Traducere de András Zoltán.
Ed. Univers Enciclopedic Gold. Bucureşti, 2009
117p., 15,00 lei. ISBN: 978-606-92265-7-5
De
la început trebuie să recunosc neputinţa de a înţelege decât în parte sistemul
antroposofic al lui Rudolf Steiner, fapt care însă nu m-a depărtat de la a
cumpăra o lucrare ce prezintă o evidentă importanţă pentru studiul general al
demonologiei. Antroposofia, atât cât am reuşit să parcurg şi mai ales să
înţeleg din ea, constat cu plăcută surprindere că oferă lumii o viziune
deosebit de valoroasă asupra spiritualităţii, motiv pentru care ar trebui mai mult
şi implicit mai serios aprofundată. Demonologia antroposofiei – dacă aş putea
să o numesc astfel – reprezintă, din punctul meu de vedere, o ramură importantă
a studiului demonologic, parte deci
integrantă în ansamblul disciplinelor ce-l compun.
Atunci
cînd am cumpărat această lucrare, mă aşteptam la o expunere încâlcită despre
Eu-l superior, aură şi elohimi, aceasta tocmai din cauza puţinei mele pregătiri
antroposofice, aceasta pe lângă faptul că eram urmărit de teama că dincolo de
toată această terminologie nu voi fi capabil să surprind esenţialul. Am primit
însă un şoc atunci când începând lectura autorul m-a uimit prin stilul simplu
dar plin de profunzime, dovadă a faptului că antropologia „aşa cum o ştiam eu”
a primit de mult tenta modernităţii prin simplitatea expunerii, mai cu seamă
atunci când se adresează în principal cititorilor neavizaţi, sau prea puţin
iniţiaţi în „dogma” antroposofică, printre care mă număr şi eu.
Evident,
titlul a fost acela care m-a atras, dar informaţiile extrem de interesante
expuse cu stil în paginile lucrării au fost cele care nu m-au lăsat să las
cartea până nu am terminat de citit cu atenţie şi cea din urmă pagină.
În
centrul discuţiei nu se află aşa cum mă aşteptam, după cum cred că se sugerează
şi în titlu, Hristos ci Antihrist al cărui nume este descoperit ca Sorat, de către iniţiatorul mişcării
teosofice moderne, Rudolf Steiner. Târziu, abia în 1991 s-au făcut publice două
declaraţii ale lui Steiner cu privire la momentul venirii lui Sorat, cu toate
că, în conferinţele sale a amintit de câteva ori de acesta (p.9). Sorat sau
Antihristul scrierilor creştine este văzut ca vrăjmaş direct al lui Hristos.
Eul
uman dezvoltă în sine dorinţa de a deosebi ceea ce îi face bine sau rău, însă
„pentru recunoaşterea entităţilor malefice e nevoie într-o foarte mare măsură
de capacitatea de diferenţiere, căci entităţile malefice se străduiesc din
răsputeri să nu fie recunoscute” (p.14). Steiner însă dovedeşte o cunoaştere
profundă a numelor şi calităţilor lor, grupându-le în entităţi luciferice, arhimanice şi mefistofelice
(cf. p.14-16), ultimele manifestând cea mai distructivă acţine asupra Eu-rilor
umane, aşa cum s-a dovedit mai târziu în cazul lui Hitler, un „posedat” al
acestor entităţi a lui Sorat deopotrivă.
Sorat
apare ca o entitate singulară ce se află în legătură directă cu evoluţia
Pământului, mai precis cu a Eu-lui uman, până la urmă o creaţie a spiritelor
superioare Elohim. Despre acestea din urmă se poate afla mai multe dacă sunt
citite cu atenţie lucrările şi conferinţele lui Rudolf Steiner. Ce este
important de reţinut aici e că ele sunt spiritele creatoare ale Eu-lui uman ce
urma să se dezvolte „natural” adică treptat până la cunoaşterea şi îndeplinirea
reală a stării spirituale, evident nedorită de Sorat. Conducătorul Elohimilor este Logosul-Hristos,
singurul capabil să se opună în mod real demonului solar, antihristul Sorat,
adversarul nemijlocit al Eu-lui uman (p.16).
