict deschis, ideologiile construindu-se şi motivându-se, culmea, pe aceleaşi texte sacre.

Chestiunea ermeneuticii biblice sau a interpretării ori tâlcuirii, termen cu sens mult mai profund, e o chestiune care ţine în special de poziţionarea celui care se află într-un sistem pe care-l consideră propriu şi de neîmpărţit. Dacă te situezi în interiorul creştinismului, întreaga dogmă are logica ei, care te îndeamnă la apologie, până într-acolo încât condamni orice alt sistem „incompatibil”, pe care-l vei numi „eretic”. Pentru că religia creştină este „titulara” evangheliilor şi a epistolelor care împreună formează Noul Testament, gnosticismul e proprietarul acelor scrieri pe care astăzi le numim „gnostice”.

Primele secole de creştinism se dezvoltă alături de gnosticism ca sistem propriu-zis paralel şi nu aşa cum se crede că ultimul ar deriva din primul.

James L.Garlow & Peter Jones, Codul spart al lui Da Vinci

Traducere de Dumitru Dorian.

Ediţia a V-a revizuită.

Ed. Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2005.

197p. ISBN: 973-7758-11-0

După douăzeci de ani de la apariţia cărţii “Sângele sfânt şi Sfântul Graal”, romanul lui Dan Brown, “Codul lui Da Vinci”, bulversa lumea creştină, poate nu atât cea ortodoxă cât cea romano-catolică şi de ce nu, neoprotestantismul. Dovadă a faptului că lectura este greu digerabilă pentru feţele bisericilor creştiune este suita de articole şi studii în reviste mai mult sau mai puţin de specialitate, precum şi documentare prezentate cu mare pompă pe binecunoscutul canal de televiziune “Discovery”.

La noi, a ajuns la a cincea ediţie revizuită cartea lui James L. Garlow cunoscută personalitate în lumea teologiei, şi a domnului Peter Jones, profesor specialist în Noul Testament şi director a unei importante organizaţii creştine, se înscrie perfect pe linia apologiilor creştine. Cu alte cuvinte, aceşti doi domni s-au arătat deosebit de interesaţi în combaterea din punct de vedere teologic a unui roman. E adevărat, nu orice fel de roman, unul care nu face altceva decât să ofere o viziune inspirată din curentele gnostice asupra vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos.

Din perspectiva bisericilor creştine, reacţia împotriva cărţii lui Brown este naturală dacă luăm în considerare faptul că autorul demontează pur şi simplu întreaga personalitate divino-umană a lui Iisus Hristos, rescriind practic istoria creştinismului. Pentru că se are în vedere istoria ascunsă a apriţiei, formării şi dezvoltării religiei creştine, dominaţiunile existente, fundamentaliste sau nu, se văd puse în faţa unor fapte pe care trebuie să le dovedească ca mincinoase pentru a nu-şi nărui întreaga dogmă.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Simboluri şi semne

Traducere din limba sârbă de Gheorghiţă Ciocoi

Ed. Sofia / Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009

125p., 9,00 lei, ISBN: 978-973-136-122-2;

ISBN: 978-606-529-055-6

Nu vreau să judec spiritualitatea cuiva, cu atât mai puţin calitatea de „sfânt”, dar am dreptul să-i judec lucrările, în cazul acesta o carte ce se vrea o trecere în revistă, sub o formă oarecum tematică, cu subiecte de dicţionar, a câtorva dintre cele mai importante simboluri şi semne creştine, ce ar trebui să facă diferenţa între adevărata credinţă şi eresurile propuse de filosofi. Cu alte cuvinte, e o lucrare apologetică – de apărare a dreptei credinţe plecând de la simbolurile sale, care mi se par nu doar insuficient ci şi sperficial explicate. Aşa se întţmplă când când scrii o carte într-o după-amiază ce poate fi citită într-o oră.

