Traducere de Diana
Sălăjanu
Ed. Univers Enciclopedic
Gold, Bucureşti /
Ed. Triade, Cluj-Napoca, 2011
157 p., 21,00 lei, ISBN:
978-606-8358-08-6,
ISBN: 978-973-633-038-4
De
la început autorul ne atrage atenţia că lucrarea de faţă este un cumul de refarete
la conferinţele susţinute în Rusia dar şi în alte state europene în anul 1998.
Toate aceste materiale au centrală cea de a treia apariţie a numărului
apocaliptic în ceea ce perspectiva antoposofică numeşte „devenirea istorică a
omenirii” (p.7). Obiectivul întregului material este trezirea spirituală, în
urma căreia alegerea Binelui şi cunoaşterea Răului sunt singurele opţiuni,
pentru ca în mod conştient omul să poată face faţă singur dar şi cu ajutorul şi
concursul lumii spirituale, provocările malefice ale noului secol, descris ca o
reântoarcere înţeptită a răului (cf. Lc. XI, 24-26).
Cunoaşterea
Răului nu are importanţă doar pentru oameni, aşa cum natural suntem tentaţi să
credem, „ci şi pentru entităţile lumii spirituale (pentru ierarhii), deoarece
ele nu pot să perceapă în mod nemijlocit activitatea Răului în lumea materială
şi, de aceea, au nevoie de copia sa în conştiinţa spiritualizată a omului. Dacă
ierarhiile percep forţele Răului în felul acesta, ele îl vor putea ajuta pe om
în lupta sa” (p.9). Este aceasta o teorie foarte interesantă ce explică cumva
manifestările virulente ale răului (despre care se va tot discuta) în lumea
materială fără ca Binele să intervină. Este posibilă o astfel de ruptură, mai
cu seamă pentru că întreg acest conflict se dezvoltă în atmosfera materială a
acestei lumi, fapt care diminuează percepţia ierahiilor sacre.
Prokofieff
îşi împarte lucrarea în două mari secţiuni, prima ocupându-se doar de modurile
de manifestare şi cunoaşterea Răului, pe când a doua ia în discuţie „izvoarele
magiei albe a Binelui” conţinute în ceea ce antroposofia numeşte „Piatra
Fundamentală a Binelui”, fiindcă fără unirea dintre sufletul uman şi Hristos,
biruirea Răului nu este posibilă. Pentru a se întâmpla aceasta, este nevoie de
cercetarea Răului, motiv pentru care se ia în discuţie prima parte.
Două
forţe conlucrează sau se manifestă separat, cea a morţii şi a Răului. Prima
cunoaşte o „globalizare” ce nu exista până la începutul de secol XX, prin
apariţia ameninţării atomice, a poluării fără precedent şi nu în ultimul timp a
manipulării genetice: clonarea. Aceasta pentru a nu mai aminti de proporţiile
epidemice ale practicării avortului sau a dorinţei unor state de a legifera
eutanasia, ce aruncă viaţa direct în abis.
Un
altul se deschide şi în interiorul omului, creat de a doua categorie, care de
la începutul secolului trecut se manifestă cu o vehemenţă nemaîntâlnită. Ele
sunt numite generic: forţele Răului.
Toate vizează sufletul uman, din care nu au erupt niciodată până acum cu o aşa
de mare forţă. Cu alte cuvinte, activitatea forţelor animate de rău, cunosc în
secolul XX (a cincea epocă postatlantiană) o nouă etapă evolutivă (în sensul că
acţionează mai mult în adâncul sufletului, erupând în afară ma momentul
potrivit) despre care vorbeşte studiul de faţă, evident din perspectiva
creştinismului esoteric. Interesant că atunci când răul din interior se revarsă
în afară, reprezintă momentul în care va începe lupta cu „acest Rău „obiectiv”
pe un tărâm magic, unde forţei sale de magie neagră i se va opune puterea
magiei albe, al cărei izvor va fi, în acea vreme, legătura clarvăzătoare a
omului cu Christosul eteric” (p.16). O perioadă de „basm” am spune noi astăzi,
o profeţie ar afirma alţii. Cert pentru antroposofi este că „ceea ce se va
arăta complet în viitor, se pregăteşte deja de azi şi aceasta înseamnă că el
trebuie, în primul rând, să fie just înţeles de către oamenii prezentului” (ibidem). Evident, Rudolf Steiner s-a
exprimat în legătură cu cele două aspecte ale maleficului, moartea şi forţele
Răului, ce-şi fac simţită împreună prezenta în lumea materială începând cu
secolul XX, afirmând că „prin vieţuirea Răului se crează posibilitatea ca şi
Christos să poată apărea din nou, aşa cum el a apărut prin moarte, în epoca a
patra postatlantiană” (p.17). Cu alte cuvinte, „tot răul spre un Bine”. Totuşi,
continuă autorul nostru, dincolo de optimismul sugerat de Steiner, „specificul
epocii noastre constă tocmai în faptul că acum cele două curente de forţe –
forţele morţii şi forţele Răului – se intersectează pentru prima dată şi că ele
au început să acţioneze simultan, pe când în epoca precedentă, a patra, au
predominat cele dintâi, iar în epoca următoare, a şasea, vor predomina cele
de-al doilea” (ibidem). Este aceasta
una din multele descoperir ale creştinismului esoteric, prin intermediul căruia
se pătrund tainele morţii şi ale Răului. Prin ele se poate înţelege natrua
legilor reîncarnării şi ale karmei. Oarecum paradoxal, prin această cunoaştere
devine capabil să-şi poarte sufletul conştiinţă spre o nouă spiritualitate,
deci să îndeplinească actul karmic, doar cunoscând Rău, şi prin aceasta,
opunându-se lui, să evolueze. Cu alte cuvinte ne „folosim” de Rău pentru a ne
fi mai bine.
Pentru
a înţelege originea Răului, precum şi modul ciclic de manifestare, trebuie mai
întâi să privim asupra Pământului care se află în al patrulea Eon din evoluţia
lumii. În timp ce omul se afla în primul sau al doilea Eon de evoluţie (de la
mineral la plantă şi animal), alte entităţi, înaintea lui, au devenit îngeri,
adică fiinţe pur spirituale. Apoi, „pe vechiul Soare au trecut prin stadiul de
om nişte entităţi care atinseră pe vechea Lună starea de înger şi în Eonul
pământesc s-au ridicat pe treapta cea mai înaltă, de arhangheli” (p.20). Aceste
fiinţe sunt actualmente cu două trepte mai sus decât noi. Mai mult decât atât,
pe vechiul Saturn au atins treapta de om, care în timpul Eonului pământesc se
siturază mai sus de noi cu trei trepte ierarhice. Acestea se numesc Arhai. Ideea este că totul în univers,
dacă vrea, evoluează. Evident, cum era de aşteptat, în sensul că libertatea se
poate opune evoluţiei, nu toate fiinţele ce trec prin aceste etape evolutive
şi-au atins ţelul. Şi acum ajungem la originea răului, pentru că acelea dintre
ele care nu au putut sau vrut să evolueze „au devenit în mod inevitabil nişte
puteri adverse, care depăşesc mereu limitele activităţii pe care au dreptul să
o desfăşoare şi le ispitesc la Rău pe fiinţele care, în diverşi Eoni, îşi
parcurg evoluţia logică” (ibidem).
Pentru că nu-şi pot depăşi condiţia, fie că nu vor aceasta, aş adăuga eu, caută
să-şi atingă scopul (nu neaparat unul evolutiv) pe socoteala altor fiinţe, în
mod parazitar. Sunt demonii larvari (incubi, sucubi etc.) cunoscuţi de ştiinţa
demonologică.
Aşa
se face că, ştiinţa spirituală vorbeşte de trei categorii de puteri adverse, care au rămas în urmă, fiecare pe altă
treaptă în Eonii trecuţi ai vechului Saturn, Soare şi Lună. Steiner le numeşte
pe aceste entităţi spirite căzute sau
după numele conducătorilor lor, adică luciferice,
arhimanice sau asurice. În prima
categorie se găsesc îngerii (entităţile luciferice)
rămaşi pe vechea Lună, în a doua se află arhanghelii (arhimanice) „uitate” în urmă pe vechiul Saturn şi, în fine, cea
de-a treia îi cuprinde pe arhaii (asurice)
rămaşi pe vechiul Saturn.