Autorul
aminteşte că există patru principii ale
răului ce sunt puse în relaţie cu mersul evoluţiei cosmice a Eu-lui ce
„ating” cele trei învelişuri ale acestuia (sufletul
senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei), dar nu ne descoperă,
din păcate, care sunt aceste patru principii (p.16-17). Este deci o
interacţiune spirituală complexă ce se dezvoltă pe două planuri, spiritele
acţionând fie una asupra celeilalte (spre exemplu manipularea maselor), fie una
în interiorul celeilalte (o posedare avident voită a Eu-lui, pusă evident în
slujba răului).
Acum
se dezvoltă contextul apariţia spiritelor (rele) Asuras, ce-şi coordonează
acţiunile la ordinul lui Sorat, acţiuni pe care autorul le numeşte direct ca magie neagră. Ele „acţionează
extraordinar de atrăgător ca expresie a resemnării în legătură cu activitatea
Eului” (p.17). Nu este exclusă de aici credinţa oarbă, fie în om, fie în ce
spune el, fapt ce conferă mare capacitate de intruziune a forţelor spirituale
ce se ascund în spatele magiei negre.
Prima
prezentare a entităţii Sorat de către Rudolf Steiner o face în lucrarea
(tradusă de altfel şi în limba română, dacă nu mă înşel, la aceeaşi editură) Apocalipsa lui Ioan, scrisă în 1908.
Aici Sorat „este aşezată în contextul cel mai larg posibil, şi anume în
întregul ciclu de evoluţie de la Saturn până la Vulcan, în mijlocul căruia stă
evoluţia Pământului cu Evenimentul Christos” (p.20). Apoi, în conferinţele Polaritatea durată-evoluţie în viaţa
omenească (de care nu am cunoştinţă dacă s-au tipărit şi la noi sau nu),
aceeaşi entitate apare descrisă direct, prezentândui-se caracterul vrăjmaş în perioada post-hristică, în
care îşi face simţită prezenţa la modul concret. În fine, mai târziu, în
afirmaţiile sale din ultima sa perioadă de activitate (septembrie 1924),
Steiner e şi mai concret, poziţionându-l istoric pe Sorat spre sfârşitul
secolului XX, cu o referire profetică
la anul1933 şi mai departe la 1988, ani deosebiţi de importanţi (cf. p.20-21).
Steiner
afirmă clar că întreaga natură a lui Sorat e centrată pe ciclul Apocalipsei, el
putând fi definit doar în cadrul ei. Prin acţiunile sale, oamenii vor fi
tentaţi să refuze spiritualizarea ce li se oferă prin prezenţa lui Hristos.
Toţi cei care se vor opune sunt afectaţi fatal de acest demon al soarelui Sorat
care la finalul celei de-a şaptea epoci postatlantiene „se va manifesta în
Marele Război al tuturor împotriva tuturor” (p.21).
În
Apocalipsa lui Ioan, Sorat este 6-6-6
(număr în care se află întregul secret al magiei negre), sau Fiara cu Două
Coarne, cifre pe care le interpretează fie ca expresie a ciclicităţii
acţiunilor sale în lume, fie e vorba de fiinţa omenească ajunsă la maximum impietăţii sale. În acestcaz
Sorat acţionează asupra corpului fizic şi Eu-lui uman inferior, asupra corpului
eteric, a corpului astral, opturându-le dezvoltarea spre Eu-l superior, fapt
exprimat simbolic prin alăturarea celor patru litere evreieşti ce alcătuiesc
numele demonului, elementelor mai sus amintite ce le posedă:
S
(sameh) – valoare numerică: 60; acţionează asupra corpului fizic;
V
(vau) – valoare numerică: 6; controlează corpul eteric;
R
(reş) – valoare numerică: 200; înglibează corpul astral;
T
(tau) – valoare numerică: 400; posedă sau controlează Eu-l inferior.
Ca
orice demon, Sorat, spirit solar, inamic definitiv al oricărei
evoluţii-transformări (de la 666 la 777) şi adversar al Mielului are porpria
lui „semnătură”, semn sau simbol, redată de Steiner şi preluată de autorul
nostru. Lui i se ataşează toate puterile soratice spirituale ce-l pot „invada
şi lua în stăpânire pe om” (p.24), fapt care va diviza umanitate în practicanţi
ai magieialbe şi negre.