Nu poate fi decât un singur adevăr, cel al ortodoxiei (p.8), deci lucrarea („Doamne fereşte!” – p.6) nu e produsul vreunei filosofii proprii, cum e a unora care au crezut spre exemplu că planetele sunt îngeri (p.24). M-a distrat pur şi simplu faptul că majoritatea animalelor expuse sunt „demonice”, prin aceea că fie au conlucrat cu satan (ex.: şarpele – p.45-46), fie sunt expresii ale păcatelor (asipida – p46-47, porcii şi câinii – p.47, precum şi fiarele sălbatice – p.49-50).  Porcii şi câinii sunt simboluri ale ateilor şi răzvrătiţilor împotriva credinţei. Săracul porc şi bietul câine...

Lucrători răi ai viei e în sine un simbol mort, dacă ar fi să-i dăm crezare autorului care vede în el doar pe „arhiereii iudeilor care l-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu” (p.66). Dar ierarhii actuali ai Bisericii ce sunt? Pentru că nu i-a amintit alături de arhiereii Vechiului Testament, Nicolae poate fi numărat astfel printre sfinţii ortodoxiei.

Christina Lunden, Legătura cu îngerii. Divinitatea în Noua Energie

Traducere de Ana Ionesei

Livingstone, Bucureşti, 2011

110p., 16,00 lei, ISBN: 978-606-92548-7-5

Ce-i drept, trebuie să recunosc că cercetările de angheologie s-au înmulţit vertiginos în ultimii ani. Fie că este vorba de viziunea teologică, istorico-religioasă, ocultă sau parapsihologică, încercarea de a înţelege la modul profund implicarea fiinţelor angelice în cursul destinului uman, reprezintă cumva dorinţa unanimă a unora dintre reprezentanţii acestor ştiinţe de a „legaliza” în faţa  acelora dintre noi care nu au cunoştinţă de existenţa îngerilor, o relaţie ce faptic durează de milenii şi despre care nu ar mai trebui să vorbim ca despre un basm reuşit.

Autoarea face parte dintr-un curent spiritualist angelic, deci o „aleasă” a fiinţelor cu aripi, ce urmează să devină obiectul a numeroase revelaţii pe cele mai diverse teme (cum spre exemplu avem expunerea despre cele şapte dimensiuni, (p.26-27). Interesant este că de multe ori cei care caută dovezi concrete în acest domeniu, se lovesc inevitabil de dogmatismul religiilor şi dominaţiunilor creştine, ce pur şi simplu nu se ridică la nivelul aşteptărilor, aşa cum s-a întâmplat spre exemplu şi cu autoarea noastră ce nu a primit răspunsuri satisfăcătoare din partea creştinismului penticostal, dar şi cu Jovanovici care la rândul său s-a lovit de reticienţa sau chiar necredinţa în existenţa îngerilor a unor prelaţi romano catolici.

Ceea ce merită reţinut e că o cercetare sinceră a angeologiei pornită din lumea laică ar trebui să se bucure de tot interesul Bisericii şi nu să fie catalogată rapid şi evident comod ca o lucrare a diavolului, ispititorul ce apare sub forma „îngerului de lumină”.

Dr. Paul Ştefănescu, Spiritismul

Ed. Phobos, Bucureşti, 2005

459p., 30 lei

ISBN: 973-86638-6-5

Paul Ştefănescu, cunoscut ca una dintre cele mai renumite figuri ale ocultismului românesc, face ca, prin lumina tiparului, să apară cu o lucrare cât se poate de sinceră despre spiritism. Practicant al spiritismului şi a magiei deopotrivă, Paul Ştefănescu aduce pe piaţa românească de specialitate o carte incitantă care se apleacă asupra modului în care trebuie avut un contact cu cei de dincolo. E inutil să punem în discuţie poziţia Bisericii asupra tehnicilor şi doctrinei  spiritiste. Cu toate acestea mişcarea spiritistă din România a cunoscut cea mai mare dezvoltare între cele două războiaie mondiale. Regimul comunist a venit ca o persecuţie suplimentară, fără a reuşi însă să-l doboare. După răsturnarea comunismului, spiritismul se practică cu profesionalism doar în cercurile care au rezistat de-a lungul timpului, în rest, practicarea sa fiind apanajul dorinţelor noastre pur materiale, de a ne găsi obiectele de valoare pierdute sau de a cunoaşte cum vom termina un an şcolar sau ce note vom primi la examene.