În
primul Eon evolutiv omul şi-a primit corpul astral, în cel de-al doilea, pe cel
eteric, iar în al treilea, pe cel fizic, cel mai asaltat de entităţile
demonice, dar nu numai el. Aflăm că de pătrunderea în corpul astral sunt
responsabile forţele luciferice, corp care le-ar oferi mediul propice pentru
propia lor evoluţie, aceasta pentru că el i-a fost oferit omului în perioada
vechii Luni, entităţile maleefice fiind legate de aceasta. Pentru că nu au un
corp astral şi-l imporopiază pe al omului pentru a fura mişcarea evolutivă de
altfel naturală, dar nu şi pentru ele. La rândul lor, fiinţele arhimanice caută
să pună stăpânire asupra corpului eteric, pentru „a recupera cu ajutorul lor
ceea ce au omis să facă înainte, iar fiinţele asurice, începând cu epoca
noastră, se vor apropia tot mai des de corpul fizic (de părţile sale
suprasensibile) ale omului” (p.21). Cele trei manifestări demonice asupra celor
trei elemente ale corpului spiritual şi fizic al omului, reverberează în suflet
acţionând asupra părţilor sale: sufletul senzaţiei – corp astral sau Eu-l
astral – entităţi luciferice (îngeri răi), Lucifer coordonează activitatea de
ispitire; sufletul raţiunii – corp eteric sau Eu-l eteric – entităţi arhimanice
(arhangheli răi), Activitate coordonată de Ahriman; sufletul conştienţei – corp
fizic sau Eu-l corpului fizic – entităţi asurice (arhai răi), atac coordonat de
către demonii asuraşi. Pentru că totul se întâmplă în om este normal să
înţelegem emulaţia acestora. Foarte important de menţionat aici mai e şi faptul
că în cea din urmă activitate a Eu-lui individual (fizic) demonii asuraşi se
arată pentru prima oară, de unde se deduce de către autor că „spiritele asurice
sunt deosebit de primejdioase tocmai pentru evoluţia lui” (p.21), împiedicând
cu alte cuvinte, această etapă evolutivă a omului. Steiner le caracterizează ca
distrugătoare ale Eu-lui. Evident, cele trei categorii de spirite nu pătrund în
acelaşi timp în evoluţia umană, ci în măsura gradului de evoluţie a acesteia.
„Primul
care pătrunde în evoluţia de pe pământ este Lucifer. El se apropie de om, ca
spirit ispititor, în era lemuriană, eveniment descris de Biblie drept „căderea
în păcat”. Ahriman cu cetele sale încep să acţioneze mai târziu în evoluţia
omenirii – în era vechii Atlantide –, iar spiritele asurice încep să pătrundă
în această evoluţie în epoca noastră” (p.22), fapt întărit de numeroase
mărturii.
Într-un
fel care mi separe cam forţat autorul face „legătura” între cele trei categori,
şi numărul şase, ca jumătate a acestuia, ce trimite la semnul „fiarei”, „număr
de om” (cf. p.22; Apoc. XIII, 18). Ideea este că în spatele acestui număr (666)
se ascunde misterul unei entităţi demonice care se foloseşte decele trei
entităţi amintite şi care le întrece în răutate de trei ori. Aceste fiinţe
subordonate sunt „victimele” evoluţiei pe care au refuzat sau nu au putut (din
motive necunoscute) să o urmeze, pe când fiara
din abis este o fiinţă demonică foarte puternică care, în mod curios, nu se
subordonează ciclulilor evoluţiei şi care, conform părerii autorului, „a ieşit
din cursul evoluţiei juste în epocile cosmice anterioare vechiului Saturn”
(p.23). Este vorba de Sorat, Demonul solar, principalul adversar al lui
Hristos, al Eu-lui ca principiu de existenţă şi evoluţie. Momentan nu poate
interveni direct în evoluţia omului pământesc, dar va ajunge să facă aceasta în
viitorul apocaliptic. Deocamdată se rezumă a se sluji de cele trei puteri
adverse care i se subordonează necondiţionat şi care, pentru că ţin de tot ce
semnifică evoluţie, se pot deci implica în ea în mod activ. Evident că puterea
lui Sorat creşte direct proporţional cu reuşita acestor forţe ce-i slujesc. S-a
plecat de la o etapă incipientă, luciferică şi se va ajunge la un maxim ce este
definit ca apocaliptic. Evident că atunci când pe vechea Atlantidă au pătruns
spiritele arhimanice, oamenii au început a se îndeletnici cu magia neagră,
practică ce a dus la amplificarea puterii lui Sorat (în sensul înrobirii
spiritului uman, prin subordonarea Eu-lui entităţii demonice). Dar cu epoca
noastră, prin intermediul fiinţelor asurice, puterea lui Sorat va atinge
punctul culminant.
Numărul
666 apare în istorie ca an, semnalând prezenţa lui Sorat, care în sec. VII d.
Hr. A reuşit să reunească mai mulţi maeştrii ai şcolii filosofice păgâne, care
din cauza persecuţiei împăratului Justinian (sec. VI) au fost obligaţi să se
retragă în Asia Mică, într-o aşa-numită Academie de la Gondhisapur. Autorul
arată că în acea perioadă, „entităţile luciferice şi cele ahrimanice... au
reuşit să ia în stăpânire înţelepciunea antică... şi, drept urmare, această
entitate (Sorat –n.n.) a putut încerca să introducă în evoluţia de pe Pământ un
impuls puternic în direcţia sufletului conştiinţei, a cărui epocă ar fi trebuit
să înceapă, de drept, de-abia în secolul al XV-lea” (p.24). Pentru ca cititorul
să înţeleagă, trebuie să spun că Sorat a grăbit evoluţia Eu-lui, încerând să
facă să „sară” o etapă, deregând astfel dezvoltarea normală a Eu-lui,
„deraindu-l” practic de la bunul său mers şi astfel devenind uşor de manipulat.
Oprirea evoluţiei Eu-lui uman semnifica demonizarea, ce impunea de la sine o
stare identică de subordonare lui Soarat, la fel ca celelalte trei categorii de
fiinţe de care am tot vorbit mai sus. Încercarea nu a reuşit mulţumită
intervenţiei lui Hristos eteric, care prin apariţia islamului a „placat”
iniţiativa soratică. Totuşi lumea arabă
nu a putut salva întru totul Europa, fapt care s-a putut observa din
dezvoltarea unilaterar-materialistă a ştiinţelor naturii, otravă prin care
Sorat a găsit de cuviinţă să-şi continue acţiunea asupra lumii de data aceasta
occidentale, mai ales după extinţia ordinului Templierilor, care pare-se, îi
stătea în cale. Pentru aceasta s-a folosit de Inchiziţie pentru a distruge
ordinul.
În
anul 1998 s-a produs a treia apariţie a numărului apocalipric (666 + 666 + 666 = 1998) ce se opune clar, prin noua
pătrunderea a forţelor asurice subordonate lui Sorat, devenirii istorice şi
implicit spirituale a omenirii. Cu aceasta, acţiunea Răului primeşte noi
valenţe ce au totuşi ca bază cele trei formule de „iniţiere demonică”,
propagate de societăţile oculte ale occidentului (probabil francmasonerie),
bolşevism sau comunism şi iezuiţi, aripa „religioasă” a Bisericii. La aceste
curente s-a adăugat şi al patrulea, naţionalismul extremist ce devine treptat
„unul dintre cele mai puternice impulsuri anticreştine ale lumii civilizate”
(p.27), la fel cum naţionalismul şi naţionalism-socialismul sunt alte două
elemente importante ale mişcării iniţierii creştine. Cele două îşi au originea
în curentele naţionalste (leninism şi troţkism) ale secolelor XIX-XX,
reprezentând la acea dată formula ahimanică îndreptată împotriva
creştinismului. Toate aceste mişcări au în comun „ura faţă de spirit”, aşa cum
afirmă Rudolf Steiner (p.28), motiv pentru care nu trebuie judecate separat
doar ca sisteme şi nu sub aspectul acţiunii lor distructive, ele conlucrând
adesea pentru a realiza scopul lui Sorat.
În
sine, ele sunt nişte societăţi oculte, care, aşa cum afirmă Rudolf Steiner,
insuflă neofiţilor prin ritualuri şi practici de magie neagră „adevărul” că
Iisus Hristos nu reprezintă nici pe departe entitatea centrală a lumii
spirituale, motiv pentru care, pentru a
stăpâni cu adevărat lumea ei trebuie să ceară ajutor unei alte fiinţe ce se
pretindea a fi mult mai puternică. Prokofieff afirmă că „drept răsplată pentru
faptul că-l neagă pe Christos, această fiinţă arhimanică, inspiratoare a lojei
(acum e clar că este vorba de masoni sau francmasoni – n.n.) respective, le dă
iluzia aşa-numitei „nemuriri ahimanice”, care este exact contrariul nemuririi
despre care vorbeşte Christos” (p.30). Sergej nu oferă din păcate mai multe
detalii cu privire la „nemurirea ahrimanică”. Pentru că Sorat nu se poate
încarna (cel puţin nu încă), Ahriman va lua sau primi însă trup, în lumea
occidentală unde aceste loji şi-au făcut suficienţi aderenţi, mai precis în cea
anglo-saxonă, care se vede expusă celor mai puternice ispitiri. Interesant că
Răul îşi profeţeşre şi construieşte propriul viitor, aceasta pentru că „în
cazul societăţilor oculte e vorba de nişte „experimente”, la care viitorul e
anticipat în mod ahrimanic” (ibidem).
Directiva
iezuită pare a acţiona în sens invers „progresismului” lojelor, cu toate că, în
spatele acţiunii sale se ascunde acelaşi scop, anularea Eu-lui. Ei vor căuta
„să întoarcă înapoi, cu ajutorul disciplinei lor oculte, evoluţia spirituală a
omenirii, supunându-l pe omul individual autorităţii exterioare a Bisericii, a
papei, a diferitelor enciclice şi decizii, lucru îndreptăţit numai în epoca a patra
de cultură” (p.31). Ambele mişcări, lojele oculte şi iezuţii se ridică
împotriva dezvoltării libere a
conştiinţei Eu-lui uman individual. Metode diferite, acelaşi scop, aceasta
deoarece prin „întoarcerea în timp” a sufletului (iezuiţii) ca de altfel prin
implementarea în suflet a materialităţii (lojele ordinelor oculte), se
paralizează toate forţele vitale ale Eu-lui individual, omul subordonându-se â,
fiind „legat”, fie unuia, fie celuilalt sistem ce-i devine un evident reper
„valoric”. Sorat şi fiinţele ce i se subordonează, dublează deci prin puterea
de acţiune efectul malefic asupra maselor umane.
