Ulrich Molitor :: Despre vrăjitorie şi prezicătorie

Traducere de

Tiberiu Drăgoi / Delia Dună

Studiu introductiv de

Tiberiu Turculeţ

Ed. Tornada, Bucureşti, 1991

90p., ISBN: 973-95078-0-8

La final de ev mediu, în anul 1489, românul Molitor oferă arhiducelui Sigismund, un adevărat tratat de demonologie creştină (catolică), ce reprezintă sinteza poziţiei Bisericii, dar şi a sa, cu privire la condiţiile în care ficţiunea demonică devine reală în actul magic.

Lucrarea e concepută sub forma unui dialog la care iau parte trei persoane, autorul cărţii, prietenul său, Conrad şi evident, arhiducele Sigismund. În cele paisprezece capitole se dezbat temele pe care Ulrich le-a considerat reprezentative, construind selectiv poziţiea demonologiei creştine a acelor timpuri. Spre exeplu, se iau în discuţie teme ca: posibilitatea ca vrăjitoarele să producă ploi, grindină sau îngheţuri; dacă pot vătăma prin boli oameni, animale şi chiar copii; dacă e posibil ca ele să aducă la neputinţă pe bărbat ori să schimbe în mod real înfăţişarea omului, astfel ca cel vrăjit să fie văzut ca animal şi nu ca fiinţă umană; dacă pot zbura la sabbat şi decă diavolul poate lua înfăţişare omenească, formă în care să întreţină relaţii intime cu vrăjitoarele ce odată rămase grele, pot aduce pe lume prunci; dacă vrăjitoarele pot prevesti întâmplări sau vremuri şi lista poate încă continua...

Vrăjitoria prezentată de Ulrich în „efectele” sale este echivalentul excrocheriei, cu toate că, recunoaşte ca reală, cel puţin în parte, relaţia demonului cu vrăjitorul. Pentru că diavolul este „tatăl minciunii”, el va minţi lumea începând cu fiii lui spirituali, de unde rezultă că vrăjitorii sunt cei mai creduli dintre oameni. Practic, marea realizare a acţiunilor magice stă tocmai în capacitatea de a minţi, a te lăsa minţit şi a minţii mai apoi la rândul tău. Minciuna şi iluzia infectează într-un mod atât de profund imaginaţia încât orice poate deveni realitate.

Franz Hartmann :: Paracelsus

Traducere din limba engleză de

Ilie Iliescu

Ed. Herald, Bucureşti, 2004

240p., ISBN: 973-9453-92-2

După cum cercetarea istoriei ocultismului Evul Mediu nu oferă decât poate prea multe nuanţe de gri, ce nu ne lasă a-l înţelege pe deplin, Renaşterea, pe de altă parte, reprezintă pe drept cuvânt cel puţin începutul sistematizării şi coagulării ocultului în jurul ştiinţei medicale, ca merit suprem al unui singur om: Paracelsus. Mai mult, aşa cum pentru teologia catolică momentul ei de cotitură l-a reprezentat reforma lui Luther, la fel, pentru lumea ocultului, sistematizarea sa de către Paracelsus, semnifică prima încercare de abordare ştiinţifică, a ce ceea ce aproape unanim era discreditat de către oamenii de ştiinţă a acelor vremuri. Este vorba de ştiinţe ca astrologia, alchimia, magia teozofia, mediumitatea etc., şi care, chiar dacă că au fost continuu ironizate de-a lungul secolelor, nu au fost în realitate niciodată pe deplin abandonate, dovadă că astăzi, cel puţin parte din ele, real sau într-o „construcţie filosofică”, le regăsim în ştiinţa ce a primit numele de medicină alternativă.

Paracelsus reprezintă deci cumulul cunoaşterii mai multor ştiinţe, după cum şi a mai multor culturi, motiv pentru care concluziile cercetărilor sale, cu toate că vor încerca să nu intre în conflict cu dogma Bisericii Catolice, nu reprezintă altceva decât recunoaşterea legilor „magice” ale naturii. Ele acţionează asupra noastră nediscriminatoriu, chiar şi atunci când e vorba de religie, indiferent dacă eşti catolic sau reformat, pentru că toţi trăim în aceeaşi natură, supunându-ne de la naştere şi după moarte aceloraşi legi ale creaţiei. Ca o paranteză, Paracelsus i-a acordat lui Luther un deosebit respect pentru curajul de a îndrepta lucrurile. Dar, din păcate, sentimentul nu a fost reciproc.