Chiar dacă nu o spune, Ştefănescu scrie această carte pentru neprofesioniştii care, crezând că vorbirea cu morţii este un lucru simplu, la fel cum dai un telefon sau scrii un    e-mail, fac greşeli cu repercursiuni extrem de serioase. Aceasta pe lângă faptul că uneori cad pradă numeroşilor “mediumi”, excroci care pe lângă faptul că îi manipulează, le “dematerializează” cu uşurinţă banii din buzunarul sau pormoneul acestor neobosiţi  naivi.

Marc-Louis Questin, Magia ţiganilor. Tradiţii, practici, leacuri ancestrale

Traducere din limba franceză de

Doina Doru.

Ed. Paralela 45, 2009, 172 p.

Nu poate fi decât lăudabilă iniţiativa domnului Marc-Louis Questin de a aborda la modul cel mai serios cu putinţă, parte din tradiţia romă şi anume magia în Magia ţiganilor. Tradiţii, practici, leacuri ancestrale.

Recunosc că, mai înainte de a o citi, am manifestat o oarecare neîncredere în capacitatea unui ne-rom de a penetra un domeniu care deţine şi astăzi foarte multe necunoscute şi care riscă a fi confundat de cele mai multe ori  cu excrocheria. Mă bucur însă că m-am înşelat, mai mult decât atât, Questin chiar a reuşit să „tragă cu ochiul“, prinzând asfel nu doar crâmpie, ci expunând chiar secţiuni vaste din ceea ce numim astăzi la modul general „magia ţigănească“.

Dată fiind aplecarea noastră asupra lumii oculte, mai cu seamă pentru că revista „Gnosis“ a abordat problematica credinţelor religioase rome, am hotărât că studiul domnului Questin se încadrează perfect în această mişcare, motiv pentru care voi şi încerca a-l prezenta pe scurt în cele ce urmează.

Ceea ce m-a frapat încă de la început a fost asemănarea uimitoare între cosmogoniile romilor nomazi şi ale poporului român. Se pare că teoria bogumilă a Fârtatului şi Nefârtatului s-a mulat perfect pe sistemul sincretic al credinţelor rome, clasificându-le într-o formulă dualistă împărtăşită şi sedentarilor.

Acest aspect este foarte important pentru că formează, cred eu, coloana vertebrală a lucrării domnului Questin. O astfel de teorie, chiar dacă nouă, aşa cum am spus de origine bogumilă, deci gnostică, a avut un aport de ordonare a sistemului care forma credinţele rome, în sensul că teoriile, credinţele şi practice care ţin spiritualitatea acestor triburi nomade s-au ordonat „de-a dreapta şi de-a stânga“, devenind astfel clare, aşa cum autorul reuşeşte cu uşurinţă să le pună în evidenţă pe întreg parcursul studiului său.

Constantin Bălăceanu-Stolnici / Magdalena Berescu, Gândirea magică. Geneză şi evoluţie

Ed. Nemira, Bucureşti, 2009,

499p., 36,90 lei, ISBN: 978-606-92092-9-5

Un titlu de impact, Gândirea magică. Geneză şi evoluţie, lucrarea autorilor, unul deja consacrat, domnul academician Constantin Bălăceanu-Stolnici, şi a doamnei Magdalena Berescu, despre care recunosc că nu ştiu nimic, m-a atras ce-i drept, doar din prisma preocupărilor mele legate de ştiinţa demonologică. Dacă cuvântul înainte a fost semnat de domnul Stolnici, textul care alcătuieşte corpul lucrării mi-a făcut impresia că este mâna doamnei Berescu, domnul Stolnici având rolul de „consultant ştiinţific”. Chiar şi aşa, compilaţia o văd ca una reuşită, menită să ajute la înţelegerea multor aspecte legate de lumea magiei. Este o compilaţie pentru că note de subsol sau de final de capitol nu există şi, ca orice lucrare de gen, oferă la final o bibiliografie generoasă, care ar fi putut fi adusă la zi cu traducerile în limba românnă a unora din lucrările aflate într-una sau mai multe limbi de circulaţie internaţională (cum ar fi spre exemplu Le Mystere des Cathedrales, apărută şi în limba română, nu recent, ci în urmă cu ceva timp, culmea, la aceeaşi editură la care a văzut lumina tiparului chiar Gândirea magică), asta pentru a uşura orientarea concretă a cititorului spre piaţa românească de carte. Desigur apar multe lucrări în limba română, una din ele (Mesajul lui Nostradamus către români) având pentru mine o forţată tâlcuire a catrenelor cu privire la naţia noastră. Nu cred ca Nostradamus ne-a avut vreo clipă în vedere, rolul nostru în economia spirituală, culturală, politică sau economică a lumii neavând atunci şi în viitor vreun impact major cel puţin asupra Europei...