Autorul
consideră mişcarea bolşevică ca mult mai virulentă decât iezuiţii şi lojele
oculte la un loc, pentru simplul fapt că ea impune o iniţiere în spatele căreia
stau ordinele ahrimanice ce ţin de o altă sferă cosmică, nu de a noastră căreia
îi stă în putere să distrugă tot ceea ce a realizat umanitatea.
Spiritele
ahrimanice care au posedat fondtorii bolşevismului (Lenin şi Trotsky) îşi
manifestă fără menajamente ura împotriva umanităţii, aşa cum de altfel s-a
putut dovedi şi istoric. Iniţiatorul aceste „deschideri” a fost evident Hitler,
care a al doilea canal de pătrundere a forţelor demonului solar. Stainer
surpinde un aspect deosebit de interesant şi anume că de fiecare dată când
evoluţia calcă pe o nouă treaptă, stadiul anterior se repetă dar sub o formă schimbată, atât pentru Bine cât şi pentru
Rău. Cel din urmă desigur nu are putere creatoare, însă aceasta nu-l împiedică
să se folosească de „cele deja existente pentru propriile sale scopuri,
denaturându-le şi demonizându-le” (p.35). Spre exemplu, pentru a înţelege acest
efect, pe care din păcate scriitorul îl explică pe larg în altă carte, din
„oglindirea” Academiei din Gondhisapur, îşi „trage seva” bolşevismul. Mi clar,
această simpatie se bzează pe o similitudine, analfabetismul din secolul VII
este similar celui din Rusia secolului XX. Vorba regelui Solomon: „Nimic nu e
nou sub soare” (Prov. XXVII, 20). În ambele situaţii, un strat relativ mic de oameni
cultivaţi, deci insuficienţi, se aflau situaţi în marea lor majoritate pe
treapta sufletului raţiunie. Ei nu au putut opri introducerea impulsului
distrugător al sufletului conştienţei
demonizat, nici în secolul VII şi nici până în momentul declanşării
revoluţiei din 1917 (cf. p.35-36). Ambele evenimente nefaste au fost provocate
înainte de începerea epoca sufletului conştienţei, prin acţiunea spiritelor
asurice, mai violente decât spiritele luciferice şi ahrimanice, fapt ce a dus
la „intensificarea neobişnuit de mare a forţelor Răului, care s-a manifestat
sub forma bolşevismului şi a naţional-socialismului” (p.39-40). Prin faptul că
în forţele asurice converg toate acţiunile predecesorilor lor, putem vorbi că
abia acum numărul fiarei şi-a găsit împlinirea, Sorat ivindu-se în sfârşit
ocazia de a-şi arăta pentru prima dată întreaga-i putere infernală, ca primă
apariţie în istorie rezultat a unei activităţi demonice ample desfăşurate în
comun, împotriva Eu-lui uman.
Începând
cu anul 1988, impulsurile sau atacurile demonice se multiplică exponenţial şi
se concentrează asupra Eu-lui uman. Se începe sistematic prin distrugerea
consecventă a învelişurilor sale. Aşa
se face că trupul e „distrus prin droguri, corpul eteric prin libertatea
sexuală totală, ca şi prin faptul că perversiunile cele mai rele sunt
considerate normale, iar în corpul astral se implantează, mai ales prin
reclame, cinematograf şi televiziune, înclinaţia spre toate felurile de
agresivitate” (p.41). Internetul nu este amintit aici, dar cred că pe lângă
efectul său benefic îşi are locul de frunte devansându-le fără probleme pe
celelalte amintite aici.
Valoarea
numerică 666 a literelor ce formează numele Sorat este amintită în cele ce
urmează. Nu se va insista asupra ei, mult mai detaliat fiind luată în discuţie
în lucrarea recenzată de mine cu câteva zile în urmă a domnului Peter Tradowsky, Chirst şi
Antihrist, o abordare mult mai largă ce are în vedere acest aspect. Ce
aduce nou Prokofieff e că prezintă cifra 666 ca acţionând pe trei nivele asupra evoluţiei Pământului, după cum urmează:
-
„la nivelul cosmic, acest număr reprezintă cele trei categorii de spirite
rămase în urmă, prin care Sorat acţionează în cadrul evoluţiei de pe Pământ;
-
la nivelul omenirii, Sorat se amestecă
în mod nemijlocit în evoluţia istoriei în ritmul numărului 666, adică în
secolele VII, XIV şi de la sfârşitul secolului XX;
-
la nivelul individual, Sorat îşi exercită influenţa, în mod deschis, asupra
tuturor celor trei învelişuri ale omului, urmându-şi astfel scopul: distrugerea
Eului uman” (p.42).
Forşele
loiale lui Sorat trebuie văzute peste tot acolo unde civilizaţia actuală suferă
distrugeri în planul legăturii Eu-lui
cu lumea spirituală (eterică) ce se învecinează cu Pământul, pentru că numai prin această lume Hristos poate fi
accesat. Prin împrăştierea ideilor oculte atavice Eu-l uman este „presat”
în mod artificial în natura sa fizică (în corp), începând ca treptat să-şi
piardă identitatea şi să se identifice cu acesta, nu doar pe tărîmul
materialismului obişnuit ci şi pe cel al forţelor
de voinţă subconştiente. Ca un rezultat previzibil, el va fi copleşit de
forţele animalice, subumane, ce nu au noţiunea de morală, pentru a nu mai vorbi
de conştiinţă sau milă, făcându-l practic în stare de a înfăptui orice i se
cere. De această stare, evident, sunt responsabile în principal forţele
asurice. Ele smulg senzorialitatea din
Eu, bucată cu bucată, cuibărindu-se în acelaşi timp în sufletul conştienţei, omul ajungând să-şi ducă existenţa exclusiv
în senzorialitate, uitând de toate lumile şi entităţile spirituale adevărate.
„Spălarea Eu-lui” devine echivalentul „spălării creierului”. Identificându-se
cu animalitatea omul e convins acum de originea sa animală, aşa cum i s-a mai
întâmplat sub influenţa spiritelor arhimanice, aportul ideologiei asurice fiind
acela că omul va considera aceasta o învăţătură, a cărei norme valorice la va
urma întocmai. Practic oamenii „vor trăi ca animalele,... ei se vor afunda în
instincte şi pasiuni pur animalice” (p.43), afirmă Rudolf Steiner. Ideologia
asurică şi instinctul animalic, sunt cele două forţe care aduc presiune asupra
Eu-lui. Aproape metaforic, Sorat caută „să înlocuiască Eul uman printr-o fiinţă
demonică supusă lui (adică „ideologia”, practic demonul să gândească în locul
tău, părând că ţi se supune făcându-ţi toate voile, când de fapt acţionezi
liber, nefiind necesar să ceri aprobarea cuiva – n.n.), pe de altă parte,
încearcă să-l facă accesibil influenţei sale prin forţele instinctuale puse în
mişcare numai de o voinţă animalică, spre a smulge apoi din el bucată cu bucată
şi a-şi fortifica astfel, prin substanţa furată Eului, propriul său imperiu
demonic” (ibidem). Răpeşe Eu-lui
capacitatea de a se apropia de lumile spirituale. Îl obligă să privească veşnic
în jos, singura direcţie pe care o va înţelege şi implicit o va accepta.
„Instinctual”, Eu-l astfel viciat va naşte ura
împotriva atât a noţiunii de spiritualitate, cât şi împotriva spiritualităţii
însăşi, chiar şi împotriva lui. Este acesta echivalentul „morţii celei de-a
doua” din cartea Apocalipsei (XX, 6), e ura ce neantizează nu materialul, care
oricum nu contează, ci întreaga natură spirituală împreună cu tot ceea ce
implică ea. Pe drept cuvânt se poate afirma că aceşti oameni sunt posedaţi de
spiritele lui Sorat, aceasta cu suficient timp înainte de încheierea secolului
XX. Există deci un tipar al
persoanelor posedate de spiritele lui Sorat. Despre ei cu greu se va putea
spune că sunt oameni cu adevărat, poate doar din punct de vedere exterior, însă
în interior ei pot fi descrişi ca nişte „naturi ardente, puternice, cu accese
de furie, având în afectele lor furia distrugerii. Şi vor avea o faţă pe care
se va vedea şi în mod exterior că este una de fiară. Oamenii soratici vor putea
fi recunoscuţi şi în mod exterior, ei nu numai că vor batjocori totul în modul
cel mai îngrozitor, ci vor voi să combată şi să târască în noroi tot ceea ce
este spiritual” (p.44-45), încheie Rudolf Steiner. La fel de bine ne putem
întreba odată cu autorul, „în ce măsură sunt aceştia „oameni reali” şi nu
demoni încarnaţi sau animale sălbatice cu chip de om?” (p.45). Starea aceasta este rezultatul unui rău care
nu a avut nevoie de o ideologie şi propagandă elaborată, ci, din contră, a fost
pusă în practică o abordare directă, personală a demonilor asupra fiecărui Eu
în parte, ce a avut în prim plan menţinerea exacerbată a instinctelor
animalice. Din această cauză, acest rău nu poate fi învins prin nici unul dintre
mijloacele exterioare cunoscute, „ci numai prin mijloace spirituale, despre care vom vorbi mai târziu” (p.46).