Ion Ghinoiu :: Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze româneşti ale nemuririi

Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999

329p., ISBN: 973-577-169-1

Prin vălul morţii ce se interpune între lumea de aici şi cea de dincolo, se creează impresia unei stăti de ruptură a ceea ce ar trebui să ne reprezinte continuu, ca un fir, viaţa. Ghinoiu dovedeşte apelând la etnologia românească pe care o plasează permanent într-un studiu comparativ cu celelalte sisteme religioase, pre-creştine, creştine şi necreştine, că această ruptură de plan, poate fi relativ uşor depăşită prin înţelegerea corectă a unei serii întregi de simboluri, ce mai apoi sunt aplicate în rituri, populare, am spune noi astăzi, dar care numai astfel îşi găsesc pe deplin reflecţia practică în ceea ce noi numim „lumea de dincolo”.

Tot ceea ce este aici se oglindeşte ori e o „oglindire” sau mesaj trimis celeilalte lumi în care se pare că-şi găseşte reflecţia (bordeiu / sicriul, casa / mormântul, satul / cimitirul etc). Ne aflăm astfel într-o relaţie simbolică reală, precum moartea privită ca naştere, uneori antropomorfizată sau zoomorfizată, însă întotdeauna vie. Trecerea ca prag e surprinsă ritului de „decantare” şi nici nu se putea astfel, pentru că ce e al acestei lumi rămâne aici, după cum ce nu-i aparţine, pleacă ori este răpit.

Uşurarea morţii prin cererea iertării, pomana dată în timpul vieţii, sunt semne ale pregătirii călătorului de drum, iar odată ce sufletul părăseşte trupul, ceilalţi (ai casei) continuă acţiunea rituală, cum este scalda, îmbrăcatul şi gătitul mortului, banul oferit pentru plata vămilor, toiagul şi altele, toate acestea având scopul de a încheia cu bine ciclul acestei vieţi, pentru ca sufletul să părăsească mulţumit lumea materială ce nu-i mai aparţine. Orice eroare de rit poate reţine esenţa spirituală într-o stare de „împământenire” nefirească în jurul trupului fără viaţă, a locuinţei sau a locurilor, motiv se ia inevitabil în discuţie existenţa sufletelor rătăcite, a ielelor şi a strigoilor.

Pierre Brunel :: Invocarea morţilor şi coborârea în Infern

Traducere de Aurora Băgiag &

Cristina Chirteş

Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2008

193p., ISBN: 978-973-35-2382-6

Cu toate că studiul lui Brunel ni se prezintă în esenţa sa ca unul de literatură comparată, tema luată în discuţie ţine, din punctul meu de vedere, de tărâmul demonologiei, ce-i drept tratate din perspectiva literaturii comparate. Homer, Vergiliu, Dante, Claudel sunt scriitori şi tot atâtea surse inepuizabile de inspiraţie pentru autorul nostru, care nu se rezumă doar la operele deja consacrate, şi bine face, ci mai multe decât atât, îl vedem pendulând cu un deosebit talent prin buddhism, iudaism ori creştinism, de unde-şi extrage „piesele componente” ce-i susţine argumentele.

Omenirea se confruntă de la primul deces cu nevoia de a menţine cu orice preţ legătura cu cel deja trecut „dincolo”. Noi nu pur şi simplu putem accepta moartea, chiar dacă, dincolo de mituri şi dogme, suntem obligaţi să murim. Indiferent de stare, rămânem oameni, motiv pentru care comunicare nu trebuie să dispară. Soluţia stă în cei care invocă morţii, agenţi ai „economiei subterane”, vin să ofere astfel de servicii. Când sunt prinşi, sunt arşi pe rug, aceasta pentru că religiile o cer (nu doar creştinismul, ci şi buddhismul chinez spre exemplu, executa necromanţii), dar, în mod ironic, numai după ce religioşi turnători se bucură de serviciile lor. Până la urmă, numai cei curajoşi, eroii, pot coborâ în infern, după cum doar sfinţii, cei rugători, pot merge la rai.