 Cantitatea informaţiei este enormă. În cele 499 de pagini se trec în revistă subiecte de zeci de volume, cum ar fi problema şamanismului, cea a simbolurilor, miturilor, spaţiului şi timpului. Se ia în discuţie lumea demonilor, trecând brusc la numerologie şi apoi, de la o ştiinţă atât de exactă la superstiţie, iar de acolo din nou la ştiinţa magiei, la sintagmele şi literele magice. Apropierea de final pune în discuţie alchimia şi astrologia, când normală ar fi exact abordarea inversă, alchimia precedând astrologia şi nu invers.

Hans-Werner Schroeder, Omul şi îngerii. Realitatea ierarhiilor

Traducere şi postfaţă de

Sorin R. Ţigăreanu

Ed. Univers Enciclopedic Gold Triade, Bucureşti, 2010

248p., 27,00 lei,

ISBN: 978-606-8162-64-5,

ISBN: 978-973-8313-45-3

Încă de la primele rânduri lucrarea teologului şi antroposofului Werner relevă o puternică cunoaştere de natură esoterică cu privire la lumea angelică. Desigur, formarea teologică îi trădează pe alocuri, dar într-un mod plăcut mai vechea preocupare ce aici primeşte noi valenţe ce pot uimi pe cititorul pasionat de existenţa îngerilor, precum şi de relaţiile acestora cu persoana umană încă de la începutul istoriei sale.

Cel puţin teoretic toţi suntem meniţi să devenim îngeri, şi mai apoi specii de îngeri, pe o scară de la unu la nouă, dacă ar fi să respectăm ierarhia lui Dionisie. Ba mai mult, autorul, parafrazându-l pe R. Steiner, relansează ideea celei de-a X-a ierarhii, a spiritelor creatoare, ierarhie ce se va înfiinţa odată după ce faptele prevăzute de Apocalipsă se vor fi întâmplat, stare de care se vor bucura măcar parte din sufletele umane.

Cercetarea angheologiei de către Werner, aduce la lumină de exemplu faptul că Arhangehlii sunt cei care „pun bazele” limbilor popoarelor, situaţie de care omenirea a luat cunoştinţă după „Turnul Babel”. Cititorul va constata că problema limbajului angelic sau uman apare de multe ori în această lucrare. Mai mult, decăderea şi dispariţia naţiunilor nu înseamnă altceva decât îndepărtarea îngerilor de la ele. Aflăm că astăzi arhanghelul Mihail nu mai este arhanghel, aceasta pentru că a fost avansat ierarhic ca „Spirit al Timpului”. Mi s-a părut la un moment dat că autorul are în vedere chiar şi o formă de „apocatastază antroposofică” (p.184), prinsă evident în contextul discuţiei mai largi despre Bine, Rău şi liberul arbitru.

Mireille Labonté, 72 de îngeri: călăuzele noastre de zi cu zi

 Traducere din limba franceză de

Diana Morăraşu.

Ed. Nemira, Bucureşti, 2012,

163p., 19,90 lei. ISBN: 978-606-579-322-4

Despre autoarea cărţii nu ştim nimic, cartea începând abrupt, chiar dacă este vorba pentru început de o introducere, cu modul în care trebuie invocat un înger. Mă aşteptam ca pentru început să prezinte detaliat originea acestor fiinţe, precum şi pretinsa lor relaţie cu lumea kabbalei (cu cele 72 de nume divine), precum şi a magiei (cei 72 de demoni ce în mod normal li se opun).