Autorul nu manifestă optimism atunci când afirmă că „nu va exista nici o
posibilitate de a-i împiedica să facă rău pe oamenii care sunt posedaţi de
demonii lui Sorat şi care, de aceea, au pierdut singurul lucru care-l face pe
om să fie om” (p.47).
În
conferinţele sale despre Apocalipsă, Steiner aminteşte de versetul biblic în
care se vorbeşte despre o ceată de lăcuste cu feţe de oameni care se ridică din
aburii abisului. Aflaţi sub conducerea unei fiinţe demonice Abaddon
(„distrugătorul”), se vor năpusti asupra omenirii. Rudolf Steiner crede că
semnificaţia ocultă a acestei imaginative reprezentări este aceea care
reprezintă grupul de oameni cărora le-a fost răpit Eu-l uman, posedaţi
iremediabil de spiritele aservite lui Sorat. Aceştia formează armata lui
Antihrist. Acţiunea lor va provoca un sentiment de groază pe care lumea nu l-a
cunoscut de la apariţia ei: „În zilele acelea oamenii vor căuta moartea, dar nu
o vor afla. Ei vor dori să moară, însă moartea va fugi de ei” (Apoc. IX, 6).
Dar
uneori, acolo unde sporeşte răul, insesizabil dar progresiv, binele îşi face
simţită prezenţa: „...acolo unde forţele Răului speră să-şi poată arăta cu
deosebit succes puterea lor întunecată, ele se dovedesc a fi – în mod
neaşteptat pentru ele înseşi – cel mai vulnerabile” (p.49). Paradoxul constă în
aceea că întregul lor calcul stă în aceea că Răul se pune pe sine pe primul
plan, ignorând cu desăvârşire acţiunea Binelui, pe care oricum o consideră de
neînţeles. Practic, Răul e orb în faţa Binelui, după cum Binele are nevoie de
participarea omului pentru a înţelege acţiunile Răului. Mai pe româneşte, dacă
Răul e orb, Binele e miop.
Aparentul
paradox în opoziţia omului în faţa Răului constă în aceea că Eu-l e capabil cu
toată esenţa sa fină şi expusă, să învingă maleficitatea „tocmai acolo unde
acesta crede că aproape şi-a atins scopul – acela de a-l avea şi de a-l lua cu
totul în stăpânire” (p.50), aceasta pentru că „numai Eul poartă în el forţa cea
mai înaltă de învingere a Răului” (ibidem),
prin urmarea Binelui.
Astfel
se face că începând cu cea de-a treia apariţie istorică a numărului 666 în
istoria omenirii, acesteia i se acordă o şansă unică de a se ridica împotriva
Răului şi de a-l învinge. Ea rezidă din o adevărată cunoaştere a lui, creând în
suflet capacitatea de a i se împotrivi, iar din neurmarea acestuia, Eu-l îşi
păstrează libertatea şi implicit dreptul la evoluţie. Totul se dezvoltă pe trei
planuri:
„În
gândire – Cunoaşterea Răului.
În
simţire – A spune „Nu” Răului.
În
voinţă – Crearea Binelui” (ibidem).
Secolul
XXI e reprezentativ pentru cunoaşterea demonolgiei antroposofice prin aceea că
acum se va produce încarnarea lui Ahriman pe pământ, stare ce se află în
legătură directă cu cea de-a treia repetare a numărului 666. Steiner afirma că
încarnarea demonului vine să verifice maturitatea spirituală a omenirii din
epoca sufletului conştienţei. Evident se va folosi de o serie întreagă de
tendinţe (spre rău) ale civilizaţiei actuale, spre a-şi produce cel mai
prielnic moment pentru întrupare. Tendinţele, sunt de fapt semne, patru la
număr pe care demonologia antroposofică le descrie destul de clar. Avem astfel:
„1.
Triumful ştiinţei materialiste aproape nelimitată exercitată... în viaţa
economică şi în domeniul capitalului.
2.
Preocuparea unilaterală de Evanghelii, care nu duce la vieţuirea lui Christos
celui adevărat, ci numai la o halucinaţie a Sa.
3.
Toate formele de naţionalism, precum şi supunerea la principiul „sânge şi
pământ”.
4.
Orice fel de programe politice şi de sloganuri ideologice” (p.51).
Este
clar că vorbim de un cumul de forţe demonice diferite ce acţionează concomitent
şi în colaborarea pentru a îndeplini obiectivul încarnării lui Ahriman. Din
acest motiv, „li se poate opune rezistenţă numai printr-o cunoaştere concretă a
naturii, originii şi scopurilor lor, adică printr-o înarmare cu o cunoaştere
ocultă concretă a lor, care poate fi dobândită doar prin ştiinţa spirituală”
(p.52). Asupra acestui aspect, autorul va insista pe larg în capitolele finale.
Se revine mai apoi, prin citarea lui Steiner, asupra faptului că oamenii, doar
ei, pot cunoaşte în mod real şi complet misterul răului: „Numai oamenii pot
avea o cunoaştere a tainelor demonilor. Zeii (puterile cereşti ca îngerii,
arhanghelii etc. – n.n.) aşteaptă aceste taine, pe care oamenii li le aduc...
Printr-o asemenea jertfă, adusă de oameni zeilor, a tainelor smulse de la
demoni, poate fi abătută o acţiune întunecată a acestor demoni în aşa fel încât
acolo unde a domnit întunericul să se poată aprinde iar lumina spirituală”
(p.52-53). Din păcate sunt prea puţin oameni spiritualizaţi care să transmită
„taina” demonică mai departe, fapt ce se constată din manifestarea virulentă a
Răului în lume. Până la urmă, inevitabila venire a lui Ahriman e o încercare
dură dar necesară pentru progresul spiritului uman. Mă întreb, evident inutil,
dacă nu putea fi pusă la punct o altă formă de progres mai puţin distructivă
sau chiar de loc. E greu de crezut că rostul unei acţiuni de asemenea amploare,
cum e încarnarea lui Antihrist e menită pentru cunoaşterea intenţiilor ascunse
ale demonilor, după cum susţine imediat mai jos autorul. Dacă Eu-l uman îl va
alege pe Hristos, va ieşi victorios din confruntarea cu Ahriman şi acoliţii
săi, fortificându-şi tot o dată forţele şi implicit evoluând pe scara ierarhiei
spirituale, aşa cum karmic îi este scris. Iniţierii demonice, de care au parte
cei care se închină lui Ahriman, i se poate opune cunoaşterea ocultă creştină
(rosicruciană) adevărată a cărei iniţiator este evident Rudolf Steiner (cf.
p.54-55).
Pentru
că arhanghelul Mihchael, ca trimis din partea luminii, e conducătorul spiritual
al acestei epoci, Procofieff purcede la a ne oferi câteva detalii pe care numai
ştiinţa spirituală ni le putea da. Michael, „după ce se ridică la rangul de
Spirit al Timpului, în cea de-a doua jumătate a secolului XIX,... a trebuit să
dea o luptă grea cu spiritele ahrimanice ale întunericului, cu spiritele pe
care în jurul anului 1879 le-a prăbuşit din sferele superioare în lumea
pământească. Aceste spirite ale întunericului au devenit apoi, în secolul XX,
după ce pătrunseră în omenire, ispititoarele diferitelor naţionalisme din
zilele noastre..., motiv pentru care formele de şovinism, naţionalism şi rasism
constituieo luptă împotriva Impulsului michaelic, care se adresează întotdeauna
numai Eului individual şi niciodată învelişurilor omului, care determină
apartenenţa lui la un grup sau altul (corp astral) sau la un anumit popor (corp
eteric)” (p.55-56).
Ca
o concluzie la finalul acestui capitol (Impulsul
Christic şi dubla înfăţişare a Răului. Marea decizie a omenirii), este
evident că pentru lupta cu succes împotriva Răului, „omul trebuie să se
confrunte cu fiinţele demonice în mod activ, în propriul său suflet”(p.57-58),
în sensul autocunoaşterii şi autodesăvârşirii, elemente spirituale ce
pot fi dezvoltate corect printr-o continuă autoeducaţie.
Prin toate acestea, se poate rezista ispitei lui Sorat, deoarece ele Îl implică
şi Hristos eteric, care se implică activ în salvarea Eu-lui uman.
În
cel de-al doilea capitol, autorul vrea să clarifice diferenţele statuare ale
îngerilor şi ierarhiilor, aceasta pentru că au apărut anumite neînţelegeri cu
privire la statutul ierarhiilor cereşti în momentul în care, din ele, unele
fiinţe au căzut. Toată această discuţie se axează pe ce-a de-a treiaierarhie
cerească, cea care se află în imediata apropiere a omului, formată din îngeri,
arhangheli şi arhai, unii care au acceptat evoluţia, iar alţii care au
refuzat-o,devenind demoni.
La
rândul ei, ierahia a treia e formată din trei tipuri de fiinţe, toate fiind
însă inter-conectate.
Ierarhia a III-a
Îngerii păzitori
reprezentaţi de: îngeri, arhangheli şi arhai;
Arhanghelii, spirite
ale popoarelor, conduc peste: spiritele formei, spiritele mişcării şi spiritele
înţelepciunii;
Arhai, spiritele
timpului, conduc peste: spirite ale voinţei, heruvimi şi serafimi.
În
conformitate cu această poziţionare, rezultă că „spiritele situate mai sus ale
ierarhiei a treia, arhanghelii şi arhai, se unesc, de regulă, prin îngerii
care-i slujesc, cu omul, sarcina lor fiind aceea de a pune în acrod karma
individuală a omului cu karma poporului său şi a epocii sale” (p.61). Mai mult,
uneori, arhanghelii şi arhai, pot în anumite condiţii să se adreseze direct
vieţii interioare a omului, acţionând direct asupra sufletului său. Acesta este
şi motivul pentru care Steiner le numeşte „spirite ale sufletului”. În schimb
spiritele peste care conduc arhanghelii, nu intră deloc în contact cu sufletul
omului, aceasta pentru că puterea lor e mult mai mare decât suportabilitatea
sufletului nostru, motiv pentru care aceşti îngeri acţionează „numai în
învelişurile corporale ale omului,
dar aici activitatea lor rămâne cu totul inconştientă pentru om” (ibidem). Situaţia se repetă şi la
spiritele subordonate ahai-lor. Pentru a intra în contact cu oamenii, ele se
folosesc de spiritele ierarhiilor inferioare.
Important
de asemenea de reţinut este că deosebirea „dintre spiritele celei de a treia şi
spiritele primelor două ierarhii constă în faptul că prima a atins treapta de
om în cadrul evoluţiei de care ţine
şi omul (îngerii şi-au primit Eul pe vechea Lună, arhanghelii pe vechiul Soare,
iar arhaii pe vechiul Saturn). Ierarhiile suprioare, însă, începând cu exusiai
şi până la serafimi, şi-au atins „treapta de om” a lor (aceea a Eului
individual) în lumile cosmice care au precedatepoca vechiului Saturn” (p.62).
Îngerii, arhangehilii şi arhaii intră deci direct în viaţa oamenilor, căci fără
acţiunea lor nu ar fi posibilă nici conducerea
individuală a oamenilor (prin îngeri) şi nici a popoarelor (prin
arhangheli), după cum nu ar exista nici un control asupra epocilor dacă nu ar
interveni arhaii.
Dincolo
de aceste fiinţe superioare, „în toate ierarhiile există entităţi rămase în
urmă, dar în fiinţa interioară a omului pot pătrunde direct numai entităţile
celei de a treia ierahii (doar
îngerii, arhanghelii şi arhaii decăzute ce primesc nume noi – n.n.), adică
spiritele luciferice, arhimanice şi asurice” (p.62-63). Ele îl duc pe om în
ispirtă, după cum urmează: Lucifer îl îndeamnă pe om la mândrie şi trufie,
Ahriman la minciună şi frică, după cum Asuras la cruzime oarbă. Spiritele
malefice ale „formei”, ale „mişcării” şi ale „înţelepciunii”, la fel ca cele bune,
nu se pot apropia de om direct, dar le vom regăsi în manifestările violente ale
materiei, mai precis în „fenomene cum sunt cutremurele, erupţiile vulcanice,
inundaţiile, incendiile de mari proporţii şi alte catastrofe naturale de acest
fel” (p.63). Scopul lor evident este acela de a aduce oamenilor suferinţă şi
moarte. Unele din acestea, ca o paranteză, au dărâmat în trecut casa peste
copii dreptului Iov, ucigându-i pe toţi. Activitatea lor este incomparabil mai
slabă decât ispitirile de natură morală
ce vin de la spiritele malefice ale „voinţei”, „heruvimilor” şi „serafimilor”,
subordonaţi lui Asuras (ce reprezintă un grup de demoni cu o personalitate
comună).
Foarte
interesant este că „singura fiinţă care ţine de o ierarhie mai înaltă decât cea
de a treia şi totuşi poate să exercite o influenţă distrugătoare asupra lumii
interioare (morale) a omului este Sorat sau demonul solar” (ibidem). Autorul recunoaşte că „fiinţa
şi originea sa cosmică rămân, totuşi, un mister, pe care nu-l dezvăluie nici
Apocalipsa, nici ştiinţa spirituală a lui Rudolf Steiner” (p.63-64). Se ştie,
aşa cum s-a mai amintit, că Sorat e adversarul Mielului, de unde rezultă în
chip logic că „în lumea spirituală Sorat nu acţionează în primul rând împotriva
omului, ci împotriva celui mai înalt spirit solar, Christos” (p.64). Practic, e
adversarul Soarelui şi implicit al Pământului protejatul său. La rândul său
Soarele este sediul Arhanghelilor şi a spiritelor subordonate lor, spirite care
în Meditaţia Pietrei Fundamentale, despre care se va vorbi la final, sunt
numite spirite ale luminii, cărora
Sorat, ironic, demon solar, li se opune în cosmos ca spirit al întunericului total. Dacă Hristos se afirmă pe Sine ca
„Eu sunt”, Sorat, ca oponent, Antihrist, se afirmă în sens esoteric ca „cel ce
neagă Eul” (cf. p.64). Din acest motiv, oamenilor Sorat le atacă Eu-l, dar
atacul său se îndreaptă şi „împotriva creatorilor săi, adică împotriva
spiritelor ierarhice care i-au dăruit omului Eul său individual” (ibidem), acesta constituind un element
de noutate. Cu alte cuvinte Sorat este de asemenea adversarul principal al
„elohimilor solari sau al spiritelor formei, care sunt „taţii” cereşti
adevăraţi ai omului, ca fiinţă înzestrată cu Eu” (ibidem). Pentru atcacul asupra omenirii, Sorat se va sluji de
duhurile rele subordonate lui, autorul relund din aspectele discutate mai sus,
motiv pentru care nu voi insista asupra lor, rolul important al magiei negre şi
albe fiind din nou evidenţiat (cf. p.65-66).
Conform
demonologiei şi hristologiei antroposofice, Hristos, ca reprezentant al
omenirii, ce se află în centrul ei, se prezintă în acelaşi timp şi ca „un
echilibru între Lucifer şi Ahriman” (p.67), de altfel forţe malefice. Tot în
acest echilibru intervine şi Michael, conducător al epocii noastre, aceasta
pentru a contrabalansa asaltul spiritelor lui Sorat asupra Eului uman.
Atacul
fiinţelor luciferice şi ahrimanice este unul „tridimensional” (stânga-dreapta,
sus-jos, înainte-înapoi), adică unul primit din toate părţile. Influenţa lor se
vrea a fi una generală, motiv pentru care adesea intră în conflict, cu toate că
fiecare are partea lui, Lucifer acţionând din stânga, faţă şi de sus în jos,
Ahriman din dreapta, spate şi de jos în sus, ajungând la un moment dat să se
ciocnească şi de aici conflictul, căci dorinţa evidentă e aceea ca unul singur
să posede tot. Aici apare intervenţia ierarhiilor divin-spirituale care conduc
evoluţia pământului şi care împiedică conflictul celor doi în corpul uman. Din
acest motiv s-au stabilit limite clare pentru Lucifer care nu poate înainta
decât până la cutia toracică şi până la vertebra cervicală, cea pe care e
aşezat creniul omului, după cum Ahriman, doar până la coloana vertebrală şi la
diafragmă. Deci, „în ambele cazuri Lucifer şi Ahriman nu se pot întâlni, ca să
zicem aşa, în mod direct, ci numai trimitându-şi impulsurile printr-un spaţiu
care nu le aparţine şi în care ei nu pot să pătrundă” (p.71), aceasta cu toate
că principala luptă „se dă în primul rând pentru inima omului, centrul fiinţei
sale, fiindcă acest spaţiu intermediar cuprinde tocmai regiunea de mijloc,
aceea a inimii” (ibidem).
Mai
există un motiv pentru care puterile spirituale nu permit acţiunile potrivnice
ale acestor fiinţe şi anume acela că „cele trei direcţii spaţiale din om
amintite sunt legate într-un mod deosebit de activitatea gândirii, simţirii şi
a voinţei, dintre care numai gândirea a fost pusă cu totul la discreţia omului
şi aceasta înseamnă şi că ea a devenit o gândire pe deplin omenească sau
pământească, pe când simţirea şi voinţa nu-i aparţin total, ci în parte se mai
află încă în puterea entităţilor din ierarhiile superioare” (p.71-72).
Inevitabil acest aspect îmi aminteşte de o credinţă angeo-demonologică creştină
din primele secole (împrumutată şi ea desigur) în care simţirea şi voinţa pot
fi posedate de îngeri şi de demoni, ele influenţînd puternic libertate de
gândire a omului. Teoria este expusă în lucrarea Păstorul lui Herma, apărută în aşa-numita perioada păriţilor apostolici, adică undeva în primul veac creştin.
Regiunea
inimii ca centru al fiinţei umane, pentru că se află în strânsă legătură cu
Eu-l superior, se mai numeşte şi spaţiul
sfânt. Din acest motiv, „pierderea acestui spaţiu, în urma cuceririi sale
de puterile adverse, lucru pe care caută să-l facă mai ales Sorat şi demonii
aserviţi lui, ar avea nişte urmări cu adevărat fatale pentru evoluţia omenirii”
(p.76), în sensul că, aşa cum s-a mai afirmat, omul riscă să-şi piardă Eul
individual, „care n-ar mai putea în învelişurile sale pământeşti, după care
acestea, părăsite de „Domnul” lor (Kyrios), ar cădea pradă spiritelor adverse”
(ibidem). Un astfel de Eu transformat
în rău îngroaşă rândul cetelor de lăcuste cu chip de om descrise în Apocalipsă
şi despre care s-a şi vorbit mai sus.