Indiferent de ce lumi e vorba, că amintim de greci, latini sau indieni, nimeni din cei fără curaj nu se afundă în tărâmurile infernale, decât doar dacă prietenii morţi au nevoie de ajutor pierduţi fiind între lumi, şi, de ce nu, atunci când se caută răspunsuri la dilemele vieţii în trup înceţoşate.

Jurgis Baltrusaitis :: Evul Mediu fantastic

Traducere de Valentina Grigorescu

Cuvânt înainte de Dan Grigorescu

Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, 247p.

Viaţa între infern şi apocalipsă, astfel poate fi descrisă spiritualitatea creştină a Evului Mediu, cel puţin aşa cum e prezentă de Jurgis Baltrusaitis, autorul aceste minunate cărţi, ce la fel de bine poate fi considerată un aport important la istoria culturii sau mai degrabă, cred eu, demonologiei ev-medievale, destul de puţin cunoscută. Afirm aceasta, pentru că citind lucrarea, am aflat că spaimele demonice erau unanim recunoscte şi afirmate, imprimate nu doar sub influenţa religiei ci şi a culturii, în picturi, gravuri, sculpturi, sigile, chiar şi în monede. Iată motivul pentru care am ales demonologia ca reper fundamental ce defineşte partea horror a viziunii spiritualităţii acelor timpuri, aflată sub constanta „oblăduire” a Bisericii.

Geyli antici renasc în arta gotică, acele genii fără cap, cu faţa pe trunchi, multicefale şi zoomorfe, ce sunt dublaţi de reînvierea gustului pentru gemele antice, de data aceasta pe gemele gorice regăsindu-se aceişi monstruleţi acefali şi multicefali. După cum am spus, nici monedele sau sigiliile nu scapă de reprezentările monstruoase sau demonice, iar ceva mai târziu, în arabescurile fantastice ce se dezvoltă sub influenţa alchimiei islamice, găsim teme ca cel al arborelui heraldic al răului, alchemic sau pe cel al „luptei sufletului”.

Capitolul cinci se deschide cu bogatul simbolism al aripilor, mai degrabă de liliac, cărora li se adaugă coarne simple sau zimţate, dragoni (reprezentaţi ca oameni sau animale fantastice), demoni romantici fără aripi şi uneori găsim îngeri dotaţi cu aripioare. Chiar şi infernul chinez ne apare în reprezentările Evului Mediu, din care se moştenesc demoni cu sâni de femeie, arborescenţi cu trompă de elefant, unicorn sau cu urechi mari. Toate acestea se întâmplă din cauza comerţului, dar şi a Bisericii prezente în China prin călugării franciscani. Temele buddhiste, cum sunt dansurile macabre sau mandalele ajung şi ele în Europa, fiind înţelese mai mult din perspectiva imaginaţiei decât din aceea a vreunei cunoaşteri cât de cât ştiinţifice.

André Padoux :: Tantra. Tradiţia hindusă

Traducere din limba franceză de

Radu Bercea

Ed. Herald, Bucureşti, 2012

331p., ISBN: 978-973-111-280-0

Studiul tantrismului suscită încă interesul cititorului de pretutindeni, cu toate că pe această temă s-a publicat enorm mai ales în vest. Pentru că atracţia ce o provoacă tantrismul este încă vie, o dovedeşte studiul lui Padoux, care a văzut lumina tiparului la Paris, în anul 2010, iar la noi în acest an, mulţumită editurii Herald, deja consacrată în tipărirea textelor de istorie religioasă şi nu numai. Din perspectiva cititorului român, cartea lui André Padoux completează cumva mai veche lucrare apărută la aceeaşi editură românească de prestigiu, şi anume cea a lui Jean Varenne despre care, cu puţin timp în urmă, am spus şi eu câteva cuvinte.

André Padoux (născut la Beijing) dovedeşte o cunoaştere profundă a fenomenului religios indian, tantrismul atrâgîndu-l într-un fel anume ca cercetător, aceasta poate şi din dorinţa de a clarifica în ochii cititorului occidental, ce anume înnsemna şi înseamnă tantrismul pentru India.

Lucrarea poate fi înţelească ca o lucidă trecere a gândirii sistematice-occidentale prin dimensiunile metafizicii tantrice, născută în mediile populare, continuată şi dezvoltată în sânul religiei hinduse, prin cuvânt (mantra, japa), rit (puja, diksa) magic şi religios deopotrivă, mistic în sens ritualic şi devoţional (bhakti), sfârşind printr-o literatură şi geografie sacră deosebit de bogată.

Sergej O Prokofieff :: Întâlnirea cu răul şi biruirea lui prin ştiinţa spirituală. Piatra fundamentală a Binelui.

Traducere de Diana Sălăjanu

Ed. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti /

Ed. Triade, Cluj-Napoca, 2011

157 p., 21,00 lei, ISBN: 978-606-8358-08-6,

ISBN: 978-973-633-038-4

De la început autorul ne atrage atenţia că lucrarea de faţă este un cumul de refarete la conferinţele susţinute în Rusia dar şi în alte state europene în anul 1998. Toate aceste materiale au centrală cea de a treia apariţie a numărului apocaliptic în ceea ce perspectiva antoposofică numeşte „devenirea istorică a omenirii” (p.7). Obiectivul întregului material este trezirea spirituală, în urma căreia alegerea Binelui şi cunoaşterea Răului sunt singurele opţiuni, pentru ca în mod conştient omul să poată face faţă singur dar şi cu ajutorul şi concursul lumii spirituale, provocările malefice ale noului secol, descris ca o reântoarcere înţeptită a răului (cf. Lc. XI, 24-26).

Cunoaşterea Răului nu are importanţă doar pentru oameni, aşa cum natural suntem tentaţi să credem, „ci şi pentru entităţile lumii spirituale (pentru ierarhii), deoarece ele nu pot să perceapă în mod nemijlocit activitatea Răului în lumea materială şi, de aceea, au nevoie de copia sa în conştiinţa spiritualizată a omului. Dacă ierarhiile percep forţele Răului în felul acesta, ele îl vor putea ajuta pe om în lupta sa” (p.9). Este aceasta o teorie foarte interesantă ce explică cumva manifestările virulente ale răului (despre care se va tot discuta) în lumea materială fără ca Binele să intervină. Este posibilă o astfel de ruptură, mai cu seamă pentru că întreg acest conflict se dezvoltă în atmosfera materială a acestei lumi, fapt care diminuează percepţia ierahiilor sacre.

Prokofieff îşi împarte lucrarea în două mari secţiuni, prima ocupându-se doar de modurile de manifestare şi cunoaşterea Răului, pe când a doua ia în discuţie „izvoarele magiei albe a Binelui” conţinute în ceea ce antroposofia numeşte „Piatra Fundamentală a Binelui”, fiindcă fără unirea dintre sufletul uman şi Hristos, biruirea Răului nu este posibilă. Pentru a se întâmpla aceasta, este nevoie de cercetarea Răului, motiv pentru care se ia în discuţie prima parte.

Peter Tradowsky :: Christ şi Antihrist. Din exerciţiile de cunoaştere pentru sfârşitul de secol

Traducere de András Zoltán.

Ed. Univers Enciclopedic Gold. Bucureşti, 2009

117p., 15,00 lei. ISBN: 978-606-92265-7-5

De la început trebuie să recunosc neputinţa de a înţelege decât în parte sistemul antroposofic al lui Rudolf Steiner, fapt care însă nu m-a depărtat de la a cumpăra o lucrare ce prezintă o evidentă importanţă pentru studiul general al demonologiei. Antroposofia, atât cât am reuşit să parcurg şi mai ales să înţeleg din ea, constat cu plăcută surprindere că oferă lumii o viziune deosebit de valoroasă asupra spiritualităţii, motiv pentru care ar trebui mai mult şi implicit mai serios aprofundată. Demonologia antroposofiei – dacă aş putea să o numesc astfel – reprezintă, din punctul meu de vedere, o ramură importantă a studiului demonologic, parte deci integrantă în ansamblul disciplinelor ce-l compun.

Atunci cînd am cumpărat această lucrare, mă aşteptam la o expunere încâlcită despre Eu-l superior, aură şi elohimi, aceasta tocmai din cauza puţinei mele pregătiri antroposofice, aceasta pe lângă faptul că eram urmărit de teama că dincolo de toată această terminologie nu voi fi capabil să surprind esenţialul. Am primit însă un şoc atunci când începând lectura autorul m-a uimit prin stilul simplu dar plin de profunzime, dovadă a faptului că antropologia „aşa cum o ştiam eu” a primit de mult tenta modernităţii prin simplitatea expunerii, mai cu seamă atunci când se adresează în principal cititorilor neavizaţi, sau prea puţin iniţiaţi în „dogma” antroposofică, printre care mă număr şi eu.

Evident, titlul a fost acela care m-a atras, dar informaţiile extrem de interesante expuse cu stil în paginile lucrării au fost cele care nu m-au lăsat să las cartea până nu am terminat de citit cu atenţie şi cea din urmă pagină.

Vasile Andru :: Exorcismele. Sindromul de posesiune şi terapia lui. Eseu de etnopsihiatrie

Ed. Paralela 45, Piteşti, 2004

158p., ISBN: 973-697-245-3

Aproape toate perspectivele demonologice sunt profund tributare sistemelor religioase ce le generează, puţini fiind aceia care, înhămându-se la o astfel de cercetare, reuşesc să „penduleze” deasupra lor, atingând doar acele perspective ce-i interesează, fără deci să se lase profund marcaţi de vreuna din teoriile sau dogmele diferitelor dominaţiuni.

Abordarea lui Vasile Andru nu se poziţionează în categoria demonologilor independenţi (deşi se vrea una), autorul fiind puternic marcat de experienţa creştină, aceasta chiar dacă nu toate exemplificările sale vin din sfera ortodoxiei.

Cartea a fost construită ca un cumul de articole şi transcrierea unor emisiuni radio, ce oferă subiecte interesante de cercetare (vorbeşte despre moartea survenită prin farmece sau legări, posedare şi exorcizare; trece de la vrăjitori la Dracula şi combate spiritismul, ca mai apoi să se aplece, pe lângă alte teme, asupra întâlnirii sfinţilor cu diavolul) pe care din păcate nu le dezvoltă la modul profund.

Partea a IV-a mi-a plăcut însă în mod deosebit, aceasta pentru că ia în discuţie „exorcismele populare şi elaborate”, adică demonologia populară pe care o găsim în abundenţă în folclorul popular româneasc. Autorului îi plac exemplificările atunci când aminteşte despre existenţa dracului la români.

GH. V. Brătescu :: Vrăjitoria de-a lungul timpului

Ed. Politică, Bucureşti, 1985

318p.

După cunoştinţa mea, este singura carte scrisă de un român în perioada regimului comunist care să trateze acest fenomen la modul cel mai serios cu putinţă. Singurul motiv pentru care cred că a văzut lumina tiparului e acela că laudă când trebuie, adică la început, cuceririle ştiinţifice ale comunismului (dar nu exagerat), condamnând evident practica vrăjitoriei (şi nu numai), pe care o vede ca o „coagulare” a mai multor credinţe superstiţioase, obiect al unei mentalităţi evident primitive, ce nu ar trebui să aducă nici o atingere „omul nou” (sintagmă ce defineşte „iluminarea” în doctrina comunistă).

Dincolo însă de această perspectivă, cercetarea se arată a fi una cât se poate de serioasă, fapt observat din cuprinsul ce anunţă teme cu adevărat interesante, după cum dovedeşte şi aparatul bibliografic (11 pagini) deosebit de bogat pentru condiţiile impuse de mentalitatea atee a acelor vremuri.

În cinci capitole, Brătescu suprinde în linii cât se poate de clare naşterea şi dezvoltarea practici magice, de la ceea ce am putea numi „origini” – formulele primitive ale credinţei - , trecând prin antichitate şi, foarte important, prin folclorul sau tradiţia românească; ajungând la primele manifestări pseudo-ştiinţifice ale vrăjitoriei: alchimia, şamanismul contemporan, spiritismul şi societăţile oculte.

Istoria lui Satan, demonismul, posedaţii, riturile magiei negre, originea suprstiţiilor şi multe altele sunt surprinse în analiza fenomenului, de data aceasta fără a le ironiza, semn că autorul a dovedit un deosebit interes, ce produce o trecere dincolo de apologia ideologiei comuniste, arătând o preocupare a cărei resorturi ascunse ar putea fi unele personale.