Mă aşteptam să văd modul în care calităţile acestor fiinţe se reflectă în energiile sefirotice, să văd semnătura ori sigiliul fiecărei fiinţe luate în discuţie aici. Mi-ar fi plăcut de asemenea să se exemplifice în mod practic modul de invocare a fiecăruia dintre ei, precum şi textul în limba latină cu o traducere evident pentru aceia dintre noi care nu o stăpânesc. Nu este suficientă periodizarea fiecăruia dintre ei, chiar dacă autoarea face aceasta şi este corect, dacă ea nu este imdeiat urmată de modalitatea practică (magică până la urmă), de a fi poziţionat şi invocat în cercul magic. Perioadele astrologice, din câte ştiu, sunt nişte coordonate fixe în care îngerii, respectiv demonii pot fi chemaţi. Expresii de genu, „Vehuiah îi călăuzeşte în sepcial pe cei născut între 21 şi 25 martie” (p.11), nu au din punctul meu de vedere nici o legătură cu realitatea magică. În general pot fi chemaţi oricând, dar dacă se doreşte un rezultat solid, atunci se respectă perioada, pe care ei o controlează (astrologic vorbind) şi care-i predispune la contactul cu cei iniţiaţi. 

Nu invoci un îngeri doar pentru că ai o migrenă sau pentru că încă eşti indecis să te muţi sau nu în casa soacrei. Astfel de probleme sunt hilare şi evident aparţin secolului XXI. Preferabil să nu invoci un înger pentru a-l întreba cu ce culoare norocoasă să îţi vopseşti maşina.

Éric Pier Sperandio, Magia albă

Traducere din limba franceză de

Diana Morăşanu. Ed. Nemira, Bucureşti, 2011,

151p., 19,90 lei, ISBN: 978-606-579-295-1

          Sperandio, jurnalist cu preocupări oculte, integral centrate în jurul spiritismului, vrăjitoriei în general, şi al wiccaîn particular, este mai cu seamă preocupat de magia caformă elevată de comunicare cu spiritele.

Pentru pasionaţii teoreticieni şi practicanţi ai acestor domenii este un lucru îmbucurător faptul că în limba română a apărut un - hai să-i spunem - manual de iniţiere practică, axat evident pe tradiţia magică vestică, de altfel cu mult diferită de cea a românilor.

Uşor de lecturat şi de înţeles prin exemplele practice, textul cărţii pune în evidenţă o gamă largă de probleme ce pot fi în principiu rezolvate cu ajutorul magiei. În prima parte a lucrării, autorul pleacă de la o perspectivă general teoretică asupra magiei, evident lăsând cititorului posibilitatea de a se documenta mai mult din alte surse, îndreptându-se treptat spre una practică, pregătitoare, ce constă în făurirea altarului şi procurarea obiectelor ritualice.

În a doua secţiune şi cea mai cuprinzătoare a cărţii, Sperandio se ocupă de reţete şi ritualuri, toate executate în funcţie de fazele Lunii. Înfluenţa wicca[1] (p.15-17) este de netăgăduit, rolul Lunii şi al Zeităţii Mame, Pământ, trădând „slăbiciunea” cercetătorului pentru acest tip de practică. Aici, ritualurile şi reţetele de dragoste cuprind secţiunea cea mai importantă, dovadă a faptului că oamenii încă mai suferă, dar nu „din dragoste”, ci fie din lipsa ei, fie din cauza incapacităţii de a recunoaşte că până la urmă totul se sfărşeşte în această lume, chiar şi dragostea. Sigur, imediat după dragoste urmează prosperitatea cu toate cele ale ei, simpatii, certuri, prietenii, noroc, daruri, spirite rău voitoare şi multe altele. Pentru toate aceste probleme, dileme sau dorinţe, autorul propune desigur o vrajă. Rolul magic al somnului nu este nici el lăsat deoparte, căci spre finalul celei de-a doua părţi, Sperandio tratează tot la modul practic, confecţionarea pernelor pentru vise, dar şi a cutiilor şi a sticluţelor magice ce pot reţine spirite malefice sau vrăji de apărare. În fine, ultima parte acestei secţiuni ia în discuţie şi pune în practică sfaturile cu privire la invocările şi incantaţiile din cercul magic.