Wilhelm Bousset :: Legenda Antihristului

Cuvânt înainte de A.H. Keane

Traducere şi îngrijire ediţie de

Ramona Ardelean

Ed. Herald, Bucureşti, 2006

249p., ISBN: 978-973-7970-84-5

Nu poate fi decât lăudabilă ideea de a pleca de la mitul babilonian al Dragonului (Tiamat), pentru a explica rezonanţa acestuia peste veacuri şi religii până în creştinism, fapt ce pare să fi adus „tradus” lupta dintre Bine şi Rău, până la urmă într-o formlă proprie de data aceasta creştinismului: Apocalipsa. Iată, după părerea mea, în puţine cuvinte, aportul autorului la explicarea legendei lui Antihrist.

Apariţia creştinismului schimbă deci în mod dramatic datele problemei, în sensul că peste întregul conflict dintre cele două forţe vine aplicată explicaţiile oferite de evanghelii, epistole şi ultima carte profetică a Noului Testament. Peste toate, ca un corolar, vin „tâlcuirile” Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti. Cu alte cuvinte, esenţa ce constă în lupta dintre cele două principii şi finalul ei rămâne, dar mulţumită creştinsmului, ele sunt îmbrăcată în alte haine, ce mai târziu vor purta o singură marcă: dogma. Imediat, discursul despre o persoană umană ce va sluji ca antipod mai înainte venitului Hristos, ia o amploare deosebită, aproape instantaneu, după încheierea canonului scripturistic, sub influenţa scriitorilor creştini care, prin abordări proprii, încearcă să explice rostul unui personaj ce se vrea a fi antipodul lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Influenţele apocrifelor îşi au şi ele locul lor în tot acest penteon de idei ce converg mai mult sau mai puţin forţat spre acelaşi personaj: Antihrist.

Frumos este că, pe baza revelaţiilor, toată lumea îşi dă cu presupusul, aceasta pentru că revelaţiile sunt cât se poate de criptice şi de aici interpretarea susceptibilă de eroare. Fie că antihrist este un om posedat de rău (cum este spre exemplu Simon Magul asupra căruia autorul se apleacă în câteva pagini), fie că e răul încarnat, nimeni nu ştie.

N. Porsenna :: Apariţiuni şi fantome materializate

Bucureşti, 1946

393p.

Cu toate că nu sunt un fan al spiritismului, recunosc în lucrarea doamnei Porsenna un studiu extrem de bine gândit, pe care l-am citit cu multă atenţie şi plăcere. Păcat că astăzi scrierile ei nu se mai reeditează.

Cercetarea e împărţită în trei părţi, tratând chestiuni ca: dublul fluidic (apariţiile, materializările şi manifestarea lui în timpul somnului); legăturile existente între fantome şi subiect (mediumi), lumina, îmbrăcămintea, acţiunea fantomelor de oameni vii (există şi de oameni morţi), metodele de fotografiere şi impregnare /materializare (ideoplastia); rolul metapsihici în ştiinţa spiritistă, a psihicului uman şi a inconştientului, de unde rezultă puterea vrăjii şi... licantropia, precum şi implicaţiile în magie şi ştiinţele oculte; ectoplasma şi apariţiile fantomelor de oameni morţi; controlul sălilor de şedinţă (pentru a evita excrocheria) şi lista poate încă continua...

Pasionaţilor de spiritism trebuie să le spun că au de-a face cu o lucrare excepţională, ce abundă în imagini extrem de sugestive şi care cuprinde, cred eu, aproape întreaga gamă de elemete ce constituie fenomenul de apariţie a fantomelor. Ea completează perfect prin bogăţia descriptivă lucrări ca cele ale domnilor C.K. Nicolau sau Kardec, despre care am vorbit cu alte ocazii.

Clasificările de tot felul, spre exemplu vorbeşte încă de la început despre două tipuri de fantome, spontane şi experimentale, definind apoi imediat ce este o fantomă (p.16-17), vin să lămurească în formulări uimitor de simple, cititorul nefamiliarizat cu ştiinţa spiritistă, iar celor care au practicat, efectiv le ordonează acea cunoaşterea experimentală pe care au dobândit-o în timpul şedinţelor de spiritism.