Evident atacul poate fi contrabalansat. Steiner „arată că omul poate să-şi
dezvolte mai departe şi să-şi spiritualizeze inteligenţa (inteligenţa cosmică a
lui Michael, care în om devine pământească) şi chiar să dobândească
posibilitatea – cu ajutorul exerciţiilor spirituale antroposofice –, de a o
duce în lumea astrală” (p.80), inima umană rămânând în continuare lăcaşul lui
Michael şi Hristos. În mod normal, dată fiind sorgintea divină, Michael ar
trebui să domine, fără să posede, inima omului, fiindcă numai aşa poate duce la îndeplinire misiunea pe pământ,
aspect evidenţiat şi de Rudolf Steiner: „Înainte, oamenii înrudiţi cu Michael
îl vedea... desfăşurându-şi activitatea în sfera spirituală; acum ei ştiu că
trebuie să-l lase... să locuiască în inimă; acum ei îi închină viaţa lor
spirituală întemeiată pe gânduri” (p.81). Gândurile înalte eliberează regiunea
capului, deschizând inima spre benefica influenţă a arhanghelului. Inima devine
gând şi astfel spiritualizată se
transformă în organul de percepere al „cuplului” Michael-Hristos. Spiritele
luciferice şi arhimanice dacă ar încerca să ia cu asalt o asemenea inimă, s-ar
mântui, pentru că prezenţa celor doi în om reprezintă copia microcosmică a
macrocosmosului spirituale, cu toate influenţele sale benefice, mântuitoare
(cf. p.82). Acest spaţiu „al inimii poate fi numit şi un spaţiu moral, fiindcă prin natura sa, el nu este accesibil forţelor
Răului” (p.83). Numai aici omul poate transforma în mod real Răul în Bine, „în
sensul principiului fundamental al misteriilor maniheene, care se exprimă în
cuvântul „Iubeşte Răul bine!” (ibidem).
Dacă
omul va alege să nu facă uz de
posibilitatea spiritualizării gândirii, „atunci puterile adverse vor depăşi,
mai devreme sau mai târziu, limitele care le sunt impuse şi vor pătrunde în
regiunea din mijloc, în „regiunea inimii”, şi îl vor lua cu totul în stăpânirea
lor” (p.84).
Importante
aici sunt următoarele precizări ce au în vedere luarea în comun, în posesie a
spaţiului inimii de căre Lucifer şi Ahriman, care, din acel moment, încep a
duce o acţiune comună, cu toate că, „din numeroasele comunicări ale ştiinţei
spirituale se ştie că, în general, Lucifer şi Ahriman luptă neîncetat unul
împotriva celuilalt” (p.85), însă „există, totuşi, un domeniu din cosmos în
care ei colaborează. Este aşa-numita „sferă a opta”sau sfera Răului cosmic” (ibidem), pe care o formează împreună. Ca
o paranteză, în numeroase basoreliefuri asiro-babiloniene întâlnim demoni ce
luptă unul împotriva celuilalt, dar nu pentru a înfaptui în vreun fel binele,
ci pentru a produce primul răul. Supremaţia constă în a fi întâiul în cel mai
profund rău. În sfera a opta a Răului
(autorul nu spune de unde această catalogare), „Lucifer introduce în mod
nelegitim în evoluţia de pe Pământ imaginaţiunile, păstrate de el, ale vechii
evoluţii lunare, iar Ahriman le umple cu substanţă pământească materială, care
ia astfel un caracter fantomatic” (ibidem).
Practic, întreaga sferă eproiecţia unei lumi fantomatice, echivalentrul
materialităţii în faţa spiritualităţii: imagini
umplute cu materie. Se crede că „unui om aflat sub influenţa sferei a opta
lumea spirituală îi apare ca un fel de dublu mai rarefiat al fizicului” (ibidem), după cum „oamenii care, în
epoca cea mai recentă, vorbesc de o materie spirituală, de atomi
suprasensibili, de electricitate spirituală etc., sunt sub influenţa ei” (ibidem). Ochiul sufletului, suferă de
miopie. Aici se produce şi iniţierea în materialismul
ocult, mult mai periculos decât materialismul obişnuit, căci aduce un
element nou „clarvederea vizionară”, un produs profetic luciferic de care lumea
de astăzi este plină. Un clarvăzător al sferei a opta nu mai deţine libertate,
pentru că elementul voinţei lui libere este ocupat de clarvederea vizionară.
Când este preluat de Ahriman, se produc acele stafii care populează întreaga sferă, un produs artificial al
minţii bolnave. În renaştere, mi-aş permite să adaug, Paracelsusl aminteşte de
o situaţie asemănătoare, el afirmând că mintea omului poate produce fantome.
Treptat, întreaga omenire poate fi înghiţită în această sferă, dacă spaţiul liber din torace unde se află inima,
ar fi cucerit de cei doi demoni, tăind astfel orice legătură între om şi Eul
său superior. Căderea liberă a omului ce nu-şi păzeşte inima este una liberă,
ea nesfârşind odată cu posesiunea lui Lucifer şi Ahriman, ci continuând spre o
formă mult mai agravată prin puterile asurice, spre finalul său, în abisul
deschis de demonul solar Sorat.
Atacurile
nu se desfăşoară fără ca omul să nu primească „semne” din partea lor, căci el
va simţi „mai întâi în propria sa fiinţă o activitate intensificată a puterilor
luciferice şi ahrimanice” (p.87), în sensul că mişcarea spiritelor luciferice
va fi simţită în corpul astral al omului, ca ispitiri mai ales în timpul
somnului şi uneori producând nişte stări vizionar-mediumice.
Interesant cât de mult se asemamănă acestea cu ispitirea isihaştilor, pentru că ele „vor căuta să-l determine pe
om, apărându-i sub tot felul de înfăţişări minunate... să de ascultare
intenţiilor şi scopului lor... vor merge înaintea lui, drept mari ispititori. În loc de Christosul eteric,
un asemenea om va vedea în lumea spirituală doar nişte îngeri luciferici,
care-i vor apărea, însă, drept nişte făpturi de o frumuseţe şi o măreţie
neobişnuite” (ibidem). Ei vor apărea în vise şi în stări clarvăzătoare, prezentându-se deci ca fiinşe indescriptibil
de frumoase, pe care omul le va identifica greşit cu trimişi ai cerului, cărora
le acordă o deplină admiraţie ce se transformă în fanatism şi de aici
dependenţa necondiţionată. Avem de-a face cu idolatria angelică atât de mult întâlnită în zilele noastre, mai
ales prin cărţile care ne îndeamnă cum să intrăm în legătură şi să ne facem
prieteni cu arhanghelii şi cu îngerii Cerului. Acestea sunt manifestările
spiritelor luciferice. Cele ahrimanice, dacă vor lua în stăpânire spaţiul
interior al omului îşi vor exercita influenţa asupra corpului său eteric, într-o manifestare ce rămâne insesizabilă
voinţei umane, ce ajunge să fie posedată pe nesimţite de ele. Treptat, un om
astfel infestat îşi va pierde pas cu pas libertatea individuală, transformându-se
într-un animal înzestrat cu gândire.
Avem
în final, două tipuri de oameni demonizaţi, pentru că „unii sunt induşi în
eroare de nişte fiinţe luciferice, despre care ei cred că sunt Christos, îngeri
şi alte fiinţe bune ale lumii spirituale, motiv pentru care le vor da ascultare
fără să opună nici o rezistenţă; ceilalţi sunt posedaţi de nişte spirite
ahrimanice care acţionează în voinţa lor şi, prin aceasta, le dirijează
faptele, fără ca ei să-şi poată da seama de adevăratele motive ale acestora”
(p.88). Rudolf Steiner merge chiar mai departe, arătând că aceste categorii
sunt specifice unor regiuni geografice ale Pământului. Prokofieff afirmă că
„asemena oameni, care sunt posedaţi
în subconştientul lor (în voinţă) de nişte demoni ahrimanici, fără a şti, însă,
nimic de acest lucru, urmează să apară în general, în Vest. Iar oamenii care
sunt induşi în eroare de nişte fiinţe
luciferice, care le apar, în viziunile lor, drept îngeri de o frumuseţe
indescriptibilă, pot fi întâlniţi mai ales în Estul Europeii şi înspre Asia” (ibidem). Dată fiind starea conflictuală
permanentă dintre cele două „curente”, nu se exclude ca din cauza lor să se
producă un al Treilea Război Mondial, pentru că cele din vest produc o sete
nemărginită de dominaţie mondială, ce intră în conflict cu „dogma” celor din
est, ce izvorăşte dintr-o „nevoie neţărmurită dea avea o misiune, de a-şi
răspândi concepţiile despre lume, religioase şi spirituale, rămase din
vremurile vechi, care de mult nu mai corespund nici ţelurilor, nici sarcinilor
epocilor actuale” (p.88-89). Lipsa spiritualităţii luciferice încearcă un
surogat spiritual ce merge pe linia actuală a „New Age”-ului, dar şi a
practicilor mediumnice extrem de răspândite astrăzi. Un spirit uman dezorientat
şi decimat de acţiunea demonică, e pregătit pentru posedare lui de către
spiritele asurice şi a lui Sorat, căci numai într-o astfel de stare decăzută li
se deschide acestora drumul de acces spre civilizaţia pământească. Pentru
aceasta este de o importanţă vitală misiunea arhanghelului Michael, din
evoluţia cosmică ce pregăteşte la rândul său apariţia lui Hristos în corpul
eteric, care nu va trece neobservată de către oameni şi care va deveni un bun
al întregii omeniri. Michael este acela care „duce în epoca noastră o luptă cu
demonii ahrimanici, spre a-i pregăti Christosului eteric calea spre omenire”
(p.90). Lupta dintre aceste forţe e proiectată asupra microcosmosului prin
toate catastrofele, războaiele şi crizele care au loc azi în lume, „o expresie
exterioară a luptelor interioare din om, iar câmpul de luptă este inima sa”
(p.91).