Steiner
descoperă auditoriului într-o conferinţă pe 11 octombrie 1918 la Dornach faptul
că Sorat având cunoştinţă de faptul că Eu-lui uman i s-a planificat încă de la
creaţie o perioadă evolutivă spre maxima-i spiritualizare, plănuieşte pentru
anul 666 după Hristos un atac devastator asupra omenirii. Motivul m-a uimit
căci aminteşte de ispitirea protopărinţilor, de „graba” de a-i face pe oameni
să devină dumnezei. Deci scopul lui Sorat era acela „să aducă în stadiul de
atunci al evoluţiei sufletului raţiunii sau a sufletului senzaţiei – în mod
anacronic, înaintede vreme – sufletul conştiinţei, pe un dar” (p.25), ce ar fi
avut evident o urmare fatală. Dezvoltarea sufletului conştiinţei înaintea
celorlalte două ar fi dereglat fatal activitatea de evoluţie a Eu-lui, oprindu-i
practic dezvoltarea. Atacul avea deci ca ţintă oprirea definitivă a evoluţiei
Eu-lui, spre Sinea Spirituală, Spiritul Vieţii şi Omul devenit astfel Spirit,
ce i-ar fi fost răpite cu totul, rămânând capitv sufletului conştienţei, adică
în formula egoistă a existenţei umane (p.25-26).
Răspunsul
divin nu se lasă aşteptat. Pentru a-i slăbi atacul, deci nu pentru a-i anula
integral forţa de impact, Hristos a trebuit să-şi plaseze întruparea la
mijlocul celei de-a doua perioade postatlantiene, în anul 333, pentru că, aşa
cum am mai spus, numai Logosul se poate opune eficient lui Sorat,
restrângându-i eficienţa distructivă. Omenirea nu are cunoştinţă de acest
conflict, pentru că e departe de maturitatea care să-i confere înţelegerea lui
integrală, aceasta cu toate că totul se întâmplă în devenirea istorică a
omenirii. Prin intervenţia divină nu se anulează decât marea parte a impactului
atacului demonic, rămânând însă posibilitatea ciclică a acestuia de a se
repeta. În anii 1932, 1998, 2664 etc., nu trebuie să vedemdecât „puncte nodale
ale unui mers istoric ce se întinde pe o perioadă mai lungă de timp, şi care de
pildă se manifestă şi în secolul XX” (p.26). Pentru ca omul să fie împins
înapoi în animalitate Sorat trebuie să împiedice lărgirea conştiinţei umane. Cu
toate că atacul din anul 666 nu a reuşit, omenirea a primit totuşi „o crăpătură
lăuntrică până în adâncul corporalităţii” (p.27), afirmă Steiner, într-una din
conferinţele sale. Este o rană ce se moşteneşte din generaţie în generaţie,
precum păcatul lui Adam, doar că acum nu am greşit cu nimic. Ruptura aceasta
produce o boală care-l duce pe om la renegarea lui Dumnezeu. Este vorba evident
de ateism. Ateismul acutizat prin
generalizarea sa arată tendinţele vremii a căror putere autorul este convins pe
drept cuvânt că provin din Abis.
În
acel an, 666, Sorat urma a se prezenta pe sine ca Hristos, tendinţă idolatră
întâlnită la multe din personajele politice ale secolului XX, dintre care
primul loc îl ocupă Adolf Hitler. Prin idolatrie, omul este distrus şi nu
eliberat aşa cum fals i se inserează până ajunge să creadă în minciuna căreia
îi spune adevăr. Biserica nu este străină de lucrarea de înrobire a spiritului,
motiv pentru care Steiner o acuză a-i fi teamă de repercursiuni (cf. p.28-29).