C. K. Nicolau :: Curs practic de spiritism

Ed. Aldo Press, Bucureşti, 2001

160p., ISBN: 973-9307-69-8

După „catehismul spiritist” al lui Allan Kardec, cursul (teoretic) a lui Nicolau, despre a cărui identitate nu ştiu nimic, este o lucrare care împreună cu aceea a eruditului Kardec se completează reciproc, oferind împreună celor deja interesaţi, o variantă cât mai completă a ştiinţei spiritiste din perspectiva acelora care deja l-au practicat sau îl practică.

Întregul material este foarte bine sistematizat şi prezentat într-o logică ce pleacă de la aspectele teoretice simple ale spiritismului, spre cele mai complexe, descriidu-se spre final chiar modul în care se produce o şedinţă de evocare a spiritelor. Mai clar, autorul vorbeşte despre manifestările spiritelor şi descrie diferitele tipuri de comunicare; un loc aparte ocupându-l categoriile de mediumi, precum şi felul în care ei şi publicul influenţează o şedinţă de spiritism. Toată această dezvoltare a ştiinţei spirituale, aduce cu sine concluzia că există chiar o filosofie spiritistă, pe care desigur, împreună cu practica spiritistă, mulţi o contestă. Aşa se ajunge spre final ca autorul să povestească în doar şase pagini despre duşmanii spiritismului. În sfârşit, un vocabular spiritist foarte reuşit, scris cu caractere de-o şchioapă şi întins pe pagini bune, vine să aducă lămuriri, uneori suplimentare, cu privire la cuvintele sau temele descrise în carte.

Cursul lui Nicolau nu este o lucrare „apologetică”, de apărare a stiinţei spiritiste, ea se deschide spre cei care deja cred, au participat sau sunt tentaţi să simtă chemarea spiritelor. El nu va urmări deci să convingă pe nimeni de realitatea spiritismului.

Elena Cociş, Nicolae Oprică :: Razele iniţaitice ale Arhanghelilor

Ed. For You, Bucureşti, 2006

262p., ISBN: 973-7978-65-X

Rolul lumii angelice este acela de a îndruma prin lumină, spre lumină, fiinţele ce răspund atingerii blânde a energiilor divine. Din acest motiv, studiul din perspectivă reiki a celor doi autori vine în întâmpinarea unei astfel de cunoaşteri, ce-i drept ocultate.

Intruziunea în lumea arhanghelilor îi obligă pe autori ca într-o primă parte să trateze calităţile şi funcţiile spirituale ale ierarhiilor cereşti, încheind prima jumătate a cărţii cu descrierea celor şaisprezece arhangheli extraşi din tradiţiile religiilor monoteiste, iudaice şi creştine. În ultimile două părţi se se analizează pe larg modul în care aceste fiinţe de lumină se manifestă, adică prin diferitele tipuri de raze şi flăcări, aceasta pentru că arhanghelii sunt spirite ale luminii, a căror personalitate este focul (purificator).

Ce m-a uimit întotdeauna la astfel de abordări e felul în care întâlneşti coagulat într-un singur subiect părţi din tradiţia iudaică (kabbala), creştinism, elemente de yoga (chakra), magie (Cartea lui Raziel), taoism (yin, yang), apocrife (ale lui Enoh în special) etc. Cel mai fascinant însă rămâne modul în care prin iniţierea de tip reiki se „armonizează” termeni ale practicii yoga cu „lumea” iudeo-creştină a arhanghelilor, situaţie întâlnită cel mai adesea în cea de-a doua şi a treia parte a lucrării. Deschiderea spre primirea diferitelor rezonanţe de lumină angelică se face evident prin intermediul chakrelor, fapt care pentru un fundamentalist al oricărui sistem monoteist este de neînţeles. Totuşi, ceea ce pentru unii rămâne un mister, pentru alţii e de înţeles, căci până la urmă acesta ar fi unul dintre avantajele iniţierii.

Jean Varenne :: Tantrismul. Mituri, rituri, metafizică

Traducere din limba franceză de

Anca Irina Lubenescu

Ed. Herald, Bucureşti, 2001

256p., ISBN: 973-9453-71-6

Erotismul indian e perceput la modul simplist de europeanul indecent ca o serie nesfârşită de poziţii acrobatice sexuale, ce par a testa mai degrabă elasticitatea tendoanelor decât motivul flexării lor.