Pentru
secolul XX, bolşevismul poate fi considerat, alături de instaurarea nazismului
în Germania lui Hitler, cea mai de succes şi plină de dispreţ faţă a Răului
pornită împotriva omenirii. Ambele mişcări, nu doar bolşevismul, după cum
consideră autoru, cred eu că nu au dispărut până acum. Rezultă că, sub forma
unei definiţii foarte clare, Prokofieff are dreptate atunci când spune că „Răul
nu e un fenomen al naturii, nici al lumii sociale din jurul nostru, el e un fenomen
care apare în interiorul sufletului uman şi, de aici, acţionează în viaţa
socială” (p.93), motiv pentru care el merită studiat din perspectiva
antroposofiei. Mulţumită acestei ştiinţe, se pot distinge patru straturi sau forme ale
Răului privit deci ca fenomen.
Astfel avem:
1.
Răul istoric a cărui evoluţie istorică este dată de direcţia bolşevismului şi e
strând legată de tragedia Primului Război Mondial. Implicaţiile lui Rasputin în
limitarea Răului bolşevic e văzut ca o mişcare de bun augur de către autorul
nostru (cf. p.95-96).
2.
Răul lojelor şi societăţilor secrete din Occident, care au existat înainte de
primul Război Mondial, dar şi după cel de-al doilea, Rusia afându-se sub
oblăduirea lor. De aici şi destinul ei tragic: bolşevismul (cf. p.97-98).
3.
Răul metaistoric începe cu Academia de la Gondhisapur, despre care am discutat,
care dorea trezirea forţată, o „apariţie pretimpurie” a sufletelor conştiinţei, ce trebuiau să ajungă la apogeu, mult mai
târziu, abia la mijlocul mileniului trei, urmau ca ele să fie forţare la o
ivire pripită în lume (sec. VII); necoapte fiind, efectul unei astfel de
existenţe (avortate) ar fi fost fatale pentru ele. Se reiau în discuţie
apariţia islamului ce contrabalansează mişcarea academiei, precum şi impunerea
dihotonismului în locul trihotonismului, de cel de-al optulea Sinod Ecumenic de
la Constantinopol în anul 869, ce a reprezentat un rezultat al acţiunii lui
Sorat asupra Bisericii cu scopul de a duce spre materialism sufletele, prin
eliminarea elementelor spirituale ce înnobilează sufletul. Rezultatul a fost
uşoara ascensiune de mai târziu a bolşevismului, o expresie modernă a vechii
academii (cf. p.98-100).
4.
Răul pur spiritual, la originea căruia stă prăbuşirea
spiritelor întunericului, ce au refuzat evoluţia. Dintre cele care au
primit evoluţia, se aminteşte de arhanghelul Michael, „care s-a înălţat în
ultima treime a secolului XIX la rangul de Spirit al timpului, iar la rangul de
arhai şi de atunci este, pentru trei-patru secole, cel mai mare spirit al timpului,
care conduce omenirea” (p.100-101). Rudolf Steiner este şi mai precis cu
privire la acest din urmă eveniment, el afirmând că, „anul 1841 e momentul în
care Michael începe să se înalţe în ierarhia arhailor” (p.101). Este etapa care
marchează începutul luptei cu spiritele ahrimanice, „care îşi desfăşoară
activitatea în sfera spirituală învecinată cu Pământul, acolo unde Michael
trebuie să-şi ia în primire misiunea” (ibidem).
Lupta sa durează până în anul 1879, „când apar zorii epocii michaelice, el
voind să purifice această sferă spirituală de demonii ahrimanici” (ibidem), pe care i-a prăbuşit pe...
Pământ, adică în sufletele umane. O luptă ce îşi are structura sa temporală,
după cum crede pe bună dreptate Rufolf Steiner. Ea începe în anul 1841, anul
înălţării lui Michael la rang de arhai, an sau perioadă (1841-1917) în care a
luat pe Pământ naştere atât marxismul cât şi boşevismul. Începând cu anul 1879
se produce un moment de răscruce, iar după 1917 lupta lui Michael cu balaurul se întoarce de unde a plecat, adică se
reia, căci pe pământ (în Rusia), se instalase deja bolşevismul.
Conform
părerii autorului existenţa lui Lenin e strâns legată de căderea demonilor.
Iată cum motivează el aceasta: „El s-a născut în anul 1870 la Simbrisk, un oraş
situat pe cursul inferior al râului Volga, în regiunea unde se refugiaseră din
punct de vedere eteric acele entităţi demonice, pe care, în conferinţa sa
„Imaginaţiune despre Europa”, Rudolf Steiner le-a desemnat drept fauni şi
satyri degeneraţi ai Greciei antice. Ei au decăzut, în regiunea de la Est de
Urali şi de Volga, devenind nişte fiinţe pur ahrimanice, care apoi s-au unit,
printr-un fel de căsătorie cosmică, cu alte fiinţe astrale, purtătoare ale
intelectualităţii occidentale, care erau un amestec de intelect luciferic
strălucit şi de voinţă ahrimanică foarte puternică. De asemenea fiinţe au fost
posedaţi apoi în special nişte oameni cum a fost Lenin” (p.102). El a propus
pseudo-ştiinţa numită leninism, ce-l
avea să-l „nască” pe omul nou (lipsit
de Eu şi supus lui Sorat), printr-un fel de „iniţiere” materialistă, atee, care
se ridică din abisul fiarei apocaliptice spre lumea noastră. Prin „Partidul
Comunist al Uniunii Sovietice” se urmărea grăbirea înrobirii Eu-lui uman.
Membrii partidului „aveau sarcina de a găsi împreună modul în care sarcina
primită putea fi îndeplinită cel mai rapid şi mai eficient. Pentru aceasta, era
nesesar ca ei să-şi dezvolte două facultăţi sufleteşti. Una dintre ele poate fi
numită o inteligenţă eliberată de
orice sentiment... cu totul lipsită de conştiinţă... sezvoltată consecvent în
cadrul educaţiei marxiste... a doua facultate era voinţa criminală de a nu te da înapoi de la nimic, pentru a
îndeplini sarcinile primite” (p.103). Toate aceste aspecte sunt imaginile”pe
dos” ale unei adevărate iniţieri, după cum pentru liturghie există „liturghia
neagră”. Printr-o astfel de iniţiere demonică, sau calea iniţierii soratice cum o mai numeşte autorul, „partea din
mijloc a sufletului uman, simţirea şi conştiinţa umană, erau eradicate treptat”
(p.104). Prin teroarea executată de sus în jos asupra membrilor de partid,
„Răul ajunsese la limita puterilor sale de a primi inspiraţii ahrimanice, acela
care ajunsese la limita inumanului, acela devenea inutil, lucru care, în
majoritatea cazurilor, însemna eliminarea sa fizică” (ibidem) şi de aici valul de epurări violente ce străbătea partidul
comunist. Toate acestea datorită cuplării în acţiuni a unei fiinţe rafinate
(luciferice), cu una animalică (ahrimanică), ce duce, dacă nu sunt luate
măsuri, la distrugerea integrală a părţii
din mijloc a fiinţei umane.
Prin
comparaţie, dacă „Academia de la Gondhisapur a încercat să grăbească începutul
epocii sufletului conştiinţei în evoluţia omenirii, Iniţierea bolşevică a
arătat într-un mod îngrozitor cum poate să fie împiedicată dezvoltarea
sufletului conştienţei şi cum forţele sale pot fi aduse în stăpânirea Răului
apocaliptic” (p.105). Evident că într-un suflet ajuns la o asemenea stare de
demonizare, Eu-l nu îşi mai are sensul, omul pierzând odată cu el, totate calităţile
sale omeneşti, ofeirte prin evoluţie şi de aici toate faptele înfiorătoare
săvârşite în perioada bolşevică.
Pe
de altă parte, Conciliul de la Constantinopol, asupra căruia autorul cred că
revine a treia oară, semn că lucrurile sunt foarte grave, „a înceţoşat atât de
mult conştiinţa umană, încât de atunci înainte spiritul omului n-a mai fost
privit decât ca o funcţie a sufletului său” (ibidem). Răul a reuşit să transmită în anonimat existenţa Eu-lui
individual şi nemuritor al omului – ce „are o legătură fiinţială, originară cu
lumea spirituală” (p.106) – , acoperindu-i măreţia şi minimalizându-i până la
extinţie importanţa. Rolul acestei decizii a conciliului este foarte important
căci acceptat fiind integral de ortodoxie şi deci de populaţia Rusiei, a putut
oferi cale liberă atacului bolşevic şi implicit a forţelor demonice spirituale
din spatele lui.
Ştiinţa
spirituală (antroposofia creştină) areîn vedere apropiata încarnare a lui
Ahriman, ce va concentra într-un întreg focar, aici pe Pământ, toate acţiunile
Răului, omenirea fiind astfel expusă la o grea încercare, începând cu anul
1998. Dar dacă „nişte oameni se unesc între ei în mod liber, pe o bază pur spirituală, ei pot să realizeze nu
numai o înmulţire, ci şi o potenţare a
forţelor Binelui în lume, lucru pe care un om singur nu-l poate face” (p.109).
Având însă cunoştinţă de aceasta, Ahriman va căuta să le lovească în primul
rând pe acestea prin orice mijloace accesibile, căutând să le aducă sub
influenţa sa distructivă. Odată format cuplul Satan-Ahriman, va aduce la
rătăcire atât comunităţile mici, exprimate de cartea Apocalipsei (XX, 7-8) prin
Gog, cât şi pe cele mari, Magog, formând asfel „marea scenă a ispitirii”
(Rudolf Steiner). Omul va fi însă fortificat pentru a se putea opune dacă vrea,
acestor forţe aflate în lumea sa. Din acest motiv, Rudolf Steiner a întemeiat
de Crăciun, în anul 1923, „Societatea Antroposofică Generală”, ce se vrea
„născută din impulsurile spirituale ale ştiinţei antroposofice (şi care – n.n.)
dobândeşte o semnificaţie cu torul deosebită” (p.110), pentru că se adresează
tocmaia acelor comunităţi mici şi mari de oameni vizate de cuplul demonic. Toţi
cei care nu vor înţelege importanţa acestei mişcări sunt înghiţiţi de Rău şi
„numai ceea ce izvorăşte din împărăţia lui Christos (cf. Io. XVIII, 36), nu din
aceea a lui Ahriman, va fi în stare să ţină piept puterii acestuia” (p.111).
Principiul creator al acestei societăţi stă tocmai în noua perspectivă
spiritual-socială ce o oferă sau Piatra
Fundamentală a cărei origine nu este din această lume. Autorul ne spune că
„Rudolf Steiner a adus această Piatră Fundamentală din împărăţia actuală a
Christosului eteric, din Shamballa, împărăţia cerească total reînnoită de el,
din care îşi absorb forţele, de milenii, toţi iniţiaţii veritabili... şi a
încredinţat-o Societăţii Antroposofice, pentru ca ea să fie piatra ei
spirituală fundamentală, în construirea activităţii ei pe Pământ... pe care
nici chiar „porţile abisului” nu o vor putea învinge” (p.112, cf. Mt. XVI, 18).
Astfel, „prin faptul că a dat Societăţii Antroposofice această Piatră
Fundamentală, Rudolf Steiner i-a deschis (umanităţii – n.n.) posibilitatea
unică de a nu cădea... pradă puterilor ahrimanice ale „principelui acestei
lumi”, ci de a-şi duce la îndeplinire misiunea michaelică” (p.113). Cel care
este interesat de fiinţa Pietrei Fundamentale, pentru a înfrunta cu succes în
lume puterile răului, trebuie să ştie că există trei elemente principale ce o
crează: lumină, formă imaginativă şi substanţă de iubire. Cele trei se manifestă
în cele două planuri de existenţă, macro şi micro cosmic, „esenţa activităţii
desfăşurate de ele în sufletul uman constând din unirea celor două aspecte”
(p.114).
Pentru
că intenţia forţelor luciferice este una cât se poate de clară (duc în eroare
prin proiectarea unei lumi iluzorii şi fanteziste, vise neclare şi viziuni
ireale), este necesar ca omul să aibă o gândire conştientă şi coerentă, „dar nu
una materialistă, moartă, ci o gândire pătrunsă dde impulsul ştiinţei
spirituale, adică o gândire care, datorită acesteia, poate găsi drumul spre
gândirea cosmică şi, ca urmare, spre lumina spirituală, în lumea suprasensibilă
imediat învecinată cu Pământul” (ibidem).
Numai prin lumina unei astfel de gândiri cosmic-umane,
va putea fi învinsă forţa luciferică din sufletul uman. Dacă Ahriman se teme de
imaginaţiunile adevărate, el va impune omului o înţelepciune rece, exclusiv
intelectuală. Însă prin intermediul ştiinţei spirituale, individul reuşeşte „să
găsească drumul ce duce de la imaginaţiunile umane la cele cosmice, aceste imaginaţiuni cosmic-umane, în care
acţionează simultan forţele omului şi forţele arhanghelului, vor putea să
învingă puterea lui Ahriman” (p.115), după cum ridicarea gândurilor umane la
gândurile cosmice pot învinge forţele luciferice. În fine, „iubirea umană
purificiată şi spiritualizată, unindu-se cu forţele „pietrei de iubire”, vor
găsi calea ce duce la iubirea cosmică a arhailor, care e în măsură să învingă
puterile lui Asuras” (ibidem).
La
modul practic, pentru realizarea acestor obiective, autorul aminteşte de cele
trei ierarhii cereşti (ce reprezintă forţele iubirii, imaginaţiunii şi luminii
gândului) despre care s-a vorbit mai sus, care trebuiesc invocate „una după alta, în primele trei părţi ale Meditaţiei
Pietrei Fundamentale” (p.117), fiecare dintre ierarhii având antagonic
corespondenţii lor demonici cărora li se adresează, protejându-ne împotriva
atacurilor celor răi asupra celor trei corpuri ale noastre. Numai aşa, „forţele
„Soarelui Christic” vor putea să ne protejeze în existenţa pământească şi să ne
ajute, totodată, în lupra cu Răul triplu şi cu izvorul său cosmic, demonul
solar” (p.120).
Antroposofia
are aici un rol esenţial, pentru că toate cunoştinţele oferite de ea „cufundă
Piatra Fundamentală în sufletul său” (p.121), funcţionând pentru sufletul uman
ca o călăuză spre Hristosul eteric, ce-i va transmite omului „acel „spirit
cosmic” cu ajutorul căruia el va putea să-i reziste lui Sorat, în perioada în
care numărul Răului va apărea pentru a treia oară în istoria Pământului” (p.121-122).
Practic, „în aceasta constă şi adevăratul sens al întâlnirii cu Răul, în epoca
sufletului conştienţei” (p.122).
Meditaţia
îşi are evident rolul său activ-constructiv, căci „numai dacă noi clădim pe ea,
vom fi în stare să rezistăm în mod real, în viitor, forţelor Răului care se
intensifică, să rezistăm drept indivizi izolaţi, dar şi drept comunităţi umane”
(ibidem).
Este
evident că „prin faptul că s-a opus Răului cosmic Piatra Fundamentală a
Binelui, Rudolf Steiner a creat un arhetip al felului în care Răul poate fi
învins în sens maniheean, în epoca sufletului conştienţei” (p.123-124), unind
impulsul maniheean cu curentul rosicrucian, oferind astfel o nouă perspectivă
asupra spiritualităţii. Reînnoirea maniheismului trebuie înţelească ca forma prin
intermediul căreia Răul trebuie înţeles şi prin aceasta biruit. Este evident că
maniheismul nu a dispărut, pentru că „în antroposofie curentul maniheean şi-a
găsit forma sa de dezvoltare în continuare, nu numai ca urmare a faptului că ea
pătrunde adânc în taina Răului, ci mai ales prin aceea că deschide o cale nouă
de învingere a Răului, prin forţele Christosului eteric” (p.124). Aici are un
rol de bază şi Michael, pentru că fără unirea cu el, „care poate avea loc numai
printr-o cunoaştere adevărată a misiunii sale în omenire, omul nu poate
înfrunta puterile Răului în mod just şi activ, în epoca a cincea
postatlantiană” (p.126). Pentru că arhanghelul e chezaşul libertăţii umane,
legătura cu el nu poate fi alta decât una conştientă, ce se întemeiază pe cunoaşterea
liberă a siritului ce se realizează numai în Eu-l individual. Numai pe baza
unei asemenea cunoaşteri omul „poate deveni colaboratorul conştient şi un ajutător al lui Michael în această luptă, de
rezultatul căreia depinde viitorul evoluţiei pe Pământ” (p.127).
În
fine, aspectul moral este esenţial în acest conflict, aceasta pentru că
„fiinţele luciferice caută pe toate căile să despartă sfera cunoaşterii umane
de aceea a moralităţii, spre a-l transforma pe om într-un automat moral, care
depinde în toate problemele morale şi spirituale de o autoritate exterioară şi,
în ceea ce priveşte cunoştinţele sale, înclină tot mai mult şi mai mult fie
spre o religiozitate nebuloasă, fie spre ştiinţa materialistă şi, eventual,
atât spre una cât şi spre cealaltă, în acelaşi timp” (p.133). Spre exemplu,
forţele ahrimanice luptă împotriva conştientizării existenţei karmei, pe care
spiritele superioare o doresc ca motor al evoluţei spiritului uman. Spiritele
asurice pe de altă parte, „caută să provoace în om apariţia unui sentiment de
neputinţă în faţa problemelor exterioare şi interioare care-l asaltează din
toate părţile, nişte probleme care-i par din ce în ce mai de nerezolvat”
(p.134). Practic ele vor ca omul să se afunde într-o stare de neputinţă morală,
de disperare, ce poate fi considerată o a doua moarte, moartea morală, de
altfel o boală incurabilă a civilizaţiei actuale, ce va duce în mod evident la
definitiva ei prăbuşire.
d.p.a.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu