Traducere de
Tiberiu Drăgoi / Delia Dună
Studiu introductiv de
Tiberiu Turculeţ
Ed. Tornada, Bucureşti, 1991
90p., ISBN: 973-95078-0-8
La
final de ev mediu, în anul 1489, românul Molitor oferă arhiducelui Sigismund,
un adevărat tratat de demonologie creştină (catolică), ce reprezintă sinteza
poziţiei Bisericii, dar şi a sa, cu privire la condiţiile în care ficţiunea demonică
devine reală în actul magic.
Lucrarea
e concepută sub forma unui dialog la care iau parte trei persoane, autorul
cărţii, prietenul său, Conrad şi evident, arhiducele Sigismund. În cele
paisprezece capitole se dezbat temele pe care Ulrich le-a considerat reprezentative,
construind selectiv poziţiea demonologiei creştine a acelor timpuri. Spre
exeplu, se iau în discuţie teme ca: posibilitatea ca vrăjitoarele să producă
ploi, grindină sau îngheţuri; dacă pot vătăma prin boli oameni, animale şi
chiar copii; dacă e posibil ca ele să aducă la neputinţă pe bărbat ori să
schimbe în mod real înfăţişarea omului, astfel ca cel vrăjit să fie văzut ca
animal şi nu ca fiinţă umană; dacă pot zbura la sabbat şi decă diavolul poate
lua înfăţişare omenească, formă în care să întreţină relaţii intime cu
vrăjitoarele ce odată rămase grele, pot aduce pe lume prunci; dacă vrăjitoarele
pot prevesti întâmplări sau vremuri şi lista poate încă continua...
Vrăjitoria
prezentată de Ulrich în „efectele” sale este echivalentul excrocheriei, cu
toate că, recunoaşte ca reală, cel puţin în parte, relaţia demonului cu
vrăjitorul. Pentru că diavolul este „tatăl minciunii”, el va minţi lumea
începând cu fiii lui spirituali, de unde rezultă că vrăjitorii sunt cei mai
creduli dintre oameni. Practic, marea realizare a acţiunilor magice stă tocmai
în capacitatea de a minţi, a te lăsa minţit şi a minţii mai apoi la rândul tău.
Minciuna şi iluzia infectează într-un mod atât de profund imaginaţia încât
orice poate deveni realitate.