Lucrarea lui Varenne ia în discuţie erotismul indian plecând, aşa cum se face, de la perspectiva oferită de originea sa mitică, trecând mai apoi prin riturile ce decurg din acestea şi sfârşind cu perceperea metafizică a realităţilor spirituale, a căror scop final este eliberarea ambilor parteneri.

Istoria sexualităţii nu pleacă, aşa cum am fi tentaţi să credem, de la simpla unire fizică a două corpuri, ci ea îşi are în hinduism originea în planul sacralităţii. Este deci o imitaţie a uniunii creatoare a zeilor, la originea existenţei cărora par a sta Zeiţa Mamă.

Excepţionalele explicaţii ale autorului cu privire la apariţia istorică a tantrismului, au ca punct de plecare o cunoaştere aprofundată a textelor sacre ale diferitelor sisteme religioase şi filosofice ce aparţin mai multor curente şi şcoli, aflate în armonie sau conflict, dispărute sau răspândite atât în India cât şi în afara graniţelor sale.

Ritualul ce implică deopotrivă participarea zeilor şi zeiţelor, altarul, mandala, mantrele, dar ce e cel mai important, acceptarea primirii în noviciat de către un maestru, toate acestea şi multe altele, sunt paşi siguri spre obţinerea aproape obsesivă a eliberării, în care uniunea sexuală e uneori parte integrantă.

Arhimandrit Ioanichie Bălan :: Puterea Sfântului Maslu. Câteva mărturii din zilele noastre

Ed. Mitropoliei Moldovei şi

Bucovinei, Iaşi, 1993, 63 p.

După cunoştinţa mea, lucrarea de faţă reprezintă prima mărturie cu exemplificare a tainei mângâierii şi a vindecării cuprinsă în slujbele Sfântului Maslu. Este acesta primul exemplu ce ia serios în discuţie exorcismul sau molitfele (Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale Sfântului Vasile), prin intermediul cărora sunt alungaţi demonii din oameni.

Partea teoretică nu cuprinde mai mult de douăzeci de pagini, restul fiind transcrierea unor înregistrări ale unor „şedinţe” de exorcizare din care aflăm în chip exemplificat modul în care conlucrează demonii cu vrăjitorii şi de aici realitate vrăjilor sau a „făcăturilor” dintre cle mai rele. Toate au scopul declarat de a provoca moartea victimei, pe baza unor motive absolut puierile, cum este refuzul unei tinere de a se mărita cu un băiat din sat. Faptic, prin stupizenie, omul se arată uneori mai rău decât demonii.

Dincolo de exotismul exorcismului, de care cititorul se lasă inevitabil marcat, avem lupta reală ce se poartă pe de-o parte, între demoni şi forţele divine evocate în practica Sfântului Maslu, iar pe de alta, conflictul pentru dovedirea supremaţiei între vrăjitor şi preot, toate având ca axă comună pe săracul „bolnav” sau posedat. În jurul său se crează o presiune inimaginabilă, deopotrivă psihologică, sufletească şi fizică, aproape imposibil de descris în cuvinte şi care inevitabil marchează întreaga existenţă. Puţini dintre cei care au trecut printr-un exorcism povestesc cele întâmplate, nu din teama de a fi luaţi în râs, ci din aceea de a retrăi acele momente extreme.

Allan Kardec :: Spiritele printre noi. Moduri concrete de a comunica cu spiritele

Traducere şi adaptare de

Michael T. Grecu

Ed. Star-Limit, Bucureşti, 1995

197p., ISBN: 973-96466-1-1

Allan Kardec poate cu certitudine fi considerat unul dintre puţinii iniţiaţi europeni ai tărâmului ocult. Despre viaţa şi activitatea sa s-a scris suficient de bine chiar şi la noi, motiv pentru care nu voi insita asupra acestor aspecte.

Titlul în discuţie, trece cu mult de graniţa unui „catehism de spiritism”, aceasta cu toate că are numeroasele sale elemente teoretice, fundamentale pentru înţelegerea fenomenului. Nu au rost discuţiile pro şi contra în legătură cu practica spiritistă, aceasta pentru că oricum spitiele vor fi invocate de cei dornici de a le afla secretele. Ce rămâne interesant, e că spiritismul lui Kardec se pliază oarecum pe doctrina creştină (romano-catolică), la origine fiind catolic, atunci când vorbeşte despre focul etern, infern, ispăşirea de păcate, paradis, pedepse eterne sau purgatoriu. Influenţa protestantă (oferită de educaţia şcolară), face ca lucrarea sa să-i fie pigmenatată cu discursul despre fatalitate; după cum practicile sau mai degrabă teoriile orientale îi influenţează viitoarea doctrină spiritistă atunci când vorbeşte despre metempsihoză şi / sau reîncarnare, şi exemplele pot continua cu cele preluate din lumea ocultismului, a magiei sau demonologiei europene şi de aiurea.

Când vorbeşte despre scara spirituală (a spiritelor), despre tipurile de apariţii şi de mediumi, despre morala acestora (a mediumilor şi a lumii spirituale), despre relaţia cu spiritele în afara şi în timpul şedinţelor de spiritism, precum şi despre limbajul (dialogul) deopotrivă iniţiat de ambele părţi, prin scriere, posesiune, materializări etc., afirmăm în mod clar originalitatea spiritismului lui Kardec.

Marvin Meyer :: Iisus în evanghelii şi texte gnostice

Traducere din limba engleză de

Mihai-Vlad Ionaşcu

Ed. Nemira, Bucureşti, 2011

343p., 27,90 lei, ISBN: 978-606-579-117-6

Selectiv, cele douăsprezece texte apocrife / gnostice constituie subiectul unei colecţii din care autorul a extras cu multă atenţie acele pasaje ce marchează cele mai importante momente ale vieţii şi învăţăturii lui Hristos; o învăţătură, ce aşa după cum ne putem aştepta, e aproape totalmente diferită de textele canonice aprobate dogmatic şi liturgic de Biserica creştină.

Cititorul pasionat de evoluţia istorică şi religioasă a gnosticismului, trebuie să-i spun că nu va întâlni aici nimic deosebit, scrierile gnostice publicate parţial în această carte fiindu-i dinainte cunoscute din colecţiile integrale ce de mult au început să fie traduse şi în limba română. Fiecărui text gnostic autorul îi ataşează o introducere ce-i punctează explicit istoria şi doctrina. Lucrarea urmăreşte la modul simplu şi selectiv exprimarea unui Iisus ce nu este accesibil marii majorităţi a credincioşilor creştini fundamentalişti. Ea lasă libertate fiecărui cititor în parte să-şi „clădească” până la finalul lecturi, un Iisus diferit de Cel de care a luat cunoştinţă la orele de catehetică sau religie.

Câteva zeci de pagini de note minuscule se aştern la sfârşitu lucrării, limpezind pe cât posibil lectura vechilor texte. E lăudabil faptul că autorul s-a preocupat la modul cel mai serios cu putinţă de clarificarea acelor elemente de „doctrină” gnostică, ce altfel ar fi fost cel mai adesea imposibil de înţeles pentru cititorul neavizat. Trimiterea aproape permanentă la textele canonice ale evangheliilor şi epistolelelor, ne oferă posibilitatea unei lecturi comparate, ce nu face altceva decât ca din nou să evidenţieze supremaţia indiscutabilă a gnozei. Aparatul bibliografic este de asemenea impresionant. Mai bine de zece pagini de studii, cele mai multe dintre ele aduse la zi, se adresează mai degrabă celui interesat de aprofundarea mişcării gnostice creştine, restul dintre noi aşteptând cuminţi tradiucerea lor în limba română.

Bart D. Ehrman :: Petru, Pavel şi Maria Magdalena. Ucenicii lui Isus între istorie şi legendă

Traducere din limba engleză de

Mădălina Constantin

Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011

410, 39,00 lei, ISBN: 978-973-50-3098-8

Autorul, academician de altfel, a unui bestseller despre „Codul lui Da Vinci”, reuşeşte printr-un limbaj accesibil să ofere cititorului o perspectivă inedită asupra celor mai importante şi controversate personaje din Evanghelii. Aceasta ar fi, parafrazând oarecum, exprimarea laudativă a lui John Shelby Spong cu privire la studiul lui Bart.

Perspectiva mea este însă una mai puţin optimistă. Practic nu am găsit „noul” sub aspect cantitativ şi calitativ din studiul său. Aş putea spune că cea mai mare parte din textul lui se regăseşte la teologii şi oculştii timpurilor noastre. A repovesti viaţa şi activitatea câtorva dintre apostoli, întâlnirea lor cu gnosticismul, demonismul şi... femeia, nu sunt aspecte necunoscute astăzi.

Persectiva „inedită a interpretării” stă de fapt în speculaţii, cum este aceea ce ia în discuţie statutul lui Iisus cu privire la femeie, pe care Mântuitorul nu o consideră egală cu bărbatul (p.317-318), mai cu seamă pentru că Împărăţia lui Dumnezeu va fi condusă de 12 dintre aceştia (p.319). Autorul însă uită că în aceeaşi Împărăţie Cerească nu va exista diferenţă de sex, căsătorie sau altele ce să amintească de tipul actual de vieţuire. Părerea mea e că Hristos nu trăia ca un Om al acelor vremuri, ci El doar trăia în acele vremuri.

Ce-i drept, studiul lui Ehrman e util din perspectiva explicării momentelor importante din viaţa celor trei personaje vizate, în raport cu Mântuitorul, ceilalţi apostoli şi lumea în care erau nevoiţi să propovăduiască Evanghelia sau „Vestea cea Bună”. Nimic nou sub soare cu privire la întâlnirea lui Petru cu Siomon Magul, sau a celor doi bărbaţi (Petru & Pavel) cu ereziile, sau ce să mai vorbim de bine cunoscutul tratamentul misogin de care s-a „bucurat” şi Maria Magdalena, mai inteligentă, după părerea mea, decât toţi apostolii la un loc, la puterea a treia.

Emil Bock :: Apocalipsa. Consideraţii asupra Revelaţiei lui Ioan

Traducere din limba germană de

Diana Sălăjanu / Agenor Crişan

Postfaţă de Sorin R. Ţigănescu

Ed. Univers Enciclopedic Gold / Ed. Tirade,

Cluj-Napoca / Bucureşti, 2010

376p., 35,00 lei, ISBN: 978-606-8162-33-1,

ISBN: 978-973-8313-57-6

Ca o glumă proastă, numele autorului acestei minunate cărţi seamănă cu cel ce a adus parte din apocalipsa economică, politică şi culturală a României. Din fericire, până acum, cel din urmă nu s-a apucat să scrie şi cărţi.

Limbajul apocaliptic este un limbaj esoteric prin definiţie. De multe ori, prin intermediul său, cum este cazul şi aici, omului i se descoperă viitorul, cu vădita intenţie de a înţelege, paradoxal, în primul rând prezentul. Studiul lui Bock vine cu astfel de explicaţii, căci Apocalipsa văzută din perspectiva teologico-antroposofică (la originie autorul e teolog) ni se prezintă ca acţiune absolut vie a entităţilor cerestre, terestre şi demonice, aflate cu sau fără voia lor, într-o stare de emulaţie, pentru ca toate acţiunile lor, trecute, prezente şi viitoare să producă până la urmă transformarea de care, la acel moment, ar trebui să ne bucurăm cu toţii. Cu alte cuvinte, de fiecare dată când respirăm, apocalipsa începe acum. Într-o astfel de vâltoare aparentă, simbolurile primesc acele sensuri vii, ce spre uimirea unora dintre cititori, nu sunt tributare vreunei dogme creştine.

Prin depăşirea simbolului din perspectiva sa dogmatică, se trece, prin intermediul ştiinţei antroposofice, dincolo de el, în sensul înţelegerii simbolului ca act direct, ca o realitate vie efectivă. Esoteric vorbind, simbolul astfel privit, nu e decât expresia sau chipul direct, fără cusur al realităţii, căci ce altceva este pentru spiritualitate simbolul decât forma pură a realităţii sale?