Scopurile
lui Sorat trebuiau îndeplinite în anul 666 prin intermediul Academiei de la
Gondishapur, zădărnicite de Hristos eteric care vom vedea imediat prin cine
anume a reacţionat. Rudolf Steiner face referiri clare cu privire la cel mai
mare învăţător din Gondishapur, „al cărui nume (din păcate – n.n.) a rămas
necunoscut, dar care a fost cel mai mare adversar al lui Christos Iisus”
(p.29). Acest „învăţător” este deci un om ce se face receptacolul lui Sorat,
este deci posedat şi nu e vorba de întruparea Antihristului. Toată această
posesie era dublată de o înţelepciune a
unui spirit superioar (o conlucrare de care am amintit mai sus), entitate
denatură arhimanică, conducător a mai
multor spirite malefice, ce nu a mai avut pare-se legătură cu oamenii şi care a
fost chemată deci special pentru acest moment. Conlucrarea dintre cei doi este
foarte clară, Sorat este impulsatorul, iar entitatea arhimanică e inspiratorul, omul fiind doar vasul prin
care învăţătura celor doi îi contaminează semenii. Ca o notă personală,
entitatea arhimanică, îmi pare a fi „creierul” întregii acţiuni, un spirit cu
experienţa necesară pentru astfel de acţiuni, de vreme ce Sorat are nevoie de
ajutorul ei, el rezumându-se la „a face lucrurile să meargă”, aspect important
desigur, dar nu esenţial.
Iată
însă că şi aşa, planul a fost destul de ineficient: „Ceea ce trebuia să se
răspândească pornind de la Gondishapiur a fost diminuat ca eficacitate, în
primul rând prin apariţia lui Mahomed” (ibidem),
din câte înţeleg, protejatul Hristosului eteric. Chiar şi aşa, în timp,
învăţătura musulmană, susţine Steiner a fost contaminată de cea a oponentului
său. Nu se spune însă cum, probabil şi pentru că nu este subiectul cărţii
noastre.
Dar
cu totul este ciclic, nu urma decât o nouă perioadă şi un nou „vas” care să-i
slujească lui Sorat, pentru ca el să ajungă să fie recunoscut conştient în
planul fizic, la fel, ajutat fiind de Arhiman. Totul pleacă de la o lucrare
ascunsă, pentru ca la început să nu fie recunoscuţi de cei aleşi şi astfel
planul să le fie deconspirat, ca mai apoi, ajunci în culmea puterii să îşi
afirme (Sorat) identitatea, iar lucrarea de obturare spirituală să fie
acceptată de întreaga umanitate. Chiar şi aşa, unii înţelepţi au văzut şi
priceput mişcarea demonică. Evident, nimeni nu le-a dat ascultare. Printre ei
se află şi Steiner a cărui descoperiri nu au fost tratate însă cu seriozitate.
Cu toate că nu se putea face nimic pentru oprirea evenimentelor, acestea puteau
fi oarecum influenţate, aceasta sub evidenta îndrumare a lui Hristos aflat în
eter.
Entitatea
Sorat acţionează puternic prin Hitler, atât înainte cât şi după anul 1933,
afirmând practic prin gura acestuia că „eu voi duce la bun sfârşit lucrarea pe
care a început-o Christos!” (p.37).
Dincolo deci de Hitler omul, era Sorat demonul care nu sevrea recunoscut doar
în momentul prielnic când schimbările în bine încep a se succeda. Fiind vorba
de o conlucrare om – demoni, procesul este unul complex şi deci destul de greoi,
dar nu imposibil. Dincolo de realitatea prezentării lui Hitler ca mediu,
psihopat sau criminal, trebuie să vedem, aşa cum au văzut şi alţii „încarnarea”
celui rău, de aici şi magnerismul hipnotic pe care-l avea aspura maselor ce se
însufleţeau la cuvintele şi gesturile pline de ură controlată a „vasului”
Hitler. Este deci o conlucrare reală între om şi demon ce se bazează pe o
lucrare un sinergism, o plăcere în a afirma şi a face răul. Hitler, din punctul
meu de vedere nu era posedat decât poate rare ori. Nici nu era necesar, căci
înfăptuia răul cu plăcerea mistică cu care sfinţii înfăptuiesc binele. Pentru
că spunea lumii ce vroia să audă, apelând la un magnetism şi o forţă ce
laorigine era demonică, a reuşit ce înaintaşul său nu aputut, şi anume să paralizeze
capacitatea degândire a maselor, un „psimptom esenţial al acţiunii
antichristice” (p.41): violarea Eu-lui.
Se
considera pe sine Dumnezeu, fapt relievat de însuşi salutul nazist, „heil” în limba germantă fiind un cuvânt
întrebuinţat cu referire la „divinitate sau la un personaj divin” (p.43).
Mişcarea de ridicare a mâinii acţiona asupra maselor hipnotizate, producând
exaltare şi aclamarea lui ca Dumnezeu. În Hitler se vede conlucrarea perfectă a
forţelor demonice: Arhiman şi Sorat (cf. p.44). Cel din urmă „absorbea” voinţa
maselor ce mai apoi e antrenată în munca de distrugere a umanităţii (al doilea
război mondial). Unii au avut şansa să se trezească din această stare, la care
s-au expus totuşi voit, motiv pentru care nu sunt scutiţi de răspundere (p.45).
Dar acesta este un aspect nesemnificativ în procesul pe care autorul încească
să-l descrie.
Sorat
vrea să posede voinţa omului,
confiscându-i astfel libertatea. Sorat „are de-a face mai presus de orice cu
Eu-l în voinţa sa, în timp ce punctul de atac al lui Arhiman este intelectul,
raţiunea” (p.47), elemente de bază ale armoniei Eu-lui. Cei doi se servesc
reciproc, interesele lor fiind în acelaşi timp amestecate, cu toate că ele pot
fi înţelese şi separat. În „vasul” numit Hitler apare replica antihristică,
adică Sorat, după cum în gândire, îl observăm pe Arhiman. Cu ambii, omul Hitler
lucrează de bună voie, înţelegând perfect propaganda pe care o duce, ignorând
complet adevărul. Inteligenţa personală, de altfel una neglijabilă, ce se poate
observa din slaba carieră militară, este potenţată supranatural de spiritul
arhimanic. Într-o astfel de conlucrare, nu se poate pune problema libertăţii,
adică a respingerii forţelor ce-l conduc. Înfăptuieşte răul de plăcere, dar
aceasta se întâmplă pentru că mai înainte voinţa a fost complet subjugată de
materie. În acest mod „se naşte funesta legătură cu sângele şi Pământul, care
este atât de fatală pentru că sângele, despre care este aici vorba, a devenit
de multă vreme decâzut, iar Pământul ascunde în sine puterile subpământene care
vor să-l tragă pe om în jos şi să-l distrugă” (p.48); o concepţie gnostică,
întâlnită şi în creştinism.
Prin
intermediul servitorului său Hitler, Sorat
a subjugat până la posesiune voinţa oamenilor, iar Eu-l voinţă a fost
narcotizat ajungând ca aproape să fie nimicit. Din acest punct, „din
omul-voinţă inferior, Sorat acţionează asupra simţirii şi gândirii, în sensul
că inima devine inertă, compasiunea dispare, conştiinţa adoarme, iar legătura
gândirii cu realitatea se pierde” (ibidem).
În
ultimele pagini ale capitolului despre întâlnirea
cu fiara apocaliptică, Tadowsky vorbeşte despre „moştenirea” lui Hitler,
bomba atomică, ca semn al vicleniei ce nu se lasă înfrântă şi despre gazul
Zyklon B, o cianură care ucide practic sufletul, obligâdu-l să se îmrpăştie, să
se descopună o dată cu materia trupului. Practic îl urmează în descompunere.
Sufletele astfel descompuse poluează materia şi pe toţi ce vii care o ating.
Orice întoxicare cu cianură are acelaşi efect. Conştienţi sau nu de aceasta,
Hitler şi unii dintre acoliţii lui s-au sinucis folosindu-o. Autorul crede că
„aceasta trebuie văzută drept cel mai îngrozitoratac al Demonului solar
împotriva omenirii” (p.53).
Secolul
XX este cel mai năpăstuit din pricina faptului că Sorat şi-a făcut de trei ori
prezenţa ciclică. În prezent, cartea a văzut lumina tiparului în Germania lui
1996, autorul afirmă că „oamenii sunt supuşi în interior unui efect desucţiune,
care este atât de perfid deoarece acţionează asupra sufletelor în mod gradat,
cu paşi mărunţi, greu observabil, insinuându-se pe furiş, în sensul că face să
se lase din ce în ce mai mult valul uitării asupra adevărului şi a realităţii
lumii spirituale” (p.56). În tot acest timp, Sorat rămâne inamicul insesizabil,
ce face totul pentru a rămâne neobservat.
După
înlăturarea lui Hitler, carcinomul cosmic
(expresia lui Herman Kükelhaus cu privire la acţiunea canceroasă a lui Sorat în
lumea fizică), a apărut teama instalării metastazei,
ageneralizării haotice, a bolii, adică a unei reveniri mai virulente absolut
generalizare şi imposibil de controlat.
Apare
pericolul de a vedea duşmani peste tot, un război orb a tuturor împotriva
tuturor, în urma aţâţării forţelor instinctive din om, a exacerbării egoismului
prin ridicarea la rang de conducător al omului-voinţă. Totul poare fi posibil
datorită materialismului ce ocupă spaţiul gândirii conştiente, nelăsând loc
spiritualităţii. Prin intermediul său (a materialismului) se dezvoltă în om un
fel de spiritualism care să răspundă
nevoii de spiritualitate, un surogat deci, generat de puterile arhimanice, ce
au ca centru egoismul în forma lui pură. Omul ajunge să se observe pe sine ca
centru, centrându-şi toată energia asupra sa, în chip simplu, asupra nevoilor
sale instinctuale. Acesta este marele pericol al metastazei provocate de Sorat
pentru sfârşitul de mileniu. Materialitatea în secolul XX se ridică de la
nivelul ei subconştient la conştiinţă, devenind din păcate, unicul mod de
viaţă, indiferent de dezvoltarea ştiinţifică (ce nu poartă în sine nici o
vină), dar care gândită ca singură unitate a existenţei umane lasă în urmă, în
mod grav, dezvoltarea spirituală. Aşa se face că războiul tuturor împotriva tuturor începe nu din exterior, ci din
sânul familiei, etinzându-se în comunitate şi de aici mai departe, ajungând să
fie până la urmă imposibl de controlat. Practic, prin dezbinare, „între oameni
se manifestă o mare forţă distructivă, pătrunzând până la legăturile de destin”
(p.60).
Pentru
a contracara atacul lui Sorat, îngerii primesc de data aceasta un rol
important. Într-una din conferinţele sale, Rudolf Steiner, vorbeşte de acţiunea
îngerilor sub conducerea Spiritelor formei, care împreună formează imagini în corpul astral al omului, care
rămânând ascunse acţionează totuşi pe nesimţite în favoarea sufletului,
trimiţând asupra lui acele impulsuri care-l determină pe om să caute şi să
urmeze spiritualitatea divină şi nu spiritualismul personal. Aceste imagini ce
dormitează în corpul astral trebuie trezite pentru a-şi urma acţiunea de
îndrumare a fiinţei umane în studiul ştiinţei spirituale şi implicit de a o
salva. Odată trezite, ele nu pot obliga omul pe drumul eliberării de
materialitate, totul ţinând de aici de liberul arbitru al acestuia. Totul se va
întâmpla, afirmă Rudolf Steiner, înaintea începutului de mileniu (cf. p.60-61).
Este acesta momentul când lumina şi întunericul vor sta din nou faţă în faţă.
Acţiunea
lui Sorat este aceeaşi, în sensul că, el ca Antihrist, urmăreşte în primul rând
distrugerea lui Hristos, adică a faptelor Lui aflate în slujba omenirii. Deci
Sorat rămâne Antihrist. Învierea lui Hristos, sau impulsul hristic, doreşte „să trezească fiecare Eu omenesc în
spiritualitatea sa, astfel Eul intrând într-un proces de devenire care îl face
cetăţean conştient al ambelor lumi” (p.63), în depărtează de Sorat, unindu-l cu
energia hristică. Vorbim deci de o evoluţie. Ori „Sorat este vraşmaşul declarat
la oricărei evoluţii... el doreşte stagnarea, nemişcarea” (ibidem), extirparea Eu-lui,
sau „cel puţin să lucreze în sensul de a împiedica Eul să preia în sine
impulsul christic, pentru ca astfel să rămână pe loc în evoluţia
personalităţii” (p.64). Starea omului degradată e ideală şi corespunde deci
voinţei lui Sorat. O gândire care ar trebui să rămână cimentată în creierul
fizic-material, ce acţionează ca o oglindă
care-i prezintă omului greşit lumea doar ca o imagine golită de orice realitate
spirituală. Astfel „pasivitatea gândirii intelectuale transformă sufletul în
spectator al lumii, iar lipsa de legătură cu realitatea ce însoţeşte acest
fenomen este sporită şi prin faptul că inclusiv activităţile legate de simţuri
sunt perceputeastfel încât nu îl leagă pe om de adevăratele calităţi ale lumii”
(ibidem). Prin degradarea gândirii şi
implicit a percepţiei simţurilor, Sorat face ca până la urmă omul să îşi piardă
încrederea în ambele, să se simtă străin faţă
de lumea în care s-a născut. Sentimentul înstrăinării îl găsim şi la gnostici,
dar aici apare ca o reacţie optimistă la trezirea sufletului în materialitatea
ce nu-l reprezintă.
Există
o legătură clară între alungarea Eu-lui individual din voinţă de către Sorat şi
karma omului, aceasta pentru că demonul „intervine în domeniul în care omul,
profund inconştient, caută să-şi realizeze ţelurile sale karmice[1]...
Printr-o intervenţie în voinţă, cauzele ar trebui să nu mai intre în acţiune,
iar karma ar trebui să rămână neîmplinită, fiind zădărnicită” (p.65). Prin
intermediul karmei Eu-l evoluează, în sensul unui adevărat progres prin
vindecarea produsă asupra sa de Ierarhiile superioare. Sorat urmăreşte ca
impulsurile karmice să rămână adormite.
În
ansamblu, omul Adam privit ca încorporarea întregii umanităţie dorit ca vas al
lui Sorat, un teatru de război împotriva faptelor hristice (întoarcerea omului
împotriva lui Dumnezeu) şi în acelaşi timp o luptă a demonului împotriva
umanităţii, prin intermediul unui Eu egoist, rupt de orice realitate spirituală
dar încimentat în cea materială. Legat de lupta împotriva realizării karmei,
autorul reaminteşte (vorbeşte pentru prima dată la pp.28-29) de Conciliul din
869 (p.66-67) care reduce existenţa umană la trup şi suflet, „uitând” de
celelalte elemente constitutive ale existenţei spirituale a omului (Eu-l, aura,
precum şi toate afecte ale spiritualităţii noastre). Conciliul condus în umbră
de Sorat a urmărit şi în parte a şi reuşit să alunge „dogma” karmei cu tot ceea
ce implică ea, reducând astfel drastic valoarea spirituală a creştinismului.
Demonii auraşi sunt evident şi ei implicaţi în acest proces de „conciliere”
religioasă, de fapt un atac la libertatea religioasă. Oamenii ajung să nu mai
fie familiarizaţi cu realitatea religioasă. Cu alte cuvinte nu doar
politicienii poartă răspunderea masivului dezastru, ci şi Biserica, care
încheie cumva circuitul diabolic început de planul politic. Chiar şi planul
cultural are de suferit, transformând latura spirituală din exprimarea prin
materie într-una ornamental-exterioară (p.68), un act mai degrabă comercial
decât artistic. Oamenii ajung să nu se mai ia cu adevărat în serios, prin pierderea
contactului cu realitatea (spirituală) pe care o înlocuiesc resemnaţi cu tot
felul de surogate menite să hrănească dorinţa nesatisfăcută de spiritual, cum
ar fi spre exemplu cyber-spaţiul, dar care, de fiecare dată nu duce decât să
perfecţioneze amăgirea asupra a ceea ce numesc greşit ca realitate, una
prostească, lipsită de importanţă. Voinţa umană paralizată este expresia unei
vieţi neîmplinite, aflată într-o teribilă foame după trăiri iluzorii care deşi
pun fatalmente stăpânire pe suflet, nu-l satură, nu-l împlinesc spiritual.
Valoare umană (socială) va fi dată de gradul de posesie şi nu de cunoaşterea
adevărului, cu toate că nu există un adevăr definitiv, neschimbat, adică
veşnic.
Cât
despre viitoarea Uniune Europeană, în mod profetic, Soloviev, pune în fruntea
ei pe Antihrist şi asta spune totul, finalitate al planului lui Sorat
(p.70-71). Este un viitor al banilor, al trădărilor de tip „Iuda”, în care zeul
(demonul) Mamon e stăpân absolut. În această epocă, benii zeificaţi sunt cei
care „muncesc” şi nu oamenii, expresie a maximei idolatrii ce înnăbuşă
personalitatea (cf. p.75-79).
Spre
finalul analizei sale, Tradowsky vorbeşte pe larg despre încarnarea lui Ahriman
în lumea vestică, Sorat neputând să primească trup, dar poate favoriza
pregătirile pentru Ahriman. După un lung citat din Soloviev în care este
descrisă personalitatea duşmănoasă a lui Antihrist, Tradowsky concluzionează:
„Antichristul acesta de aici este Ahriman, nu Sorat, care rămâne parcă ascuns
spunând: „Primeşte spiritul meu”! (p.81). E impulsul antihristic ce uneşte cele
două fiinţe. Mi se pare mie sau aici autorul nostru se cam contrazice, căci la
pp.22-23 aflăm că Sorat este 666, deci Antihristul, Ahriman ca reprezentant al
„înţelepciunii” demonice, fiind arhitectul doctrinal, „logosul” satanic ce
lucrează în „vasele” ce i se dăruiesc, cum a fost cazul lui Hitler.
Interesantă
este afirmaţia care l-ar face mândru pe Origen, şi anume că „într-un viitor
îndepărtat, Cristos ar putea să-l mântuiască pe Ahriman” (ibidem). Este aceasta o rememorare a doctrinei apocatastazei
origeniste, dar în manieră antroposofică, căci se ţine cont de „lanţul” karmic
de care este legată fiecare creatură, chiar şi demonicul Ahriman. Evident,
necunoscut rămâne momentul întrupării lui Ahriman, probabil undeva la începutul
celui de-al treilea mileniu, conform lui Hans Peter van Manen, care a cercetat
cu atenţie scrierile lui Rudolf Steiner. După cum Lucifer s-a întrupat în carne
înainte de venirea lui Hristos (interesant, nu ştiam aceasta), la fel, cel mai probabil
în primii ani ai mileniului III, Ahriman va putea primi carne şi oase, va
deveni „om” (p.81-83).
Semnele
întrupării demonului sunt evidenţiate de van Manen în opt puncte, din care
merită menţionate: exacerbarea naţionalismului precum şi credinţa în cifre şi
statistici (p.82-83). Din cele două elemente amintite reaiasă cu claritate
„intensitatea pregătirilor, cât şi înţelegerea faptului că, în cel mai bun caz,
doar un cerc restrâns de oameni este suficient pregătit pentru încarnarea lui
Ahriman” (p.83). Totul trebuie pregătit cu minuţiozitate pentru ca încarnarea
să obţină cel mai mare efect asupra maselor de oameni, care trebuie pregătiţi
la rându lor pentru aceasta, prin tehnici care să-i „predispună” la acceptarea
demonului ca Dumnezeu.
Sorat,
Ahriman şi Mamon, reprezintă „triada malefică” care duce la subjugarea
spiritului uman în materie. În fine, pentru a li se opune astăzi, omul poate
studia ştiinţa spirituală, trezindu-şi conştiinţa şi evitând pentru sine şi
pentru semenii care-i ascultă, pericolul capcanelor demonice, pentru că
„studiul ştiinţei spirituale este, fireşte, nu numai o dezvoltare a gândirii,
ci înainte de toate o deschidere şi cultivare a simţirii şi voinţei” (p.95).
d.p.a.
[1] „Cauzele karmice l-au
condus pe om în existenţă cu ajutorul tuturor Ierarhiilor, ele sunt cauzele
concrete ale biografiei sale, în măsura în care el este determinat karmic”
(p.65).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu